Diplomatia in scopul promovarii intreselor nationale si internationale ale popoarelor

Drepturile omului constituie azi o problematică care poate fi abordată pe planul filozofiei politico-juridice, pe planul cooperării dintre state şi pe plan juridic, unde constituie obiect al reglementărilor juridice internaţionale şi de drept intern. Problematica drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţeanului este reglementată de dreptul constituţional, în plan intern şi, în acelaşi timp, de dreptul internaţional public, la nivel internaţional. Este evidentă astfel, existenţa unei relaţii intern-internaţional, cu privire la obiectul comun al normelor şi la valorile apărate de acestea faţă de fiinţa umană, de demnitatea ei şi deci de drepturile ei fundamentale.

Doctrina şi practica drepturilor omului a evoluat în timp. Înainte de cel de-al doilea război mondial, în dreptul internaţional, drepturile omului au fost instituite şi apărate prin instituţii juridice referitoare la intervenţiile umanitare, responsabilitatea statelor pentru atingerile aduse străinilor, protecţia minorităţilor şi dreptul internaţional umanitar. Acesta era efectul unei concepţii tradiţionale conform căreia dreptul internaţional reglementează în mod exclusiv relaţiile dintre state. Se aprecia că normele dreptului internaţional nu au nici o incidenţă asupra relaţiilor dintre un stat şi cetăţenii lui. Cu toate acestea, au existat şi excepţii, dintre care amintim: o intervenţiile umanitare; o apărarea civililor, femeilor şi copiilor în cazul conflictelor armate şi o încercările de a garanta egalitatea de tratament a minorităţilor religioase.

După cel de-al doilea război mondial, asistăm la dezvoltarea unei concepţii moderne cu privire la reglementarea internaţională a drepturilor omului. Monstruoasele încălcări al drepturilor omului în timpul războiului au determinat omenirea să adopte un sistem de norme care să prevină suferinţele cauzate de flagelul războiului, dar şi asigure un sistem efectiv de protecţie a drepturilor care existau deja şi erau reglementate de Liga Naţiunilor. Astfel, în cadrul Adunării Generale a Naţiunilor Unite a fost adoptată Carta Naţiunilor Unite şi Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. În prezent, drepturile omului şi respectarea lor confirmă gradul de civilizaţie al unui stat, al unui popor. Recunoaşterea demnităţii umane şi a drepturilor egale ale tuturor oamenilor indiferent de gen, naţionalitate, apartenenţă religioasă, indiferent de vârstă sau condiţie socială, constituie temelia păcii şi a libertăţilor fundamentale, a dreptăţii şi toleranţei faţă de aproape. Problemele referitoare la apărarea drepturilor omului în diferite ţări sunt aceleaşi; doar oamenii şi modalităţile de abordare ale lor sunt diferite. În epoca modernă ne confruntam cu probleme vechi de când lumea…

Mondializarea are efect şi în problematica drepturilor omului. Pe plan internaţional, Organizaţia Naţiunilor Unite, iar pe plan european Consiliul Europei, s-au ocupat şi se vor ocupa în continuare, în mod constant de protecţia drepturilor omului. Astfel au fost adoptate şi principalele documente ce vizează drepturile omului – Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care se regăsesc astăzi, într-un fel sau altul, şi în dreptul intern al tuturor statelor membre. Mecanismul instituţional de control creat de Consiliul Europei, şi în special Curtea Europeană a Drepturilor Omului va fi în continuare garantul aplicării dispoziţiilor în materie pe plan european.

Nu este de neglijat nici rolul Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE), care, în special prin Actul final de la Helsinki, a adus o contribuţie importantă pe linia dezvoltării politicii de protecţie a drepturilor omului, aşa cum nu este de negligat nici rolul altor organizaţii regionale despre care am făcut vorbire în lucrare – cum ar fi Organizaţia Statelor Americane (OSA) şi Organizaţia Unităţii Africane (OUA), care se ocupă de problematica drepturilor omului pe plan regional, la nivelul unor continente.

La nivelul Uniunii Europene, aşa cum am amintit pe parcursul lucrării, odată cu summit-ul de la Nisa (sub preşedinţia Franţei), s-a lansat şi Carta Fundamentală a Drepturilor Omului, Uniunea Europeană începând astfel o nouă eră, în care, aşa cum afirma premierul francez Lionel Jospin, trebuie să se pună bazele unui „proiect social”.

Drepturile omului constituie azi o problematică care poate fi abordată pe planul filozofiei politico-juridice, pe planul cooperării dintre state şi pe plan juridic, unde constituie obiect al reglementărilor juridice internaţionale şi de drept intern. Problematica drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţeanului este reglementată de dreptul constituţional, în plan intern şi, în acelaşi timp, de dreptul internaţional public, la nivel internaţional. Este evidentă astfel, existenţa unei relaţii intern-internaţional, cu privire la obiectul comun al normelor şi la valorile apărate de acestea faţă de fiinţa umană, de demnitatea ei şi deci de drepturile ei fundamentale.

