Cutuma internationala

În sens larg, justiţia internaţională este realizată prin toate mijloacele de reglementare paşnică a diferendelor. În sens restrâns, justiţia internaţională este înfăptuită, în primul rând, prin intermediul Curţii Internaţionale de Justiţie, căreia i-am dedicat şi noi această lucrare, aproape în întregime. În anul 1969, preşedintele Curţii arăta că de-a lungul vremurilor „unica permanenţă este aceea a dreptăţii popoarelor”.

Iată de ce „oamenii dornici de pace adresează conducătorilor tuturor naţiunilor rugămintea fierbinte de a instaura şi de a afirma neîncetat cu o hotărâre continuu sporită, existenţa dreptului în interiorul statelor ca şi în relaţiile internaţionale” . Ideea justiţiei este strâns legată de ideea păcii, fiind greu de conceput relaţii paşnice stabile între naţiuni şi popoare acolo unde exigenţele justiţiei sunt încălcate.

Promovarea unor soluţii bazate pe justiţie şi echitate în toate problemele complexe ale lumii contemporane şi reglementarea diferendelor şi conflictelor în lumina cerinţelor justiţiei duc la întărirea păcii şi securităţii în lume. Justiţia internaţională cunoaşte în evoluţia sa câteva momente caracteristice, pe care ţinem să le amintim la acest final al lucrării:

1. astfel, o primă încercare de constituire a unei Curţi internaţionale o reprezintă crearea, în 1907, a Curţii de justiţie a Americii Centrale, în conformitate cu Tratatul de la Washington din acelaşi an.

2. un alt moment important este cel al constituirii, în 1920 a Curţii Permanente de Justiţie Internaţională . Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională a funcţionat 18 ani, din 1922 până în 1940. În anii celui de-al doilea război mondial ea a încetat să mai funcţioneze, iar în 1946 a fost desfiinţată în mod expres.

După aceea a fost creată Curtea Internaţională de Justiţie, organul judiciar principal al Organizaţiei Naţiunilor Unite, fiind compusă dintr-un corp de judecători independenţi, aleşi indiferent de cetăţenia lor, dintre persoane cu înalte calităţi morale, care îndeplinesc condiţiile cerute în ţara lor pentru numirea în cele mai înalte funcţii judiciare sau care sunt jurişti cu o competenţă recunoscută în materie de drept internaţional.

De la constituirea sa, Curtea Internaţională de Justiţie a soluţionat mai multe diferende , contribuind, astfel, la menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. Vom aminti, între acestea, cazul Canalului Corfu, judecat în anii 1948-1949; cazurile Haya de la Torre, judecate în anii 1950-1951; diferendul dintre Marea Britanie şi Norvegia în problemele pescuitului, judecat în 1951; diferendul de frontieră dintre Belgia şi Olanda, judecat în 1959; diferendul cu privire la delimitarea platoului continental din Marea Nordului, judecat în 1969; diferendul privind platoul continental din Marea Egee, judecat în 1978; cazul deţinerii ca ostateci a membrilor Corpului diplomatic şi consular al S.U.A. în Teheran, judecat în 1980.

De asemenea, Curtea a dat mai multe avize consultative, cum sunt cele cu privire la interpretarea unor clauze din tratatele de pace încheiate după cel de-al doilea război mondial cu privire la obligativitatea recomandării Consiliului de Securitate la primirea de noi membri în Organizaţia Naţiunilor Unite avizele în chestiunea statutului internaţional al Africii de Sud-Vest cu privire la rezervele făcute de diferite state la Convenţia pentru prevenirea şi pedepsirea genocidului, precum şi cu privire la alte probleme.

În concluzie, având în vedere toate cele prezentate, putem afirma că rolul Curţii Internaţionale de Justiţie este de o importanţă covârşitoare în menţinerea relaţiilor paşnice dintre state, şi, în general, în dezvoltarea dreptului internaţional public.

Lucrarea de faţă va încerca o prezentare analitică asupra locului şi rolului cutumei (obiceiului juridic) ca izvor de drept, punând în lumină în mod corect procesul de formare, creştere şi descreştere a rolului cutumei în ierarhizarea izvoarelor dreptului.

