Expertiza tehnica judiciara si extrajudiciara

Prezenta lucrare îmbracă forma unui amplu studiu de doctrină şi jurisprudenţă, având o evidentă valoare ştiinţifică, ilustrată de metoda de abordare şi instrumentele de analiză, specifice activităţii universitare, dar în acelaşi timp prezintă şi o certă utilitate practică întrucât propune atât soluţii concrete pentru depăşirea impedimentelor apărute în activitatea de aplicare a reglementărilor în materie cât şi modificări legislative în scopul asigurării unui cadru normativ suplu şi coerent pentru privarea de libertate în procesul penal.

Noţiune de fals în acte nu este precizată într-o definiţie legală. În majoritatea legislaţiilor se face însă o enumerare a diferitelor feluri de fals în acte, dar fără a se da o definiţie generală şi completă, care să delimiteze caracteristicile acestei infracţiuni. Principalele forme de manifestare a falsului în înscrisuri prevăzute în Codul penal român (art. 288, 289, 290) sunt: falsul material în înscrisuri oficial, falsul intelectual şi falsul în înscrisuri sub semnătură privată.

Problemele abordate în cuprinsul lucrării sunt sistematizate în trei capitole.

Conţinutul primului capitol se referă la identificarea criminalistică şi la noţiunile generale despre semnături. Totodată, sunt descrise caracteristicile de identificare, atât cele de ordin general, cât şi particularităţile.

Capitolul al II-lea cuprinde o prezentare detaliată a procedeelor de falsificare a semnăturilor. Este descrisă diversitatea procedeelor uzitate de falsificatori, aşa cum s-au constatat în practica judiciară şi consacrat în lucrările de specialitate dedicate subiectului.

În capitolul al III-lea sunt tratate pe larg chestiunile referitoare la identificarea persoanei după semnătură. Sunt analizate posibilităţile de identificare în funcţie de procedeele uzitate de falsificatori, metodologia examinărilor în diferitele etape ale efectuării expertizei, particularităţile acestui gen de cercetări criminalistice. O secţiune distinctă se referă la redactarea raportului de expertiză şi la formularea concluziilor.

Lucrarea este ilustrată corespunzător, iar cazuistica anexată este convingătoare pentru noţiunile expuse în conţinut.

Valorificând lucrarea Înregistrările audio şi audio-video, mijloace de probă în procesul penal, tipărită de editura C.H. Beck în anul 2008, coautorii Adrian Petre şi dr.ing. Cătălin Grigoraş îşi propun să trateze detaliat locul deţinut în cadrul sistemului probator de înregistrările audio şi video şi de realizare a expertizei judiciare în materie.

Prima parte a monografiei a suportat completări în ceea ce priveşte aspecte rezultate din jurisprudenţa CEDO, precum şi unele consideraţii referitoare la redimensionarea acestor mijloace de probă în concepţia redactorilor noului Proiect al Codului de procedură penală.

Aşa cum se arată în literatura de specialitate, procesul penal reprezintă o activitate de cunoaştere, în care organele judiciare trebuie să depună toată stăruinţa în vederea aflării adevărului. Adevărul în orice domeniu de activitate umană nu se relevă spontan: “el trebuie dovedit şi descoperit sub toate aspectele sale”.

Pentru stabilirea adevărului, mijlocul care duce la realizarea cunoaşterii sunt dovezile – probele. Art. 62 Cod Procedură Penală prevede că “în vederea aflării adevărului, organele de urmărire penală şi instanţa de judecată sunt obligate să lămurească cauza sub toate aspectele sale, pe bază de probe”.

Această dispoziţie este un corolar al regulii de bază a aflării adevărului, înscris în art. 3 Cod Procedură Penală şi al regulii rolului activ al organelor judiciare înscris în art. 4 Cod Procedură Penală. Probele pot fi definite ca fiind acele elemente de fapt cu relevanţă informatică asupra tuturor laturilor cauzei penale.

Cuvântul “probă”, în limbajul practicii judiciare, este folosit adeseori, mai ales de nespecialişti, atât în înţelesul noţiunii de probă, cât şi în înţelesul noţiunii de mijloc de probă.

În Codul de Procedură Penală anterior, cuvântul “probă” era folosit atât în dispoziţiile privitoare la proba propriu-zisă, cât şi în dispoziţiile care priveau vreun mijloc de probă. Întrucât proba şi mijloacele de probă sunt categorii juridice distincte, în Codul de Procedură Civilă actual se întrebuinţează termenii corespunzători pentru fiecare categorie, evitându-se confuziile. Este mijloc de probă instrumentul care dă în vileag proba ca fiind rezultatul administrării unui mijloc de probă.

De exemplu: când P.C. declară că a văzut pe T.I. trăgând un foc de armă asupra lui V.A., declaraţia lui P.C. este un mijloc de probă, iar ceea ce el arată în cazul în care sunt demne de crezare constituie o probă .