Doctrina şi practica drepturilor omului a evoluat în timp. Înainte de cel de-al doilea război mondial, în dreptul internaţional, drepturile omului au fost instituite şi apărate prin instituţii juridice referitoare la intervenţiile umanitare, responsabilitatea statelor pentru atingerile aduse străinilor, protecţia minorităţilor şi dreptul internaţional umanitar. Acesta era efectul unei concepţii tradiţionale conform căreia dreptul internaţional reglementează în mod exclusiv relaţiile dintre state. Se aprecia că normele dreptului internaţional nu au nici o incidenţă asupra relaţiilor dintre un stat şi cetăţenii lui.

Cu toate acestea, au existat şi excepţii, dintre care amintim:

 intervenţiile umanitare;

 apărarea civililor, femeilor şi copiilor în cazul conflictelor armate şi

 încercările de a garanta egalitatea de tratament a minorităţilor religioase.

După cel de-al doilea război mondial, asistăm la dezvoltarea unei concepţii moderne cu privire la reglementarea internaţională a drepturilor omului. Monstruoasele încălcări al drepturilor omului în timpul războiului au determinat omenirea să adopte un sistem de norme care să prevină suferinţele cauzate de flagelul războiului, dar şi asigure un sistem efectiv de protecţie a drepturilor care existau deja şi erau reglementate de Liga Naţiunilor.

Astfel, în cadrul Adunării Generale a Naţiunilor Unite a fost adoptată Carta Naţiunilor Unite şi Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. În prezent, drepturile omului şi respectarea lor confirmă gradul de civilizaţie al unui stat, al unui popor. Recunoaşterea demnităţii umane şi a drepturilor egale ale tuturor oamenilor indiferent de gen, naţionalitate, apartenenţă religioasă, indiferent de vârstă sau condiţie socială, constituie temelia păcii şi a libertăţilor fundamentale, a dreptăţii şi toleranţei faţă de aproape. Problemele referitoare la apărarea drepturilor omului în diferite ţări sunt aceleaşi; doar oamenii şi modalităţile de abordare ale lor sunt diferite. În epoca modernă ne confruntam cu probleme vechi de când lumea… Mondializarea are efect şi în problematica drepturilor omului.

Pe plan internaţional, Organizaţia Naţiunilor Unite, iar pe plan european Consiliul Europei, s-au ocupat şi se vor ocupa în continuare, în mod constant de protecţia drepturilor omului. Astfel au fost adoptate şi principalele documente ce vizează drepturile omului – Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care se regăsesc astăzi, într-un fel sau altul, şi în dreptul intern al tuturor statelor membre. Mecanismul instituţional de control creat de Consiliul Europei, şi în special Curtea Europeană a Drepturilor Omului va fi în continuare garantul aplicării dispoziţiilor în materie pe plan european.

Nu este de neglijat nici rolul Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE), care, în special prin Actul final de la Helsinki, a adus o contribuţie importantă pe linia dezvoltării politicii de protecţie a drepturilor omului, aşa cum nu este de negligat nici rolul altor organizaţii regionale despre care am făcut vorbire în lucrare – cum ar fi Organizaţia Statelor Americane (OSA) şi Organizaţia Unităţii Africane (OUA), care se ocupă de problematica drepturilor omului pe plan regional, la nivelul unor continente.

Aşa cum am observat, în urma celui de-al doilea război mondial, dezastrul politic, economic şi social în care se afla Europa a condus la începerea efectivă a procesului construcţiei europene, început marcat de crearea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO, CECA). Mai târziu, după reforme succesive ale Tratatelor constitutive, apariţia noilor Comunităţi Europene şi, în fine, a Uniunii Europene (prin Tratatul de la Maastricht) acest proces de „unificare în etape”, adică cel al integrării de tip funcţional-sectorial, a ajuns, prin enunţarea obiectivului Uniunii Economice şi Monetare, în faţa ultimei trepte a integrării sale economice şi a primei trepte a integrării sale politice.

Având exprimate explicit obiectivele, atât economice, cât şi politice, Uniunea Europeană nu reprezintă începutul drumului integrării, dar nici sfârşitul acestuia, fiind doar o etapă a procesului de integrare, deschis de CECO, şi care se va sfârşi, credem noi, prin realizarea unui anumit tip de federalizare, adaptat cerinţelor europene. Fără îndoială, un impact deosebit în evoluţia procesului de integrare l-au avut şi revoluţiile anticomuniste şi antisovietice din Europa din jurul anului 1989, procesul de democratizare a Est-ului continentului influenţând reforma CE, grăbind-o şi obligând-o spre atingerea de noi dimensiuni. Pe scurt revoluţiile din Est au accelerat transformarea Comunităţilor Economice într-o Uniune Politică.

