Sistematizarea legislatiei in contextul integrarii europene

Aplicabilitatea imediată a tratatelor comunitare (dreptul comunitar primar – Tratatul de la Paris din 1951 instituind CECO, cele două Tratate de la Roma intrate în vigoare în 1958, instituind CEE şi Euratom, Tratatul de fuziune de la Bruxelles din 1965, Actul Unic European din 1986, Tratatul de la Maastricht din 1992, Tratatul de la Amsterdam din 1997, Tratatul de la Nisa semnat la 26 februarie 2001) se referă nu atât la admiterea formală a normelor cuprinse în tratate, cât la neutralitatea efectelor sale. Prin aceasta se interzice judecătorilor dintr-o ţară consecventă sistemului dualist să invoce neîndeplinirea procedurilor de admitere a tratatelor internaţionale prevăzute de Constituţie, pentru a eluda aplicarea unui tratat comunitar ratificat cu regularitate.

În ceea ce priveşte aplicabilitatea imediată a dreptului comunitar derivat, înlăturarea dualismului îşi relevă pregnant semnificaţia. Dreptul rezultat din activitatea normativă a instituţiilor se impune în ordinea juridică aplicabilă în statele membre fără transformare, receptare, ordin de executare şi nici chiar publicare de către autorităţile naţionale .

Prin intrarea în vigoare a Tratatului de la Nisa, fiecare stat membru al Uniunii Europene îşi deleagă câte un comisar, căruia i se alocă o anumită sferă de competenţă politică, care după posibilităţi trebuie să corespundă cu autoritatea deţinută de statul membru în acel domeniu politic.

Începând cu 2007, având în vedere aderarea României şi Bulgariei la Uniunea Europeană la 1 ianuarie, Comisia Europeană este compusă din 27 de membri, câte un reprezentant pentru fiecare stat.

Consiliul European numeşte comisarii, după ce fiecare guvern naţional a propus pentru comisariat câte trei candidaţi. După numirea acestora se solicită apoi acordul Parlamentului European pentru cabinetul astfel compus.

Comisarii sunt membri cu drepturi egale ai Comisiei, reprezentând deciziile luate pe principiul colegial. Durata unui mandat este de 5 ani, începutul şi sfârşitul acestuia fiind corelate cu perioada legislativă a Parlamentului European. Limbile de lucru ale Comisiei sunt - engleza, franceza şi germana.

Comisia este motorul sistemului instituţional al Uniunii Europene:

 având dreptul de iniţiativă întocmeşte proiectele de acte normative, pe care le supune pentru adoptare Parlamentului şi Consiliului. În comparaţie cu organele interne întâlnite în alte sisteme politice, cum ar fi în cazul guvernului federal german, Comisia poate oricând să retragă orice iniţiativă legislativă care încă nu a fost adoptată definitiv de Consiliu;

 în calitate de instituţie executivă Comisia asigură aplicarea legislaţiei europene (directive, decizii etc.), execuţia bugetară şi realizarea programelor adoptate de Consiliu şi Parlament;

 împreună cu Curtea Europeană de Justiţie verifică respectarea legislaţiei comunitare;

 în calitate de reprezentant legal al Uniunii Europene la nivel global are dreptul de a negocia mai ales tratatele din domeniul comerţului şi colaborării internaţionale.

 Pe viitor, după intrarea în vigoare a Tratatului de reformă de la Lisabona, se vor face reforme majore în privinţa Comisiei Europene, în acest sens, noul Tratat prevăzând reducerea pe termen lung a numărului membrilor comisiei la 2/3 din numărul statelor membre. Reducerea numărului de membri ai Comisiei are ca scop creşterea eficienţei activităţii acesteia, respectiv a capacităţii de acţiune a Comisiei într-o Uniune extinsă. BIBLIOGRAFIE

Obiectivele Uniunii Europene sunt în concordanţă, pe de o parte, cu cerinţele dezvoltării fiecărei ţări membre iar, pe de altă parte, cu exigenţele evoluţiei, în ansamblu, a economiei europene, în contextul unei economii internaţionale marcată de accentuarea fără precedent a proceselor globalizării. Aceste obiective dau posibilitatea înţelegerii viziunii comune a ţărilor membre privind creşterea economică şi politicile comerciale.

Astfel, Uniunea Europeană acţionează pentru:

 promovarea unei dezvoltări armonioase şi echilibrate activităţilor economice în toate ţările membre;

 creşterea economică durabilă şi neinflaţionistă;

 promovarea unui grad înalt de convergenţă a performanţelor economice;

 un nivel ridicat de folosire a forţei de muncă şi protecţie socială;

 creşterea nivelului de trai şi a calităţii vieţii;

 promovarea coeziunii economice şi sociale;

 promovarea solidarităţii statelor membre în realizarea obiectivelor de performanţă economică şi expansiune comercială, în beneficiul Uniunii, în ansamblu şi al fiecărui membru al ei, în parte.