Autorul lucrarii "Măsurile asiguratoriiîn procesul civil" analizează măsurile asigurătorii, forma cea mai categorică şi represivă de apărare a drepturilor creditorului, faţă de pericolul ca patrimoniul debitorului să sufere modificări de natură să zădărnicească o eventuală executare silită.

Este examinat felul în care aceste măsuri vin să întregească sistemul pe care, în timp şi cu o evoluţie impusă de nevoile practice, statul l-a organizat, pentru protejarea şi conservarea drepturilor creditorului, sau apărarea eficientă a drepturilor reale.

Necesitatea restabilirii ordinii de drept încălcate prin săvârşirea infracţiunilor a condus la instituirea regulii potrivit căreia declanşarea şi desfăşurarea procesului penal se face din oficiu. În acest sens, în dispoziţiile art. 2 alin. 2 C. pr. pen. se arată că actele necesare desfăşurării procesului penal se îndeplinesc din oficiu, afară de cazul când legea dispune altfel. Instituţia plângerii prealabile se înscrie ca o excepţie de la principiul oficialităţii şi constă în posibilitatea oferită de lege persoanei vătămate de a decide dacă sesizează sau nu organele competente în vederea tragerii la răspundere a făptuitorului.

Declanşarea procesului penal a fost lăsată, în anumite cazuri, la aprecierea persoanei vătămate datorită gradului redus de pericol social pe care-l prezintă anumite infracţiuni. Alteori, deşi infracţiunile pentru care legea prevede necesitatea plângerii prealabile a persoanei vătămate au un pericol social ridicat, desfăşurarea procesului penal, prin publicitatea pe care ar genera-o, ar putea reînnoi suferinţele persoanei vătămate sau ar da naştere la diferite conflicte între persoane care fac parte din aceeaşi familie sau din acelaşi mediu social. Plângerea prealabilă se înfăţişează ca o instituţie care dă expresie juridică unor interese sociale privind declanşarea şi desfăşurarea procesului penal.

Plângerea prealabilă cuprinde o dublă manifestare de voinţă a persoanei vătămate. În primul rând, constituie o încunoştinţare a organelor judiciare cu privire la săvârşirea unei infracţiuni şi, în al doilea rând, plângerea prealabilă dă expresie voinţei persoanei vătămate ca acea infracţiune să fie urmărită sau judecată, ridicând astfel impedimentul ce s-ar opune activităţii procesual penale. În urma acestei manifestări de voinţă, organul de urmărire penală sau, după caz, instanţa de judecată poate dispune declanşarea procesului penal şi punerea în mişcare a acţiunii penale.

Fiind reglementată atât pe planul dreptului material (art. 131 şi 132 din C.p.), cât şi pe planul dreptului procesual penal (art. 10 lit. f, art. 279-286, art. 362 lit. c şi art. 479 alin. 2) şi având în vedere consecinţele sale pe planul răspunderii penale şi ale desfăşurării procesului penal, plângerea prealabilă are o natură juridică mixtă. Instituţia plângerii prealabile se înfăţişează atât ca o condiţie de pedepsibilitate, cât şi ca o condiţie de procedibilitate. În acest sens, pe planul dreptului penal, lipsa plângerii prealabile este considerată o cauză care înlătură răspunderea penală (art. 131 C.p.), iar pe planul dreptului procesual penal, lipsa plângerii prealabile este reglementată ca o cauză care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale (art. 10 lit. f). Strâns legate de instituţia plângerii prealabile, în Codul penal (art. 131 alin. 2 şi art. 132) şi Codul de procedură penală (art. 10 lit. h) sunt reglementate retragerea plângerii prealabile şi împăcarea părţilor.

Aceste două instituţii, care au, ca şi plângerea prealabilă, un caracter mixt, permit persoanei vătămate să decidă asupra continuării procesului penal. Împăcarea părţilor poate fi definită ca o manifestare bilaterală de voinţă a părţii vătămate şi a făptuitorului făcută cu intenţia de a stinge conflictul născut între ele ca urmare a săvârşirii infracţiunii.

Plângerea prealabilă este şi un act de sesizare a organelor judiciare, dar ea se deosebeşte de plângere ca modalitate de sesizare a organelor de urmărire penală. În timp ce plângerea prealabilă este un act de sesizare care constituie, în acelaşi timp, şi o condiţie de pedepsibilitate şi de procedibilitate, plângerea este numai un act de sesizare.

Ca deosebire între cele două instituţii poate fi evidenţiat şi faptul că plângerea prealabilă este unicul act de sesizare prevăzut de lege pentru unele infracţiuni, în timp ce plângerea ca act de sesizare a organelor de urmărire penală poate fi suplinită printr-un denunţ sau sesizare din oficiu.

Un ultim aspect diferenţial pe care-l subliniem între plângere şi plângerea prealabilă constă în faptul că, în cazul plângerii în procesul penal declanşat, acţionează cu toate valenţele sale principiul oficialităţii, în timp ce în procesul penal declanşat ca urmare a unei plângeri prealabile principiul oficialităţii este ştirbit prin posibilitatea pe care o are persoana vătămată de a-şi retrage plângerea prealabilă sau de a realiza împăcarea cu învinuitul sau inculpatul.

