Redactia Lucrari.ro

Cesiunea de creanţă, admisă în dreptul roman, la început pe cale indirectă, iar mai târziu şi pe cale directă, perfecţionată ulterior, a devenit în dreptul actual un mijloc autonom, de drept comun, prin care se pot transmite drepturile de creanţă.

În dreptul modern, se admite transferul direct al unui drept activ de creanţă, ca şi al oricărui alt element al patrimoniului, prin puterea convenţiei dintre vechiul creditor şi cel care se substituie lui.

Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, a fost publicată în Monitorul Oficial Partea I nr. 653 din 22/07/2005 şi a intrat în vigoare la 25 iulie 2005. Acest act normativ cuprinde 17 titluri, dintre care important în studiul de faţă l-a reprezentat Titlul XI cu privire la „Circulaţia juridică a terenurilor”. Prin această lege a fost abrogată Legea nr. 54/1998 privind circulaţia juridică a terenurilor care nu mai corespundea realităţilor juridice prezente care se racordează cerinţelor impuse de aderarea a ţării noastre la Uniunea Europeană.

Adoptând o soluţie destul de neobişnuită în tehnica legislativă, Guvernul României a propus Parlamentului adoptarea unui pachet legislativ eterogen prin procedura constituţională a asumării răspunderii. Astfel, au fost modificate numeroase acte normative, dintre care şi Legea nr. 54/1998.

Potrivit dispoziţiilor cuprinse în Legea nr. 247/2005, terenurile proprietate privată, indiferent de destinaţia şi titularul lor, sunt şi rămân în circuitul civil. Ele pot fi înstrăinate şi dobândite liber prin oricare din modurile prevăzute de lege, cu respectarea dispoziţiilor prezentei legi. Terenurile cu sau fără construcţii, situate în intravilan şi extravilan, indiferent de destinaţia sau de întinderea lor, pot fi înstrăinate şi dobândite prin acte juridice între vii, încheiate în formă autentică, sub sancţiunea nulităţii absolute.

Aceste dispoziţii se aplică şi în cazul în care prin acte juridice între vii se constituie un drept real asupra unui teren cu sau fără construcţie, indiferent de destinaţia sau întinderea acestora.

O noutate de semnalat în conţinutul legii este prevederea stabilită în art. 3 din lege potrivit cu care cetăţenii străini şi apatrizii precum şi persoanele juridice străine pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor în România în condiţiile prevăzute de legea specială.

Cu toate că dreptul civil reprezintă trunchiul comun al tuturor ramurilor de drept privat, se ştie că, faţă de dreptul civil, dreptul comercial este un drept singular, instituţiile sale suferind modificări determinate de dinamica comerţului, de celeritatea şi securitatea operaţiunilor comerciale. Desfăşurarea activităţii economice în general şi cea comercială în special au la baza lor o multitudine de contracte cu durate şi de complexităţi diferite, fiind posibile în timp schimbări de circumstanţe, prin intervenirea unor evenimente ce trebuie anticipate în măsura posibilului. De aceea unele contracte cuprind şi anumite clauze pentru rezolvarea echitabilă a situaţiilor juridice în orice condiţii, pentru a se evita ruperea echilibrului contractual sau chiar afectarea semnificaţiei economice a contractului. Asemenea aspecte am încercat şi noi să le surprindem în prezenta lucrare.

În prezent probele nu beneficiază de o reglementare unitară în dreptul nostru.

Dispoziţii privitoare la probaţiune întâlnim atât în Codul civil, cât şi în Codul de procedură civilă. Astfel, în Codul civil întâlnim dispoziţii privitoare la probe în Capitolul IX intitulat: “Despre probaţiunea obligaţiilor şi a plăţii”, situat în Titlul III al Cărţii a III-a. Dispoziţiile din această parte a Codului civil se referă, în esenţă, la sarcina probei, la condiţiile şi forţa probantă a principalelor mijloace de probă (înscrisuri, mărturia, prezumţiile şi mărturisirea).

Codul de procedură civilă cuprinde dispoziţii privitoare, îndeosebi, la administrarea probelor. Aceste prevederi legale sunt grupate în Secţiunea a III-a, intitulată „Administrarea dovezilor” din Capitolul III al Titlului al III-lea (situat în Cartea a II-a).

Codul de procedură civilă reglementează însă şi unele mijloace de probă neprevăzute de Codul civil, respectiv expertiza şi cercetarea la faţa locului.

Contractul de vânzare-cumpărare ocupă locul central în cadrul instrumentelor juridice, fiind un contract de maximă uzitare între părţi. Acest loc primordial în rândul contractelor civile speciale este dat de necesitate dobândirii bunurilor de către oameni, fiind o operaţiune care asigură realizarea unor necesităţi cât mai diverse.

În lucrarea de faţă am avut în vedere în principal aspectele legate de condiţiile de valabilitate ale contractului de vânzare cumpărare.

Astfel, din punct de vedere teoretic am arătat care sunt cerinţele legii în materie delimitând între: consimţământul părţilor, capacitatea acestora de a încheia contractul, obiectul şi cauza contractului.