Cu toate acestea, realizarea unui model european care să răspundă şi să raţionalizeze expectativa teoretică şi practică a unei Europe aflată în profundă transformare reclamă în continuare atât eficacitate politică şi eficienţă economică, cât şi o prezenţă reală în lume. Aşadar, construcţia europeană este în plin proces, acest fapt fiind cel mai bine evidenţiat de însuşi Tratatul de la Maastricht care cerea, în mod expres, convocarea unei noi conferinţe interguvernamentale nu mai târziu de 1996 în scopul examinării dispoziţiilor Tratatului Uniunii Europene. Conferinţa Interguvernamentală din 1996 a adus cu sine speranţa unor reforme care să asigure Uniunii sprijinul cetăţenilor, prin realizarea unui sistem de organizare simplu şi transparent, uşor de înţeles şi deschis participării acestora.

Cu toate că noul sistem trebuia să se remarce prin eficacitate în soluţionarea problemelor reale ale cetăţenilor Uniunii Europene, se poate constata că nici după CIG ’96 (Tratatul de la Amsterdam) şi chiar nici după CIG 2000 (Tratatul de la Nisa) obiectivele transparenţei şi eficacităţii nu s-au realizat pe deplin. Ca o concluzie, putem afirma un lucru cert: construcţia europeană nu a luat sfârşit şi nici nu se va sfârşi într-un viitor foarte apropiat, mai existând multe de făcut pe calea integrării.

Aceasta ne-o demonstrează şi Tratatele de la Maastricht, Amsterdam şi Nisa care nu răspund întru totul exigenţelor de democraţie şi eficacitate reclamate de către popoarele Uniunii. Mai mult decât atât, la acest început de secol XXI, Uniunea Europeană se confruntă cu un continent renăscut, dar şi cu o opinie publică contradictorie, aceasta din urmă demonstrând-o şi referendum-ul irlandez care a respins Tratatul de la Nisa, tratat care, aşa cum am arătat, a avut în vedere o oarecare reformă (în principal instituţională), în perspectiva lărgirii U.E. cu ţările din Europa Centrală şi de Est.

EXERCITAREA DIPLOMAŢIEI PRIN INTERMEDIUL ORGANIZAŢIILOR INTERNAŢIONALE

- PLANUL LUCRĂRII -

INTRODUCERE

CAPITOLUL I - NOŢIUNI GENERALE CU PRIVIRE LA ORGANIZAŢIILE INTERNAŢIONALE

§ 1. EVOLUŢIA ISTORICĂ

§ 2. NOŢIUNE ŞI CARACTERISTICI GENERALE

§ 3. CLASIFICAREA ORGANIZAŢIILOR INTERNAŢIONALE

§ 4. PRINCIPIILE CĂLĂUZITOARE ALE ACTIVITĂŢII ORGANIZAŢIILOR INTERNAŢIONALE

CAPITOLUL II: REGULI GENERALE PRIVIND EXERCITAREA DIPLOMAŢIEI ORGANIZAŢIILOR INTERNAŢIONALE

§ 1. ASPECTE ŞI CONSIDERAŢII PRELIMINARII

§ 2. ORGANE PRIN INTERMEDIUL CĂRORA SE REALIZEAZĂ DIPLOMAŢIA ORGANIZAŢIILOR INTERNAŢIONALE

§ 3. PERSONALUL ORGANIZAŢIILOR INTERNAŢIONALE. PRIVILEGII ŞI IMUNITĂŢI

CAPITOLUL III: SPECIFICUL ACTIVITĂŢII DIPLOMATICE A UNOR ORGANIZAŢII INTERNAŢIONALE

§ 1. ORGANIZAŢIA NAŢIUNILOR UNITE. FORŢELE O.N.U. DE MENŢINERE A PĂCII

§ 2. ORGANIZAŢIA TRATATULUI ATLANTICULUI DE NORD. STATUTUL FORŢELOR N.A.T.O.