Pornind de la aceste precizări, se va încerca şi o analiză aprofundată a curentelor care s-au afirmat în literatura de specialitate, cu privire la rolul pe care l-a avut obiceiul juridic în diferite sisteme de drept.

Cadrul constituţional european a fost constituit în primul rând plecând de la premisa generală a părinţilor fondatori ai Comunităţilor Europene care au ales calea integrării economice progresive. Construcţia europeană putea fi realizată doar treptat, pe baza unui cadru legislativ şi a unui cadru instituţional adecvat, care se puteau dezvolta şi perfecţiona în timp, pe măsură ce împrejurările au permis-o şi pe măsură ce se putea trece la un nou stadiu al integrării economice.

Termenul de “Uniunea Europeană” îşi datorează succesul unei anumite ambiguităţi, deoarece a permis evitarea până la un anumit punct a dezbaterii pe tema definirii ca entitate politică a Comunităţii Europene, cu dilema alegerii între conceptul de federaţie şi cel de confederaţie, cel din urmă fiind agreat de către adepţii interguvernamentalismului.

De altfel disputa federaţie-confederaţie s-a perpetuat în timp, fiind conexată şi cu conceptul guvernaţiei multinivel, cu toate că legislaţia comunitară a evoluat substanţial, prin apariţia Tratatelor de la Amsterdam, Nisa şi, foarte recent, Noul Tratat de instituire a unei Constituţii pentru Europa. Totuşi, această “nedeterminare a finalităţilor” a permis evoluţii succesive ale edificiului comunitar, acestea putând fi prezentate ca fiind etape spre un obiectiv predeterminat. Un rol extrem de important cu privire la acest aspect l-au avut izvoarele şi principiile de drept comunitar.

Dacă izvoarele dreptului comunitar şi ale ordinii juridice comunitare sunt reprezentate de legislaţia primară, secundară, deciziile CEJ, acordurile internaţionale încheiate de către Comunitate precum şi de către statele membre, la polul opus principiile dreptului comunitar sunt principii generale derivate din natura sa, ca egalitatea şi solidaritatea, principii generale comune sistemelor juridice ale statelor membre, cum ar fi: aşteptarea legitimă, proporţionalitatea, etc. În cadrul procesului de constituire a dreptului comunitar şi a principiilor sale, rolul Curţii Europene de Justiţie a fost fundamental. Principala atribuţie a CEJ era să „vegheze asupra interpretării şi aplicării dreptului comunitar conform tratatului”.

Prioritatea normei introduse prin tratatele CEE în faţa normei de drept naţional ‚‚la primauté’’ îşi are originea în dreptul internaţional public. Ceea ce este specific, însă, dreptului comunitar este reglementat în art. 177 din Tratatul CEE, care dă posibilitatea judecătorului comunitar să intervină atunci când problema se pune din punct de vedere al responsabilităţii, adică din momentul producerii de către norma comunitară a efectelor juridice.

Tratatul CEE exprimă o viziune ce poate fi tradusă din punct de vedere juridic printr-un anumit număr de principii şi de reguli. Dacă o constituţie conţine o viziune asupra devenirii societăţii, atunci se poate afirma că Tratatul CEE ar constitui o adevărată constituţie, cel puţin din punct de vedere economic.

La rândul lor, actele cu caracter normativ emise de către instituţiile Uniunii Europene în cursul exercitării competenţelor sale, reprezintă legislaţia secundară, care este la rândul său una dintre cele mai importante izvoare ale dreptului comunitar.

După cum am observat din întreg parcursul lucrării de faţă, dreptul internaţional prezintă o serie de particularităţi faţă de dreptul intern. Aşa cum m văzut, aceste particularităţi se raportează la: obiectul de reglementare al dreptului internaţional, la modul de elaborare şi formare a normelor sale, a subiectelor acestui drept, precum şi la sistemul de aplicare şi sancţionare a normelor sale.

Cu toate deosebirile care există în dreptul internaţional şi dreptul intern, între ele se stabilesc raporturi de condiţionare şi influenţare reciprocă. În această privinţă subliniem mai întâi ca prin acceptarea de către un stat, pe baza liberului acord de voinţă, a normelor de drept internaţional, acestea devin obligatorii şi urmează a fi aplicate pe întregul său teritoriu şi pentru toată populaţia. Normele acestui drept dobândesc valoarea juridică egală cu cea a normelor de drept intern fără a mai fi, de obicei, necesară încorporarea lor în dreptul intern al statelor.