Tema prezintă interes nu numai pentru cei care lucrează în domeniul juridic dar şi pentru ceilalţi membri ai societăţii româneşti.

Lucrarea cuprinde trei capitole:

1. Actul juridic civil – prezentare generală;

2. Condiţiile de validitate ale actului juridic civil;

3. Aspecte practice privind condiţiile de validitate ale actului juridic civil.

Am încercat aşadar pe parcursul lucrării să definim şi să explicăm cele mai importante elemente de care orice participant la încheierea un act juridic civil trebuie să ţină seama pentru ca actul astfel încheiat să nu vină în contradicţie cu legile în vigoare.

Astfel: pentru încheierea valabilă a unui act juridic civil, persoana care îl încheie trebui să aibă capacitate deplină de exerciţiu; să-şi exprime consimţământul în mod valabil (adică consimţământul exprimat să nu fie afectat de vreun viciu de consimţământ: eroare, dol, violenţă, leziunea); cauza actului juridic trebuie să fie licită (o cauza ilicită vine în contradicţie cu reglementările legale în vigoare); obiectul actului juridic care trebuie de asemenea să îndeplinească o serie de condiţii (prevăzute în art. 963-965 C.civ. şi privesc atât prestaţia cât şi lucrul respectiv: să existe, să fie în circuitul civil, să fie determinat sau determinabil, să fie posibil, să fie licit şi moral) de a căror legalitate depinde însăşi încheierea actului juridic respectiv; şi în fine forma actului juridic – care nu este deloc lipsită de importanţă pentru că nerespectarea ei de părţile participante la încheierea unui act juridic civil duce la anularea actului juridic respectiv (de exemplu: contractul de vânzare-cumpărare a bunurilor imobile se face întotdeauna în formă autentică – formă cerută ad validitatem;un înscris sub semnătură privată din care să rezulte împrumutul unei sume de bani – forma cerută ad probationem; publicitatea imobiliară prin cărţile funciare şi registrele de inscripţiuni şi transcripţiuni privind bunurile imobile – formă cerută pentru opozabilitatea faţă de terţi).

În ultimul capitol al prezentei lucrări am încercat, pe cât a fost posibil să exemplificăm cele expuse în capitolul II, adunând din practica judiciară câteva speţe care să reflecte cele expuse în partea teoretică a lucrării.

Aşa cum am reţinut pe parcursul acestui studiu, consimţământul reprezintă acea condiţie esenţială, de fond şi generală a actului juridic civil care constă în manifestarea exterioară a hotărârii de a încheia un astfel de act. În prezent, termenul de consimţământ este folosit în două sensuri: într-un prim sens, prin consimţământ se înţelege manifestarea unilaterală de voinţă, adică voinţa exteriorizată a uneia dintre părţile actului bilateral ori a autorului actului unilateral; în acest sens, art. 948 din Codul civil vorbeşte de consimţământ valabil al părţii ce se obligă; iar art. 953 C. civ. prevede că nu este valabil consimţământul dat prin eroare, smuls prin violenţă sau surprins de dol.

Pe parcursul acestui proiect am arătat că de „lege ferenda” se impune reglementarea unei definiţii a consimţământului, şi precizarea în textul de lege că, consimţământul părţilor trebuie să fie liber şi exprimat în cunoştinţă de cauză.

Raporturile juridice sunt o treaptă necesară în realizarea funcţiei sociale a dreptului prin care prevederile generice, ipotetice şi impersonale ale normei juridice se materializează în raporturi juridice concrete în care subiecţii sunt purtătorii sau titularii unor drepturi subiective şi obligaţii corelative. Dat fiind caracterul normativ al reglementărilor juridice, realizarea raporturilor juridice cu caracter licit se bucură de protecţie, iar în caz de nevoie, pot fi aduse la îndeplinire prin forţa de constrângere a statului.

Donaţia este un contract solemn, unilateral şi cu titlu gratuit prin care una dintre părţi, numită donator, cu intenţie liberală, îşi micşorează în mod actual şi irevocabil patrimoniul său, cu un drept (real sau de creanţă), mărind patrimoniul celeilalte părţi, denumită donatar, cu acelaşi drept, fără a urmări să primească altceva în schimb. Potrivit definiţie legale (art. 801 din Codul civil) donaţia este „un act de liberalitate prin care donatorele dă irevocabil un lucru donatarului care-l primeşte”.

În primul rând se impune precizarea că închirierea de locuinţe reprezintă o varietate specială a contractului de locaţiune (nu este un contract distinct), având ca obiect o locuinţă şi fiind supus unei reglementări speciale. Contractul de închiriere a locuinţei este: „un contract prin care o persoană, numită locator, se obligă să-i asigure unei alte persoane, numită chiriaş (locatar), folosinţa totală sau parţială, pe o durată determinată, a unei locuinţe în schimbul unei sume de bani (chiria)”. Închirierea se deosebeşte de locaţiune (gen) prin obiectul specific al contractului: locuinţa, ceea ce că închirierii de locuinţe i se aplică o legislaţie specială, locativă, care se completează cu dispoziţiile Codului civil în materie de locaţiune.