§ 3. ORGANIZAŢIA PENTRU SECURITATE ŞI COOPERARE ÎN EUROPA

§ 4. UNIUNEA EUROPEI OCCIDENTALE, BRAŢUL ÎNARMAT AL UNIUNII EUROPENE

§ 5. SPECIFICUL ACTIVITĂŢII DIPLOMATICE A UNIUNII EUROPENE. STATUTUL FUNCŢIONARULUI COMUNITAR

CAPITOLUL IV: CONCLUZII

DIPLOMAŢIA STATELOR ŞI ROLUL ACESTEIA ÎN MENŢINEREA STABILITĂŢII SOCIETĂŢII INTERNAŢIONALE

- PLANUL LUCRĂRII -

CAPITOLUL I: CONSIDERAŢII INTRODUTIVE

SECŢIUNEA I: ASPECTE GENERALE PRIVIND DIPLOMAŢIA

SECŢIUNEA II: DEFINIŢIA DREPTULUI DIPLOMATIC

SECŢIUNEA III: IZVOARELE DREPTULUI DIPLOMATIC. CODIFICAREA DREPTULUI DIPLOMATIC

§ 1. Cutuma

§ 2. Convenţiile internaţionale

§ 3. Doctrina şi jurisprudenţa

§ 4. Principiile generale de drept

CAPITOLUL II: STABILIREA ŞI ÎNTRERUPEREA RELAŢIILOR DIPLOMATICE

SECŢIUNEA I: NOŢIUNEA DE RELAŢII DIPLOMATICE

SECŢIUNEA II: ÎNTRERUPEREA RELAŢIILOR DIPLOMATICE

SECŢIUNEA III: RUPEREA RELAŢIILOR DIPLOMATICE CA ACT CONCERTAT ÎN CADRUL UNEI ALIANŢE, ÎN CADRUL UNUI BLOC SAU DIN CAUZA ALTOR AFINITĂŢI. ASPECTE TEORETICE ŞI PRACTICE

SECŢIUNEA IV: SUSPENDAREA ŞI RUPEREA RELAŢIILOR DIPLOMATICE – CONSECINŢE ALE UNEI SCHIMBĂRI RADICALE A SITUAŢIEI POLITICE

SECŢIUNEA V: EFECTELE ÎNTRERUPERII RELAŢIILOR DIPLOMATICE

CAPITOLUL III: ROLUL MISIUNILOR DIPLOMATICE ÎN PROMOVAREA INTERESELOR NAŢIONALE ŞI INTERNAŢIONALE ALE UNUI STAT

SECŢIUNEA I: INSTRUMENTE JURIDICE INTERNAŢIONALE CARE REGLEMENTEAZĂ RELAŢIILE DIPLOMATICE

SECŢIUNEA II: MISIUNILE DIPLOMATICE. STRUCTURA FUNCŢIONALĂ ŞI PERSONALUL DIPLOMATIC.

SECŢIUNEA III: FUNCŢIILE MISIUNILOR DIPLOMATICE

SECŢIUNEA IV: ACTIVITATEA MISIUNILOR DIPLOMATICE ŞI MIJLOACELE DE ACŢIUNE PENTRU REALIZAREA OBIECTIVELOR

SECŢIUNEA V: ROLUL ŞI FUNCŢIILE MISIUNILOR DIPLOMATICE SPECIALE

CAPITOLUL IV: ACTIVITATEA DIPLOMATICĂ EXERCITATĂ DE ORGANELE INTERNE ALE STATELOR. ELEMENTE SPECIFICE ÎN CAZUL ROMÂNIEI

SECŢIUNEA I: ORGANELE STATELOR PENTRU RELAŢIILE INTERNAŢIONALE. PREZENTARE GENERALĂ

SECŢIUNEA II: ŞEFUL STATULUI

SECŢIUNEA III: MINISTRUL AFACERILOR EXTERNE

SECŢIUNEA IV: GUVERNUL

SECŢIUNEA V: ACTIVITATEA DIPLOMATICĂ EXERCITATĂ DE ORGANELE INTERNE ALE ROMÂNIEI

CAPITOLUL V: CONCLUZII SI OBSERVAŢII FINALE

Ca o concluzie, având în vedere toate cele prezentate pe parcursul acestei lucrări, se poate spune că aceasta a fost concepută ca o expunere şi o analiză a normelor diplomaţiei şi dreptului diplomatic dar şi a structurii instituţionale interne a statului menită să asigure desfăşurarea acelei activităţi de promovare a intereselor externe ale unui stat, prin relaţiile sale diplomatice.

Deşi diplomaţia este privită, de cele mai multe ori, cu admiraţia pe care o dă ceremonialul desfăşurării ei şi sentimentul de egalitate şi demnitate, pe care îl inspiră protocolul şi eticheta diplomatică, în fond, ea este o activitate plină de neprevăzut şi mister, la care participă diplomaţi, gândind mereu măsuri şi acţiuni pentru a promova politica statului lor, care să se armonizeze cu cea a statului în care sunt trimişi.

Aşadar diplomatul trebuie să lămurească interlocutorii asupra propriului lor interes, conştientizându-l dacă aceştia ar fi omis sau neglijat să o facă. Diplomaţia, în general, este o negociere permanentă, ea nu se desfăşoară numai la masa tratativelor. Diplomaţii ştiu şi trebuie să ştie că a negocia nu înseamnă insistenţa pentru acceptarea unei soluţii avorabile numai statului propriu, el trebuie să aibă în vedere perspectiva unei colaborări cu interlocutorul, bazată pe reciprocitate.