Există însă şi tratate care pot aduce modificări în legea internă sau să prevadă obligaţia statelor de a adopta anumite reglementări interne, ca de exemplu în domeniul capturării ilicite a aeronavelor. Convenţia de la Haga din 1970 care arată că statele se obligă „să reprime infracţiunea prin pedepse severe”. Sunt şi domenii în care dreptul internaţional ţine seama de reglementările de drept intern. Între acestea, menţionăm: numirea şi funcţiile misiunilor diplomatice, competenţa organelor de stat care reprezintă statul în relaţiile internaţionale şi care au dreptul de a încheia tratate.

Dimpotrivă, în cazul altor convenţii, incidenţa reglementării internaţionale este de natură să admită prevalenta unor dispoziţii legislative interne. De exemplu, art. 14 din Convenţia privind comerţul internaţional cu specii sălbatice de faună şi floră pe cale de dispariţie (1973), arată că dispoziţiile convenţiei nu afectează dreptul statelor părţi de a adopta măsuri interne mai stricte în legătură cu condiţiile privind comercializarea, capturarea sau recoltarea, deţinerea sau transportarea speciilor ce cad sub incidenţa convenţiei. Măsurile pot să se extindă până la interzicerea totală a unor astfel de activităţi.

În concret, de exemplu, în practica ţării, decretul Preşedintelui României prin care se aprobă şi se supune spre ratificare sau aderare un tratat, precum şi legea adoptată de Parlament pentru ratificarea sau aderarea la un tratat conţin de regulă un singur articol, în care se prevede aprobarea în vederea ratificării ori, după caz, a aderării şi respectiv ratificarea sau aderarea României la tratatul în cauză. Textul decretului, al legii, precum şi al tratatului pe care Parlamentul îl ratifică, se publică în Monitorul Oficial. Cu privire la raporturile dintre dreptul internaţional şi dreptul intern s-au formulat în doctrina de drept internaţional două concepţii: Potrivit concepţiei dualiste - normele de drept internaţional nu au valoare în dreptul internaţional.

Deşi statul este nu numai subiect de drept internaţional ci şi creator al dreptului internaţional, fiind ca atare obligat să-şi alinieze dreptul intern celui internaţional, dreptul intern s-ar aplica întotdeauna indiferent dacă este în concordanţă sau nu cu dreptul internaţional; Teoria monistă - susţine existenţa unei singure ordini juridice formată de dreptul internaţional şi dreptul intern. În acest sens, s-a susţinut monismul cu primatul dreptului intern şi monismul cu primatul dreptului internaţional. Aceste teorii trebuie respinse, neexistând un primat al dreptului intern sau al dreptului internaţional şi nici un dualism care să le separe în mod artificial.

Fără a vorbi de superioritatea uneia sau alteia din aceste ramuri ale dreptului remarcăm coordonarea lor, constituţiile statelor prevăzând în multe cazuri aplicarea tratatelor încheiate între state sau aplicarea acestora în unele cazuri când dreptul intern diferă de ele, ca de exemplu; în domeniul drepturilor omului, cum se prevede în Constituţia României, după cum alteori convenţia internaţională face trimitere la legea internă.

Răspunderea constituie elementul esenţial al oricărei norme de conduită socială iar scopul instituţiei răspunderii este să ghideze şi să determine comportamentul în conformitate cu o asemenea regulă de conduită. Noţiunea de răspundere nu aparţine în exclusivitate dreptului, deoarece, prin universalitatea situaţiilor pe care le sancţionează, ea depăşeşte limitele normelor juridice, fiind în acest sens o instituţie specifică societăţii omeneşti ca atare.

Instituţia răspunderii este considerată problema centrală a tuturor ramurilor de drept, întrucât ea constituie un corolar al normelor de conduită socială, juridică, civilă şi morală şi prin aceasta ea dă expresie, în domeniul dreptului, regulilor care interzic faptele ilicite, stabilind în acelaşi timp şi consecinţele nerespectării lor. În cadrul dreptului internaţional public există, după cum am observat, regula potrivit căreia, una stat care comite un act ilicit îşi angajează cu această ocazie răspunderea internaţională, creându-se aşadar un caz de responsabilitate de care autorul este ţinut.

