Redactia Lucrari.ro

Infracţiunea de fals intelectual este reglementată în codul penal român, partea specială, la art. 289 care prevede: „Falsificarea unui înscris oficial cu prilejul întocmirii acestuia, de către un funcţionar aflat în exerciţiul atribuţiunilor de serviciu, prin atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului, ori prin omisiunea cu ştiinţă de a insera unele date sau împrejurări, se pedepseşte cu închisoare d la 6 luni la 5 ani. Tentativa se pedepseşte”.

Denaturarea are loc în cazul acestui fals chiar în momentul întocmirii acestuia de către un funcţionar care se află în exerciţiul atribuţiunilor sale de serviciu şi care este competent, potrivit legii, de a emite acel înscris.

Sensul noţiunii de „funcţionar” este dat de art. 147 C. pen. potrivit căruia, funcţionarul public este orice persoană care exercită, permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost învestită, o însărcinare de orice natură, retribuită sau nu, în serviciul unei unităţi dintre cele la care se referă art. 145 C. pen. Potrivit acestui articol: „prin termenul „public” se înţelege tot ce priveşte autorităţile publice, instituţiile publice, instituţiile sau alte persoane juridice de interes public, administrarea folosirea sau exploatarea bunurilor proprietate public, serviciile de interes public, precum şi bunurile de orice fel care, potrivit legii sunt de interes public”.

Codul penal român, în titlul XI “Infracţiuni contra păcii şi omenirii”, art. 357, partea specială, incriminează infracţiunea de genocid care face parte din grupul infracţiunilor contra păcii şi omenirii.

În ceea ce priveşte termenul de genocid acesta înseamnă distrugerea, exterminarea în întregime sau în parte a unei colectivităţi sau a unui grup naţional, etnic, rasial sau religios, sau a vreuneia dintre următoarele fapte: uciderea membrilor colectivităţii sau grupului; vătămarea gravă a integrităţii fizice sau mintale a membrilor colectivităţii sau grupului; supunerea colectivităţii ori grupului la condiţii de existenţă sau tratament de natură să ducă la distrugerea fizică; luarea de măsuri tinzând la împiedicarea naşterilor în sânul colectivităţii sau grupului; transferarea forţată a copiilor aparţinând unei colectivităţi sau unui grup, în altă colectivitate sau alt grup .

Instituţia graţierii este reglementată în primul rând prin dispoziţii constituţionale. Astfel, potrivit Constituţiei României, revizuită în anul 2003, graţierea colectivă, adică graţierea generală, este de atributul exclusiv al Parlamentului, ca unic organ legiuitor, şi poate fi adoptată numai prin legi organice (art. 73 alin. 3 lit. i din Constituţie), iar graţierea individuală este o atribuţie exclusivă a Preşedintelui României (art. 94 lit. d din Constituţie).

Legea nr. 546 din 14 octombrie 2002 privind graţierea şi procedura acordării graţierii defineşte graţierea ca fiind: „măsura de clemenţă ce constă în înlăturarea, în total sau în parte, a executării pedepsei aplicate de instanţă ori în comutarea acesteia în una mai uşoară”.

Legea nr. 546/2002 (art. 2) trimite la dispoziţiile constituţionale, arătând că graţierea poate fi acordată individual, prin decret al Preşedintelui României, potrivit art. 94 lit. d) din Constituţia României, sau colectiv, de către Parlament, prin lege organică, conform art. 72 alin. (3) lit. g) din Constituţie.

Infracţiunea de delapidare a avut rolul, încă de la începuturile reglementării sale în drept, să ocrotească “banii publici” de sustragerile celor abilitaţi să-i administreze şi să-i manipuleze.

Delapidarea este fapta persoanei care, având calitatea de a efectua acte de gestiune sau administraţie cu privire la elementele patrimoniului unei instituţii publice sau private, sustrage bunuri din acest avut.

Conduita persoanei care săvârşeşte o astfel de faptă reprezintă o îndoită lipsă de respect faţă de legea penală: pe de o parte, prin vătămarea ce se aduce proprietăţii publice, iar pe de altă parte, prin nesocotirea obligaţiei de fidelitate şi probitate care incumbă oricărui gestionar sau administrator în lumina atribuţiunilor de serviciu.

în art. 177 C.pen. este prevăzută infracţiunea de pruncucidere care constă în „uciderea copilului nou-născut, săvârşită imediat după naştere de către mama aflată într-o stare de tulburare pricinuită de naştere".

În legătură cu infracţiunea de pruncucidere, în doctrina penală şi jurisprudenţă au existat şi vor continua să existe numeroase opinii (de multe ori controversate) cu privire la natura şi locul acesteia printre infracţiunile de omucidere, la elementele specifice subiecţilor (activ şi pasiv) ale acesteia, precum şi la momentul săvârşirii ori consumării ei.

În decursul istoriei, fapta de ucidere a copilului nou-născut a fost considerată în majoritatea statelor lumii ca având un grad de pericol social mărit, pentru că priveşte viaţa persoanei fizice ca valoare socială supremă.

În dreptul nostru, tâlhăria reprezintă fapta persoanei care pentru săvârşirea acţiunii de furt sau pentru păstrarea lucrurilor furate ori pentru înlăturarea urmelor furtului sau înlăturarea pericolului de a fi prinsă recurge la violenţe, ameninţări sau alte constrângeri îndreptate împotriva unei alte persoane.