După cum spunea Secretarul Foreign Office-ului, Robin Cook, în Raportul Departamental pentru anul 2000, „Am intrat deja într-o nouă eră a comunicaţiilor, pieţelor globale, a creşterii legăturilor dintre oameni, ceea ce duce la o redefinire a relaţiilor internaţionale în ansamblul conceptului acestora. Trăim astăzi într-o lume în care naţiunile sunt mai mult interdependente decât independente, unde frontierele sunt traversate din ce în ce mai multe poduri decât separate prin bariere, unde oportunităţile dar şi provocările sunt într-o continuă creştere. În această nouă lume mitul afacerilor externe care trebuie să se petreacă cât mai departe de interacţiunea cu cetăţeanul de rând şi-a pierdut şi utilitatea şi valoarea”.

Prin dezvoltarea economică şi socială a omenirii per ansamblu a avut loc drept o consecinţă firească şi o creştere a activităţilor de la nivelul relaţiilor dintre state. Acest fapt duce la o mai mare necesitate a unor reguli precise şi practice bine statuate prin instrumente ale căror recunoaştere pe plan internaţional să nu fie pusă la îndoială de nimeni. Se poate afirma, şi pe bună dreptate că regulile ce guvernează relaţiile diplomatice dintre state sunt prin esenţă mult mai rigide decât alte reguli ale dreptului internaţional care cunosc o schimbare mult mai rapidă şi de fond şi de formă.

Totuşi, acest caracter rigid, după părerea noastră trebuie într-o mai mare măsură flexibilizat în faţa noilor probleme apărute mai ales în ultimele decenii: apariţia pericolului nuclear, globalizarea, interdependenţă accentuată între state.

Dacă în trecut, deciziile care se luau la nivel politic nu aveau de cele mai multe ori consecinţe negative faţă de cei care le luau, chiar dacă acestea se dovedeau dezastroase pentru masa populaţiei, în acest moment politicul este direct responsabil în faţa socialului şi legat de acesta a economicului.

După cum am arătat şi în cuprinsul lucrării de faţă, unii paşi în direcţia modernizării cadrului diplomatic au început să se facă: apariţia birourilor culturale, ataşaţilor de presă, importanţa crescută a departamentului economic în detrimentul celui politic şi militar etc. Importanţa misiunilor diplomatice a crescut indiferent dacă sediul lor se află într-un stat mic sau puternic, aceasta pentru că apariţia unui conflict oriunde în lume poate duce la o destabilizare generală a situaţiei pe tot mapamondul, conflictul ne mai putând fi izolat .

Este caracteristică şi o creştere a importanţei dar şi a numărului misiunilor diplomatice a statelor în cadrul unor organizaţii internaţionale. Accesul crescut al masei populaţiei la mijloacele de comunicare face necesară o mai bună comunicare între organele prezentate în această lucrare în relaţia cu cetăţenii. Unele mijloace care acum câteva decenii erau considearte moderne, cum ar fi televizorul, telefonul, sunt astăzi trecute în categoria clasicelor, alte mijloace făcându-şi loc în acest domeniu, având un început promiţător, cum ar fi internetul.

Faptul că forţa de muncă are la dispoziţie o piaţă care depăşeşte frontierele propriilor state, face ca mai mulţi cetăţeni ai unui stat să ajungă pe teritoriul altor state, fapt ce duce la creşterea importanţei legăturii acestora cu misiunile diplomatice ale statului al căror cetăţeni sunt, pentru protejarea intereselor lor.

Chiar şi turismul internaţional a devenit mult mai intens decât în trecut aducând şi el o participare crescută la afluxul de resortisanţi străini pe teritoriul unui stat. Pe lângă acţiunile pe care misiunile diplomatice trebuie să aibă direct cu impact asupra cetăţenilor statului lor care se află în statul acreditar, îşi păstrează importanţa şi alte activităţi cum este cel de negociere între state, acţiune care deşi de multe ori este secretă şi astfel puţin spectaculoasă pentru publicul larg sunt foarte importante pentru ocolirea situaţiilor de criză care pot apărea sau care există în acel moment.

Diplomaţia este o instituţie politico-juridică al cărei obiect îl constituie relaţiile pe care un stat le are cu un alt stat sau cu alte state, precum şi relaţiile existente între un anumit număr de state – de la relaţiile stabilite între statele care fac parte din Organizaţia naţiunilor Unite (ONU) sau din organizaţii regionale şi până la cele ale statelor care participă la o alianţă.

În literatura de specialitate diplomaţia a fost prezentată fie ca o ştiinţă, fie ca o artă.

Ca ştiinţă, diplomaţia ar avea ca obiect studierea relaţiilor juridice şi politice ale diverselor state, precum şi a intereselor care le generează, iar ca artă, diplomaţia ar avea ca obiect administrarea afacerilor internaţionale şi ar implica aptitudinea de a ordona şi a conduce negocierile politice.