La fel ca şi în dreptul intern, răspunderea constituie în dreptul internaţional, o instituţie fundamentală. În cadrul dreptului internaţional, instituţia răspunderii joacă un rol esenţial în ceea ce priveşte afirmarea şi promovarea dreptului.

Această constatare este evidenţiată şi mai pregnant de faptul caracteristic dreptului internaţional, potrivit căruia în cadrul acestei ramuri de drept nu există aproape niciodată sancţiuni împotriva actelor juridice, şi în consecinţă, acest drept cunoaşte aproape în exclusivitate sancţiunile aplicabile împotriva subiectelor de drept înseşi.

În cuprinsul acestei treceri în revistă a instituţiei răspunderii am încercat să arătăm că nu există în mod normal, regulă de comportament care să nu fie însoţită de o sancţiune, în caz de încălcare a acestor reguli de comportament. Chiar şi în cazul regulilor morale, există o anumită consecinţă a nerespectării lor, şi anume sancţiunea morală.

Din acest punct de vedere, instituţia răspunderii internaţionale apare ca o garanţie, nu numai a respectării tratatelor şi înţelegerilor internaţionale, ci şi a oricărei norme şi reguli de drept, indiferent de natura lor. În acelaşi context, răspunderea internaţională mai prezintă o însemnătate esenţială, contribuind în mare măsură la păstrarea ordinii internaţionale.

La fel ca şi în dreptul intern, răspunderea constituie în dreptul internaţional, o instituţie fundamentală. În cadrul dreptului internaţional, instituţia răspunderii joacă un rol esenţial în ceea ce priveşte afirmarea şi promovarea dreptului.

Această constatare este evidenţiată şi mai pregnant de faptul caracteristic dreptului internaţional, potrivit căruia în cadrul acestei ramuri de drept nu există aproape niciodată sancţiuni împotriva actelor juridice, şi în consecinţă, acest drept cunoaşte aproape în exclusivitate sancţiunile aplicabile împotriva subiectelor de drept înseşi. În cuprinsul acestei treceri în revistă a instituţiei răspunderii am încercat să arătăm că nu există în mod normal, regulă de comportament care să nu fie însoţită de o sancţiune, în caz de încălcare a acestor reguli de comportament.

Chiar şi în cazul regulilor morale, există o anumită consecinţă a nerespectării lor, şi anume sancţiunea morală.

Din acest punct de vedere, instituţia răspunderii internaţionale apare ca o garanţie, nu numai a respectării tratatelor şi înţelegerilor internaţionale, ci şi a oricărei norme şi reguli de drept, indiferent de natura lor. În acelaşi context, răspunderea internaţională mai prezintă o însemnătate esenţială, contribuind în mare măsură la păstrarea ordinii internaţionale. După cum am observat în cuprinsul lucrării de faţă, în cadrul dreptului internaţional un loc important revine şi răspunderii penale.

Aceasta revine organelor unui stat şi decurge din comiterea unei crime sau delict internaţional. Această formă a răspunderii internaţionale este o consecinţă directă a încălcării normelor dreptului internaţional şi a obligaţiilor internaţionale asumate de către persoanele fizice şi care reprezintă statul, mai ales în cazul în care comit crima contra păcii, crime de război şi crime îndreptate împotriva umanităţii.

Răspunderea internaţională deşi constituie o instituţie esenţială a dreptului internaţional nu a căpătat o reglementare de ansamblu.

Cu toate acestea, jurisprudenţa internaţională a recunoscut în mod neechivoc, importanţa instituţiei: „constituie un principiu de drept internaţional faptul că încălcarea unui angajament atrage obligaţia de a repara într-o formă adecvată. Reparaţia este aşadar, comportamentul indispensabil aplicării unei convenţii, fără a fi necesar totuşi, ca acest lucru să fie scris în convenţie”.

Această instituţie juridică ridică încă numeroase controverse, atâta timp cât evoluţia ei nu se încheie cu o acceptare directă, explicită şi neechivocă, din partea statelor, a regulilor răspunderii internaţionale. În acest cadru este de înţeles, de ce codificarea principiilor privind responsabilitatea internaţională a statelor a fost înscrisă pe ordinea de zi a Comisiei de Drept Internaţional încă din anul 1949.