Concordanţa intereselor fiecărui stat membru cu obiectivele fundamentale ale Uniunii rezultă şi din principiile care guvernează aducerea la îndeplinire a acestor obiective.

O semnificaţie deosebită au şi principiile:

 egalităţii de tratament în situaţii identice şi comparabile;

 proporţionalităţii mijloacelor cu scopul urmărit;

 loialităţii, în sensul ca toate statele membre să acţioneze pentru îndeplinirea obligaţiilor stipulate în Tratat, abţinându-se de la orice acţiune care ar contraveni realizării obiectivelor convenite împreună.

În ceea ce priveşte România, calitatea de membru al UE are un impact major asupra tuturor faţetelor vieţii economice, politice şi sociale. Implicaţiile economice vor fi precumpănitoare, însă se vor înregistra mutaţii radicale şi în domeniile politic, de securitate, social şi cultural. Din perspectiva politicului, mecanismele de luare a deciziilor vor trebui reconfigurate, în sensul unui transfer de competenţe către instituţiile comunitare; în acelaşi timp însă, România va beneficia de posibilitatea de a participa, în cadrul Uniunii, la complexele procese decizionale colective, putând astfel să-şi promoveze şi să-şi protejeze mai bine interesele.

Sumarizând principalele beneficii oferite de aderarea la Uniunea Europeană se pot aminti:

 un climat politic şi economic stabil care ar stimula o dezvoltare durabilă;

 predictibilitate şi o stabilitate crescute ale mediului economic;

 creşterea competitivităţii pe piaţa internă, ceea ce va conduce la motivarea şi stimularea agenţilor economici autohtoni în sensul sporirii productivităţii şi a eficienţei prin dezvoltarea de noi produse şi servicii, introducerea tehnologiilor moderne şi diminuarea costurilor de producţie;

 dezvoltarea comerţului, un stimul important pentru economia naţională şi piaţa forţei de muncă;

 accesul sporit la pieţele de capital şi investiţii europene, la noile echipamente şi sisteme informaţionale, la know-how-ul managerial şi tehnicile organizaţionale din ţările dezvoltate;

 prezenţa agenţilor economici români pe o piaţă unică de mari dimensiuni şi cu o portantă deosebită;

 oportunităţi deosebite oferite de implementarea Uniunii Economice şi Monetare;

 întărirea securităţii naţionale prin integrarea în mecanismele PESC şi PESA (Politica Externă şi de Securitate Comună şi Politica Europeană de Securitate şi Apărare);

 oportunitatea de a participa plenar la procesele de luare a deciziilor privind viitoarea configurare a Europei;

 creşterea prestigiului şi consolidarea statutului României în relaţiile cu alţi actori statali, atât pe plan politic, cât şi economic;

 dobândirea de către cetăţenii români a drepturilor decurgând din acordarea "cetăţeniei europene";

  perspective de perfecţionare profesională şi acces pe piaţa europeană a muncii pentru cetăţenii români.

Studiul izvoarelor dreptului conduce la concluzia existenţei unei diversităţi (pluralităţi) de asemenea izvoare. Necesitatea unei multitudini de forme de exprimare pe care dreptul şi le constituie este determinată de multitudinea relaţiilor sociale care reclamă reglementarea juridică. Obiceiul juridic (cutuma) este cel mai vechi izvor de drept.

Ca regulă socială, cutuma precede dreptului: În plan istoric, obiceiul juridic sau dreptul consuetudinar (cutumiar sau obişnuielnic) a alcătuit prima formă a dreptului pozitiv. Cutuma implică o îndelungată practică socială; de aceea se socoteşte că în conţinutul său este cuprinsă o bogăţie sociologică69. Există un domeniu pe care autorii moderni îl abordează şi prin prisma rolului obiceiului şi anume cel al exerciţiului dreptului subiectiv70.

Dreptul subiectiv nu poate fi exercitat decât în limitele raţionale, în conformitate cu obiceiurile şi moravurile sociale şi potrivit scopului lor natural.

Un drept exercitat în contradicţie cu asemenea cerinţe încetează a mai fi un drept (uz) şi devine un abuz. În dreptul internaţional public, cutuma este un izvor principal de drept (alături de tratat). Cutuma internaţională este o exprimare tacită a consimţământului statelor cu privire la recunoaşterea unei reguli determinante, ca normă de conduită obligatorie în relaţiile dintre ele.