Având în vedere noile tendinţe ce se manifestă în societatea internaţională şi procesul globalizării, relaţiile dintre state trebuie să fie cât mai strânse şi să se desfăşoare în condiţii optime, astfel încât statele să se bucure de o bună colaborare, inerentă astăzi dezvoltării economice. În acest context se poate observa rolul deosebit pe care îl joacă relaţiile diplomatice.

Şi pentru ca aceste relaţii diplomatice să se desfăşoare în cât mai bune condiţii, un rol de bază revine personalului Misiunilor Diplomatice, şi drepturilor şi obligaţiilor conferite.

Asupra acestui din urmă subiect ne-am oprit şi noi în prezenta lucrare, sperând a reda o imagine cât mai cuprinzătoare a ceea ce implică imunităţile, privilegiile şi înlesnirile acordate Misiunilor diplomatice şi personalului acestora.

Dezvoltarea economică şi socială a omenirii per ansamblu a avut drept consecinţă firească şi o creştere a activităţilor de la nivelul relaţiilor dintre state. Acest fapt duce la o mai mare necesitate a unor reguli precise şi practice bine statuate prin instrumente ale căror recunoaştere pe plan internaţional să nu fie pusă la îndoială de nimeni.

Se poate afirma, şi pe bună dreptate, că regulile ce guvernează relaţiile diplomatice dintre state sunt prin esenţă mult mai rigide decât alte reguli ale dreptului internaţional care cunosc o schimbare mult mai rapidă şi de fond şi de formă.

Totuşi, acest caracter rigid, după părerea noastră trebuie într-o mai mare măsură flexibilizat în faţa noilor probleme apărute mai ales în ultimele decenii: apariţia pericolului nuclear, globalizarea, interdependenţă accentuată între state.

Dacă în trecut, deciziile care se luau la nivel politic nu aveau de cele mai multe ori consecinţe negative faţă de cei care le luau, chiar dacă acestea se dovedeau dezastroase pentru masa populaţiei, în acest moment politicul este direct responsabil în faţa socialului şi legat de acesta a economicului.

După cum am arătat şi în cuprinsul lucrării de faţă, unii paşi în direcţia modernizării cadrului diplomatic au început să se facă: apariţia birourilor culturale, ataşaţilor de presă, importanţa crescută a departamentului economic în detrimentul celui politic şi militar etc.

Importanţa misiunilor diplomatice a crescut indiferent dacă sediul lor se află într-un stat mic sau puternic, aceasta pentru că apariţia unui conflict oriunde în lume poate duce la o destabilizare generală a situaţiei pe tot mapamondul, conflictul ne mai putând fi izolat. Este caracteristică şi o creştere a importanţei dar şi a numărului misiunilor diplomatice a statelor în cadrul unor organizaţii internaţionale.

Accesul crescut al masei populaţiei la mijloacele de comunicare face necesară o mai bună comunicare între organele prezentate în această lucrare în relaţia cu cetăţenii. Unele mijloace care acum câteva decenii erau considerate moderne, cum ar fi televizorul, telefonul, sunt astăzi trecute în categoria clasicelor, alte mijloace făcându-şi loc în acest domeniu, având un început promiţător, cum ar fi internetul.

Etimologic, cuvântul diplomaţie vine de la grecescul diplóó, care înseamnă dublez şi el desemna faptul că, pentru trimiterea de solii, erau necesare două documente, unul se afla în posesia solului, celălalt exemplar al împuternicirii lui rămânea la autoritatea emitentă.

Mult timp noţiunea s-a folosit pentru documentele oficiale de relaţii internaţionale, încheiate pe bază de împuterniciri date de suverani. Abia în secolul XIX se conturează ideea că diplomaţia este activitatea prin care se realizează reprezentarea intereselor externe ale statelor.

Diplomaţia, definită sintetic ca „ştiinţa sau arta negocierilor”, sau „ştiinţa raporturilor internaţionale” , cuprinde întregul sistem de interese care iau naştere din raporturile stabilite între naţiuni, scopul său direct, fiind menţinerea păcii şi a bunei armonii între state.

Diplomaţia are o origine care se împleteşte cu începuturile istoriei dar mai ales cu cristalizarea primelor formaţiuni statale şi a relaţiilor dintre acestea.

Dacă în prezent unii neagă existenţa dreptului internaţional ar trebui să li se reamintească şi numai faptul că unele dintre primele reguli de drept au fost cutumele de la nivelul relaţiilor internaţionale dintre state, mai ales în domeniul războiului şi cel al diplomaţiei. Astfel regula că solii sunt persoane protejate este doar una din regulile care încet-încet au dat naştere de-a lungul secolelor la dreptul contemporan internaţional.

...