Prin voinţa legiuitorului, în conţinutul infracţiunii de tâlhărie sunt reunite două fapte incriminate distinct de Codul penal, pe de o parte furtul, iar pe de altă parte violenţa sau ameninţarea. Furtul constituie acţiunea principală, de bază, în structura faptei de tâlhărie , prin care făptuitorul realizează scopul ce şi l-a propus şi anume însuşirea pe nedrept a unor bunuri mobile, în timp ce folosirea de violenţă, ameninţări sau alte forme de constrângere, constituie acţiunea adiacentă, secundară, de particularizare a acţiunii principale. Actele de violenţă, ameninţare ori punerea victimei în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra constituie doar mijloace pentru săvârşirea acţiunii de furt sau pentru păstrarea bunului furat ori pentru înlăturarea urmelor furtului sau pentru ca făptuitorul să-şi asigure scăparea.

Constituie infracţiune de ultraj, în condiţiile art. 239 Cod penal „insulta sau calomnia săvârşită nemijlocit ori prin mijloace de comunicare directă, contra unui funcţionar public care îndeplineşte o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, aflat în exerciţiul funcţiunii ori pentru toate faptele îndeplinite în exerciţiul funcţiunii, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani.”

În condiţiile alin. 2 al art. 239 Cod penal „ameninţarea săvârşită nemijlocit sau prin mijloace de comunicare directă contra unui funcţionar public care îndeplineşte o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, aflat în exerciţiul funcţiunii ori pentru toate faptele îndeplinite în exerciţiul funcţiunii, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 4 ani.”

Alin. 3 al art. 239 C. pen prevede: „lovirea sau orice acte de violenţă, precum vătămarea corporală săvârşite împotriva persoanei prevăzute în alin. 1, aflată în exerciţiul funcţiunii ori pentru fapte îndeplinite în exerciţiul funcţiunii se pedepsesc cu închisoare de la 6 luni la 7 ani, iar dacă s-a produs vătămarea corporală gravă , pedeapsa este închisoarea de la 3 la 12 ani”.

De asemenea, alin. 4 al articolul 239 Codul penal, prevede şi un caz de variantă agravantă, atunci când fapta este „săvârşită împotriva unui magistrat, poliţist sau jandarm ori alt militar, când maximul pedepsei se majorează cu 3 ani” .

În acest sens, practica judiciară a arătat că s-a comis această infracţiune de către numitul I.V. care l-a agresat pe poliţistul N.C. aflat în misiunea de a sprijini activitatea executorului judecătoresc, de punere în executare, pe cale silită, a unei hotărâri judecătoreşti. S-a motivat că, prin participarea poliţistului la executarea unei hotărâri acesta nu-şi pierde calitatea de agent al ordinii publice, el nefiind asimilat cu organul de executare a hotărârii judecătoreşti, în sensul prevederilor art. 271 alin. 1 Cod penal .

Viaţa sexuală a omului este mai puţin o funcţie a unor necesităţi biologice pure, cât, mai ales, o expresie a conduitelor şi atitudinilor modelate de societate. Din acest punct de vedere, orice evaluare a valorilor „pozitive" sau „negative" ale sexualităţii, orice apreciere cu privire la comportamentul sexual „normal" sau „anormal" trebuie să facă apel la determinantele culturale ale societăţii în care se manifestă şi care influenţează forma lor de exprimare. Comportamentul sexual al omului se distinge de cel al animalelor atât prin exprimarea sa culturală, cât şi prin finalitatea sa circumscrisă unor profunde motivaţii sociale.

Violul este una dintre conduitele sexuale deviante, cunoscute de multă vreme în istoria umanităţii, fiind totodată unul din actele de violenţă cu cea mai mare gravitate socială.

Deşi definiţiile sale juridice diferă în legislaţiile diferitelor naţiuni, toate postulează ca o trăsătură comună constrângerea sexuală exercitată asupra victimei şi lipsa de voinţă a acesteia. În general,definiţia juridică a violului implică relaţia sexuală prin folosirea de către o persoană a forţei, fără consimţământul celeilalte persoane. Majoritatea specialiştilor sunt de acord în a considera că violul nu este atât o acţiune cu mobil sexual, cât mai ales o formă de agresiune îndreptată împotriva altor persoane.

Noua lege a dreptului de autor – Legea nr. 8/1996 – a adus noutăţi numeroase şi de esenţă în ceea ce priveşte reglementarea drepturilor de autor. Astfel, sunt introduse pentru prima dată, drepturile conexe, ca drepturi recunoscute persoanelor fizice şi juridice prin a căror contribuţie creatoare operele propriu-zise sunt comunicate publicului în diverse modalităţi, fie prin interpretare, execuţie, recitare etc., fie prin fixare în înregistrări sonore, transmitere prin radio, televiziune etc.

În ceea ce priveşte răspunderea penală, una dintre noutăţile aduse de Legea nr. 8/1996 o constituie prevederile cu caracter sancţionator împotriva faptelor prin care se aduce atingere drepturilor de autor şi drepturilor conexe.

Structurată în şase capitole, lucrarea de faţă se constituie într-o analiză atentă a infracţiunilor contra familiei atât din punct de vedere al dreptului penal, cât şi din perspectivă sociologică.

Capitolul întâi este rezervat consideraţiilor introductive privind familia şi relaţiile de familie, concepte analizate sub aspect socio-juridic şi din prisma evoluţiilor istorice, punându-se totodată accent pe funcţiile şi pe caracterele familiei.