În contextul internaţional actual, când harta lumii suferă notabile modificări, iar sferele de influenţă balansează spectaculos rolul cutumei îşi păstrează importanţa ca sursă de drept, ea jucând un rol deosebit în stabilirea şi menţinerea relaţiilor de bună vecinătate între state, în constituirea şi fundamentarea dreptului organizaţiilor internaţionale şi în tot ceea ce priveşte raporturile internaţionale la cumpăna dintre milenii.

Fără a avea pretenţia că am epuizat subiectul, ci doar cu dorinţa de a aduce o contribuţie în acest domeniu mi se pare potrivit a încheia cu un comentariu al lui Hege1: „prin faptul că ele (obiceiurile) sunt scrise şi adunate, legile în vigoare ale unei naţiuni nu încetează prin aceasta de a fi şi ele obiceiuri. Când cutumele ajung să fie adunate şi strânse la un loc, atunci culegerea acestora constituie Codul de legi…”

Pornind de la instituirea Comunităților Europene și dinamismul evoluției procesului de integrare europeană, lucrarea tratează în mod riguros sistemul instituțional comunitar, ordinea juridică a Uniunii din punct de vedere al izvoarelor de drept, al jurisdicției comunitare, precum și al procedurii în fața instanțelor comunitare. Astfel, printr-o abordare accesibilă, lucrarea constituie o sursă completă și actualizată de informație în privința dreptului comunitar european.

Cadrul constituţional european a fost constituit în primul rând plecând de la premisa generală a părinţilor fondatori ai Comunităţilor Europene care au ales calea integrării economice progresive. Construcţia europeană putea fi realizată doar treptat, pe baza unui cadru legislativ şi a unui cadru instituţional adecvat, care se puteau dezvolta şi perfecţiona în timp, pe măsură ce împrejurările au permis-o şi pe măsură ce se putea trece la un nou stadiu al integrării economice.

Termenul de “Uniunea Europeană” îşi datorează succesul unei anumite ambiguităţi, deoarece a permis evitarea până la un anumit punct a dezbaterii pe tema definirii ca entitate politică a Comunităţii Europene, cu dilema alegerii între conceptul de federaţie şi cel de confederaţie, cel din urmă fiind agreat de către adepţii interguvernamentalismului.

De altfel disputa federaţie-confederaţie s-a perpetuat în timp, fiind conexată şi cu conceptul guvernaţiei multinivel, cu toate că legislaţia comunitară a evoluat substanţial, prin apariţia Tratatelor de la Amsterdam, Nisa şi, foarte recent, Noul Tratat de instituire a unei Constituţii pentru Europa. Totuşi, această “nedeterminare a finalităţilor” a permis evoluţii succesive ale edificiului comunitar, acestea putând fi prezentate ca fiind etape spre un obiectiv predeterminat. Un rol extrem de important cu privire la acest aspect l-au avut izvoarele şi principiile de drept comunitar.

Dacă izvoarele dreptului comunitar şi ale ordinii juridice comunitare sunt reprezentate de legislaţia primară, secundară, deciziile CEJ, acordurile internaţionale încheiate de către Comunitate precum şi de către statele membre, la polul opus principiile dreptului comunitar sunt principii generale derivate din natura sa, ca egalitatea şi solidaritatea, principii generale comune sistemelor juridice ale statelor membre, cum ar fi: aşteptarea legitimă, proporţionalitatea, etc. În cadrul procesului de constituire a dreptului comunitar şi a principiilor sale, rolul Curţii Europene de Justiţie a fost fundamental. Principala atribuţie a CEJ era să „vegheze asupra interpretării şi aplicării dreptului comunitar conform tratatului”.

Prioritatea normei introduse prin tratatele CEE în faţa normei de drept naţional ‚‚la primauté’’ îşi are originea în dreptul internaţional public. Ceea ce este specific, însă, dreptului comunitar este reglementat în art. 177 din Tratatul CEE, care dă posibilitatea judecătorului comunitar să intervină atunci când problema se pune din punct de vedere al responsabilităţii, adică din momentul producerii de către norma comunitară a efectelor juridice.

Tratatul CEE exprimă o viziune ce poate fi tradusă din punct de vedere juridic printr-un anumit număr de principii şi de reguli. Dacă o constituţie conţine o viziune asupra devenirii societăţii, atunci se poate afirma că Tratatul CEE ar constitui o adevărată constituţie, cel puţin din punct de vedere economic.

La rândul lor, actele cu caracter normativ emise de către instituţiile Uniunii Europene în cursul exercitării competenţelor sale, reprezintă legislaţia secundară, care este la rândul său una dintre cele mai importante izvoare ale dreptului comunitar.