Organizarea diplomaţiei şi organul statal care o exercita diferea după sistemul de guvernare. În teocraţiile Orientului Antic, activitatea diplomatică era condusă de împărat, în democraţiile sclavagiste din Grecia antică, de către adunările populare, iar în Roma la început de senat şi apoi de împăraţi.

Relaţiile diplomatice erau întreţinute prin misiuni temporare şi aveau scopuri precise cum ar fi încheierea de alianţe, omagierea unui eveniment important cum erau nunţile, naşteri etc.

Lucrarea de faţă reprezintă un studiu asupra uneia dintre cele mai importante organizaţii internaţionale interguvernamentale şi anume Organizaţia Internaţională a Muncii. În această lucrare am amintit rolul important pe care această organizaţie îl are pe plan internaţional în domeniul muncii şi progresului social, prin stabilirea de norme şi instrumente de lucru şi elaborarea de convenţii şi recomandări universal valabile.

Am prezentat pe baza materialului bibliografic consultat principiile care stau la baza activităţii organizaţiei, structura şi modul de lucru, tendinţele şi dorinţele de manifestare din punct de vedere legislativ, precum şi implicaţiile actelor normative emise de ea, pe plan internaţional şi asupra statelor membre ale organizaţiei.

Organizaţia Internaţională a Muncii este expresia necesităţii unor reglementări în domeniul muncii pe plan internaţional în contextul tendinţei de mondializare şi liberalizare a comerţului între statele lumii. În decursul istoriei sale, cu perioade bune, dar şi perioade mai puţin faste, organizaţia a emis peste 181 de convenţii şi apoximativ 188 de recomandări concentrându-şi atenţia asupra problematicii muncii şi domeniilor ce decurg din această activitate.

Un lucru deosebit care trebuie menţionat îl reprezintă capacitatea acestei organizaţii, prin activitatea foarte intensă desfăşurată în cadrul structurii sale interne, de a se adapta şi organiza în momentele cheie ale parcursului său istoric. Activitata acestei organizaţii s-a răsfrânt şi asupra legislaţiei ţării noastre în ce priveşte domeniul muncii şi protecţiei sociale.

Pe lângă faptul că România a făcut parte dintre membrii fondatori ai organizaţiei şi a adus în discuţie şi promovat în dezbateri o serie de acte normative deosebit de importante, ţara noastră a avut un model de inspiraţie şi totdată un ajutor deosebit din partea acestei organizaţii în crearea şi adoptarea legislaţiei în domeniul muncii pe plan intern în consens cu normele internaţionale.

Organizaţia Internaţională a Muncii desfăşoară o deosebită activitate de culegere, administrare şi emitere de informaţii către toate statele lumii pentru ca acestea să-şi poată crea propria legislaţie internă în strânsă armonie cu cea internaţională.

În concluzie, O.I.M. a fost şi rămâne în continuare una dintre cele mai importante organizaţii internaţionale care are puterea de a emite acte normative în domeniul muncii şi protecţiei sociale în cel mai democratic mod.

Societatea internaţională a fost din totdeauna o scenă cu multe variabile care făceau ca „piesa” care trebuia jucată pe ea să fie deosebit de complexă pentru „actori”, aceştia trebuind să stabilească şi să cunoască regulile „jocului”.

Diplomaţia, definită sintetic ca „ştiinţa sau arta negocierilor”, sau „ştiinţa raporturilor internaţionale” , cuprinde întregul sistem de interese care iau naştere din raporturile stabilite între naţiuni, scopul său direct, fiind menţinerea păcii şi a bunei armonii între state.

Diplomaţia are o origine care se împleteşte cu începuturile istoriei dar mai ales cu cristalizarea primelor formaţiuni statale şi a relaţiilor dintre acestea. Dacă în prezent unii neagă existenţa dreptului internaţional ar trebui să li se reamintească şi numai faptul că unele dintre primele reguli de drept au fost cutumele de la nivelul relaţiilor internaţionale dintre state, mai ales în domeniul războiului şi cel al diplomaţiei. Astfel regula că solii sunt persoane protejate este doar una din regulile care încet-încet au dat naştere de-a lungul secolelor la dreptul contemporan internaţional.

Originile diplomaţiei se pierd în negura timpului, semnale despre existenţa activităţii diplomatice încă din antichitate au ajuns până la noi sub forma de dovezi arheologice, cum ar fi documentele de la El-Amarna, constând în 360 de tăbliţe de lut şi care cuprind corespondenţa diplomatică a faraonilor din dinastia a XVIII-a.

O completare importantă adusă acestei descoperiri o formează arhiva regelui hitit Suppiluliuma din Bogaskoi, fosta capitală a statului hitit . Importante dovezi apar şi în legătură cu activităţi în acest sens depuse de potentaţii imperiului indian Maurya sau ai statului Kusan.

La începuturi, în epoca statelor sclavagiste războiul era dominant pe plan internaţional, diplomaţia având un rol secundar şi mai ales regional, foarte rar ambasade ajungeau în state mai îndepărtate faţă de statul de unde plecau.