După cum am mai amintit pe parcursul lucrării de faţă, în zilele noastre, buna vecinătate a devenit nu numai o condiţie politică a desfăşurării unor raporturi normale între state situate într-o proximitate geografică, dar şi un important principiu al dreptului internaţional. Necesitatea unor bune relaţii, de sprijin, colaborare şi ajutor cu statele vecine devine din ce în ce mai evidentă.

Aşadar, vecinătatea rămâne un factor fundamental şi permanent al relaţiilor fiecărui stat, pentru că fiecare stat nu numai că are vecini şi este vecin, dar el rămâne cu vecinii săi pentru totdeauna, respectiv în contextul geografic în care l-a situat istoria.

Ca atare, şi buna convieţuire cu vecinii este un imperativ politic permanent.

Toate cele expuse pe parcursul lucrării, începând chiar cu primul capitol, unde am abordat unele probleme privind teritoriul în dreptul internaţional, vin în sprijinul formării unei imagini de ansamblu asupra a tot ceea ce înseamnă delimitarea dintre ţara noastră şi ţările vecine şi totodată, relaţiile de cooperare existente la momentul de faţă.

În baza documentelor citate în prezenta lucrare, mai ales în partea de sfârşit, rezultă cu prisosinţă că raporturile României cu ţările vecine datează încă din cele mai vechi timpuri, ele căpătând însă o dimensiune nouă în perioada ultimilor 12 ani, după instaurarea democraţiei atât în ţara noastră cât şi în unele ţări vecine.

Mediul înconjurător este constituit, potrivit definiţiei sale legale , din ansamblul de condiţii şi elemente naturale ale Terrei: aerul, apa, solul, subsolul, aspectele caracteristice ale peisajului, toate straturile atmosferice, toate materiile organice şi anorganice, precum şi fiinţele vii, sistemele naturale în interacţiune, cuprinzând elementele enumerate anterior, inclusiv unele valori materiale şi spirituale, calitatea vieţii şi condiţiile care pot influenţa bunăstarea şi sănătatea omului.

Noţiunea de mediu înconjurător este o noţiune fundamentală, fiind susceptibilă, în raport cu necesitatea punerii în valoare sau a ocrotirii elementelor sale componente, de reglementare juridică.

Aşa cum s-a subliniat în literatura de specialitate, în accepţiunea sa politică, ocrotirea naturii ca şi protecţia mediului înconjurător, considerat în ansamblul său, devine o condiţie indispensabilă pentru progresul social. În acelaşi timp, realităţile contemporane ne conving tot mai mult că ideea de politică ecologică trebuie să dobândească aceeaşi importanţă ca politica economică, generalizându-se tot mai mult ideea că prognoza ecologică este tot atât de importantă pentru fundamentarea deciziilor ca şi cea economico-socială.

Scopul protecţiei mediului înconjurător este păstrarea echilibrului ecologic, înţeles ca ansamblul stărilor şi inter-relaţiilor dintre elementele componente ale unui sistem ecologic, care asigură menţinerea structurii, funcţionarea şi dinamica armonioasă a acestuia, obiectiv ce se realizează prin utilizarea raţională a resurselor naturale, prevenirea poluării, de toate felurile şi a efectelor dăunătoare ale fenomenelor naturale, cu ajutorul unor mijloace de drept.

Factorul uman, în evoluţia sa istorică, a exercitat asupra mediului înconjurător influenţe care s-au amplificat din ce în ce mai mult, constituind un impact uriaş ce a dus la ruperea echilibrelor naturale.

Astfel, omul a despădurit mai mult de jumătate din aria împădurită, a degradat imense suprafeţe prin culturi succesive, a consumat aproape până la epuizare unele din resursele naturale ale planetei, a redus posibilităţile de autopurificare a biosferei datorită marilor cantităţi de substanţe toxice şi reziduuri aruncate în natură, a provocat premisele unui dezechilibru în balanţa oxigenului şi a ecranului protector de ozon, a poluat oceanele prin masive scurgeri de substanţe nocive pentru flora şi fauna marină etc.

Obiectivele Uniunii Europene sunt în concordanţă, pe de o parte, cu cerinţele dezvoltării fiecărei ţări membre iar, pe de altă parte, cu exigenţele evoluţiei, în ansamblu, a economiei europene, în contextul unei economii internaţionale marcată de accentuarea fără precedent a proceselor globalizării. Aceste obiective dau posibilitatea înţelegerii viziunii comune a ţărilor membre privind creşterea economică şi politicile comerciale.