În materia analizată, în perspectiva adoptării unui nou Cod de procedură penală, ar putea fi avute în vedere următoarele de exemplu, următoarele aspecte: propunerea ca pentru art. 210 C. pen., plângerea să se adreseze organelor de cercetare penală şi nu instanţei de judecată, deoarece trebuie să se efectueze unele acte de cercetare penală pe care instanţa le poate realiza mai greu şi cu întârzieri (de exemplu, cercetarea la faţa locului, reconstituiri, percheziţii etc.).

În procesul penal, activitatea de probaţiune ocupă un loc central. Pentru a lua o hotărâre care va influenţa viaţa unor persoane, magistratul trebuie să cunoască pe deplin realitatea tuturor împrejurărilor cauzei şi să fie convins că soluţia pe care o adoptă este singura corectă. Or, această decizie - de a trimite sau nu în judecată, ori de a condamna sau achita o persoană - este fundamental determinată de activitatea de probaţiune.

Desigur că răspunderea organului judiciar - procuror sau judecător -, în funcţia sa de administrare a justiţiei, este pe măsura importanţei şi a complexităţii muncii pe care o desfăşoară. De acurateţea cu care magistratul va şti să conducă probaţiunea în procesul penal şi de sinceritatea şi spiritul de răspundere cu care va aprecia toate probele înfăţişate va depinde, în mod direct, justeţea hotărârii sale finale, cu toate implicaţiile sale. Vinovăţia sau nevinovăţia celui suspectat că ar fi comis o faptă penală nu poate reieşi decât din probe.

Pe cale de consecinţă, însuşi scopul procesului penal, acela ca orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie sancţionată potrivit legii şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală, poate fi atins sau, dimpotrivă, eludat, în funcţie de atenţia şi corectitudinea cu care cel în drept să o facă se achită de dificila sarcină pe care legiuitorul i-a încredinţat-o: administrarea şi aprecierea probelor. În materia probaţiunii, în literatura de specialitate se fac două distincţii: în primul rând, se deosebeşte activitatea de administrare a probelor, de cea de apreciere a lor; în al doilea rând, există conceptul de probe şi cel de mijloace de probe. De asemenea, mai pot fi făcute şi alte delimitări, specifice activităţii de probaţiune.

Astfel, sunt studiate şi definite: instituţia obiectului probaţiunii, în care se deosebesc faptul principal de faptele probatorii, faptele similare de cele auxiliare, prin toate acestea înţelegându-se ce anume trebuie dovedit într-un proces penal, pentru ca soluţia pronunţată în final să fie legală şi temeinică; tot aici se face trimitere la faptele şi împrejurările care nu pot forma obiect al probaţiunii într-o cauză penală; concludenţa şi utilitatea probelor este un alt domeniu important în cadrul probaţiunii; noţiuni ca sarcina probei (ori dispensa ei), principii ca prezumţia de nevinovăţie a învinuitului sau inculpatului, ca să nu mai vorbim de o serie de criterii folosite pentru clasificarea probelor - în învinuire sau în apărare, imediate şi mediate, ori directe sau indirecte - se regăsesc în tot atâtea laturi distincte ale activităţii, atât de complexe, de probaţiune.

În ceea ce priveşte procesul penal, trebuie făcută precizarea că rolul acestuia este acela de a intermedia între săvârşirea faptei şi ispăşirea pedepsei. Va trebui să suporte privaţiunile pe care le incumbă lipsirea de libertate şi izolarea în penitenciar, cel sau cea care, în urma unei proceduri judiciare, se dovedeşte că a comis, cu vinovăţie, o faptă prevăzută de legea penală. Pentru a se ajunge la această finalitate, sau pentru a constata că, dimpotrivă, o persoană este nevinovată, organul judiciar - procuror sau judecător - are nevoie de o serie de instrumente specifice pentru a reuşi să afle adevărul cu privire la faptă şi la persoana care a comis-o, cu alte cuvinte pentru ca adevărul judiciar - împrejurările cauzei aşa cum se regăsesc în dosar, mai precis aşa cum au fost reţinute în hotărârea penală - să coincidă cu adevărul pur şi simplu - adică faptele, aşa cum au avut loc în realitate.

Legiuitorul român a stabilit că nu orice tip de instrument juridic este de natură să ofere un anumit grad de siguranţă că această coincidenţă (între adevărul judiciar şi adevărul pur şi simplu) va surveni şi că astfel, în urma procesului, se va pronunţa o soluţie justă. Datorită relativităţii mijloacelor pe care omul le are la îndemână pentru a avea acces la realitatea imediată, legiuitorul a indicat, în Codul de procedură penală, doar câteva modalităţi, denumite mijloace de probă, dispunând că numai prin intermediul lor este permisă relevarea unei probe, a unei dovezi, din care să rezulte o împrejurare aflată în legătură cu fapta dedusă judecăţii.