Organizarea diplomaţiei şi organul statal care o exercita diferea după sistemul de guvernare. În teocraţiile Orientului Antic, activitatea diplomatică era condusă de împărat, în democraţiile sclavagiste din Grecia antică, de către adunările populare, iar în Roma la început de senat şi apoi de împăraţi.

Refugiaţii reprezintă o categorie distinctă de străini existenţi, la un moment dat, pe teritoriul unui stat. În mod obişnuit, ţara de origine acordă cetăţenilor săi protecţie, în raport cu alte state, în cazurile în care se consideră că drepturile acestora sunt încălcate de statele străine. Principala caracteristică a refugiaţilor constă tocmai în faptul că aceştia nu pot să beneficieze de protecţia ţării de origine sau nu doresc această protecţie.

În urma primului război mondial au avut loc mari deplasări de persoane dincolo de graniţele statelor lor de origine, situaţie care a generat, pentru prima dată, preocupări în plan internaţional privitoare la statutul juridic al acestei categorii de persoane. În anul 1921, în cadrul Societăţii Naţiunilor ia fiinţă Comitetul pentru refugiaţi, prezidat de cunoscutul explorator norvegian F. Nansen. Protecţia acestui Comitet a fost acordată iniţial refugiaţilor ruşi şi armeni, pentru ca în 1928 aceasta să preia în sarcina sa şi refugiaţii din Orientul Mijlociu, iar în 1933 refugiaţii germani.

În perioada interbelică, în cadrul Societăţii Naţiunilor, protecţia internaţională a refugiaţilor a fost abordată cu luarea în considerare a unor grupuri distincte de persoane persecutate. Protecţia acestora era asigurată numai în măsura în care refugiaţii puteau fi încadraţi într-un asemenea grup distinct, în raport cu o anumită ţară de provenienţă.

Instrumentele internaţionale adoptate în această perioadă, reflectă o asemenea orientare conceptuală. Acestea au fost:

• Aranjamentul cu privire la refugiaţii ruşi şi armeni din 1926;
• Aranjamentul cu privire la refugiaţii asirieni, asiro-caldeeni şi asimilaţii, precum şi la refugiaţii turci;
• Convenţia din 1933 relativă la Statutul internaţional al refugiaţilor;
• Rezoluţia Consiliului Societăţii Naţiunilor nr. 3593 din 24 mai 1935 cu privire la situaţia refugiaţilor din Saar;
• Convenţia din 1938 cu privire la refugiaţii care provin din Germania;
• Rezoluţia Consiliului Societăţii Naţiunilor nr. 4119 din 17 ianuarie 1939 privitoare la refugiaţii din teritoriul sudeţilor (de naţionalitate cehoslovacă);
• Protocolul din 14 septembrie 1939 referitor la refugiaţii austrieci (victime ale persecuţiei naziste).

Cel de al doilea război mondial a dus la deportarea a milioane de oameni din ţările ocupate de Germania. Aceştia au fost numiţi persoane strămutate (displaced persons). Pentru repatrierea acestora s-au încheiat convenţii între U.R.S.S., Marea Britanie şi S.U.A., pe de o parte şi între U.R.S.S. şi Franţa pe de altă parte (1945).

Cum mai mult de un milion dintre persoanele strămutate au refuzat să se întoarcă în ţările de origine, pentru a-i ajuta să se stabilească în alte ţări, a luat fiinţă, în 1946 Organizaţia Internaţională a Refugiaţilor (O.I.R.), ca organ special al O.N.U., înlocuită în 1950 prin Înaltul Comisa-riat al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi, care funcţionează şi în prezent.

De la sfârşitul ultimului război mondial până în prezent, fluxul de refugiaţi, din cauza conflictelor locale şi altor fenomene ţinând de natura regimurilor politice din diverse ţări, a devenit un fenomen permanent, îmbrăcând uneori caracterul unui exod în masă al populaţiei. In această privinţă au creat probleme, de exemplu, evenimentele din Ungaria (1956), Cehoslovacia (1968), Chile, Cambodgia, Uganda, Ciad, Vietnam, Iran, Liban, Etiopia, Angola şi, mai recent, din Somalia, Ruanda şi Iugoslavia.

Având în vedere toate cele prezentate pe parcursul lucrării, putem spune că, în termeni generali, prin refugiat se înţelege o persoană care caută să se sustragă unor condiţii sau împrejurări din ţara sa de origine, pe care le consideră insuportabile, şi să găsească adăpost şi protecţie în altă ţară.

 Motivele părăsirii ţării de origine pot fi: opresiune; persecuţie; ameninţarea vieţii sau libertăţii; sărăcie chinuitoare; război sau lupte civile; dezastre naturale (cutremure, inundaţii, secetă, foamete).