Astfel, Uniunea Europeană acţionează pentru:

 promovarea unei dezvoltări armonioase şi echilibrate activităţilor economice în toate ţările membre;

 creşterea economică durabilă şi neinflaţionistă;

 promovarea unui grad înalt de convergenţă a performanţelor economice;

 un nivel ridicat de folosire a forţei de muncă şi protecţie socială;

 creşterea nivelului de trai şi a calităţii vieţii;

  promovarea coeziunii economice şi sociale;

 promovarea solidarităţii statelor membre în realizarea obiectivelor de performanţă economică şi expansiune comercială, în beneficiul Uniunii, în ansamblu şi al fiecărui membru al ei, în parte.

Concordanţa intereselor fiecărui stat membru cu obiectivele fundamentale ale Uniunii rezultă şi din principiile care guvernează aducerea la îndeplinire a acestor obiective.

O semnificaţie deosebită au şi principiile:

 egalităţii de tratament în situaţii identice şi comparabile;

 proporţionalităţii mijloacelor cu scopul urmărit;

 loialităţii, în sensul ca toate statele membre să acţioneze pentru îndeplinirea obligaţiilor stipulate în Tratat, abţinându-se de la orice acţiune care ar contraveni realizării obiectivelor convenite împreună.

În ceea ce priveşte România, calitatea de membru al UE are şi va avea în continuare un impact major asupra tuturor faţetelor vieţii economice, politice şi sociale. Implicaţiile economice vor fi precumpănitoare, însă se vor înregistra mutaţii radicale şi în domeniile politic, de securitate, social şi cultural.

Din perspectiva politicului, mecanismele de luare a deciziilor vor trebui reconfigurate, în sensul unui transfer de competenţe către instituţiile comunitare; în acelaşi timp însă, România va beneficia de posibilitatea de a participa, în cadrul Uniunii, la complexele procese decizionale colective, putând astfel să-şi promoveze şi să-şi protejeze mai bine interesele.

Sumarizând principalele beneficii oferite de aderarea la Uniunea Europeană se pot aminti:

 un climat politic şi economic stabil care stimulează o dezvoltare durabilă;

 predictibilitate şi o stabilitate crescută a mediului economic;

 creşterea competitivităţii pe piaţa internă, ceea ce va conduce la motivarea şi stimularea agenţilor economici autohtoni în sensul sporirii productivităţii şi a eficienţei prin dezvoltarea de noi produse şi servicii, introducerea tehnologiilor moderne şi diminuarea costurilor de producţie;

 dezvoltarea comerţului, un stimul important pentru economia naţională şi piaţa forţei de muncă;

 accesul sporit la pieţele de capital şi investiţii europene, la noile echipamente şi sisteme informaţionale, la know-how-ul managerial şi tehnicile organizaţionale din ţările dezvoltate;

 prezenţa agenţilor economici români pe o piaţă unică de mari dimensiuni şi cu o portantă deosebită;

 oportunităţi deosebite oferite de implementarea Uniunii Economice şi Monetare şi a monedei unice EURO;

 întărirea securităţii naţionale prin integrarea în mecanismele PESC şi PESA (Politica Externă şi de Securitate Comună şi Politica Europeană de Securitate şi Apărare);

 oportunitatea de a participa plenar la procesele de luare a deciziilor Uniunii Europene;

 creşterea prestigiului şi consolidarea statutului României în relaţiile cu alţi actori statali, atât pe plan politic, cât şi economic;

 dobândirea de către cetăţenii români a drepturilor decurgând din acordarea "cetăţeniei europene";

 perspective de perfecţionare profesională şi acces pe piaţa europeană a muncii pentru cetăţenii români.

În ceea ce priveşte costurile ce trebuiesc suportate pentru aducerea economiei şi a societăţii româneşti la standardele europene, trebuie remarcat că aceste sacrificii şi eforturi sunt inerente în etapa de tranziţie actuală, ele nefiind determinate arbitrar de exigenţele Uniunii Europene, ci constituind preţul reformei indispensabile pentru relansarea României.

Procesul instaurării unei noi ordini economice şi politice, şi democratizării relaţiilor internaţionale este de nedespărţit de perfecţionarea normelor şi principiilor menite să cârmuiască raporturile interstatale, de dezvoltarea progresistă - în pas cu prefacerile interstatale ce au avut loc în societatea contemporană şi cu nevoile reale ale popoarelor – a dreptului internaţional în ansamblul său.

Prin însăşi vocaţia sa, dreptul internaţional este destinat să slujească înaltele idealuri de justiţie, echitate, pace şi progres ale umanităţii. El trebuie să devină un instrument eficace în lupta împotriva combaterii folosirii forţei în relaţiile internaţionale şi în lupta împotriva discriminărilor de orice fel.

Totodată, dreptul internaţionale, prin normele sale, trebuie să garanteze dreptul imprescriptibil al tuturor naţiunilor de a-şi modela prezentul şi viitorul potrivit voinţei şi aspiraţiilor proprii.

Evident o nouă ordine mondială nu poate fi clădită decât pe norme şi principii noi, corespunzătoare noilor realităţi ale lumii şi cerinţelor în continuă creştere ale extinderii, adâncirii şi diversificării cooperării tuturor ţărilor.

Aceasta impune revizuirea normelor şi instituţiilor perimate ale dreptului internaţional care au consacrat pe plan politico-juridic împărţirea lumii în asupriţi şi asupritori, în bogaţi şi săraci, şi, concomitent, crearea unor reguli şi concepte noi, menite să cârmuiască relaţiile dintre state pe temeiul deplinei egalităţi în drepturi, respectului cuvenit independenţei şi suveranităţii naţionale, neamestecului în treburile interne, renunţării la forţă şi la ameninţarea cu forţa, avantajului reciproc.

Procesul instaurării unei noi ordini economice şi politice, şi democratizării relaţiilor internaţionale este de nedespărţit de perfecţionarea normelor şi principiilor menite să cârmuiască raporturile interstatale, de dezvoltarea progresistă - în pas cu prefacerile interstatale ce au avut loc în societatea contemporană şi cu nevoile reale ale popoarelor – a dreptului internaţional în ansamblul său.

Prin însăşi vocaţia sa, dreptul internaţional este destinat să slujească înaltele idealuri de justiţie, echitate, pace şi progres ale umanităţii.

El trebuie să devină un instrument eficace în lupta împotriva combaterii folosirii forţei în relaţiile internaţionale şi în lupta împotriva discriminărilor de orice fel.

Totodată, dreptul internaţionale, prin normele sale, trebuie să garanteze dreptul imprescriptibil al tuturor naţiunilor de a-şi modela prezentul şi viitorul potrivit voinţei şi aspiraţiilor proprii. Evident o nouă ordine mondială nu poate fi clădită decât pe norme şi principii noi, corespunzătoare noilor realităţi ale lumii şi cerinţelor în continuă creştere ale extinderii, adâncirii şi diversificării cooperării tuturor ţărilor.

Aceasta impune revizuirea normelor şi instituţiilor perimate ale dreptului internaţional care au consacrat pe plan politico-juridic împărţirea lumii în asupriţi şi asupritori, în bogaţi şi săraci, şi, concomitent, crearea unor reguli şi concepte noi, menite să cârmuiască relaţiile dintre state pe temeiul deplinei egalităţi în drepturi, respectului cuvenit independenţei şi suveranităţii naţionale, neamestecului în treburile interne, renunţării la forţă şi la ameninţarea cu forţa, avantajului reciproc.

Una dintre problemele tehnicii în elaborarea actelor normative îl constituie sistematizarea lor. În fiecare ţară există numeroase acte normative, care apar succesiv, pe măsura cerinţelor impuse de dezvoltarea societăţii. Sistematizarea acestor acte normative apare ca o necesitate determinată de cerinţele creării condiţiilor corespunzătoare pentru cunoaşterea, interpretarea şi aplicarea lor. În scopul sistematizării actelor normative sunt folosite mai multe forme, dintre care cele mai importante sunt: încorporarea şi codificarea.

Prin încorporare nu se aduce o schimbare în conţinutul normelor juridice, ea constând în gruparea lor după anumite criterii, dintre care cele mai frecvent întâlnite sunt: criteriul alfabetic şi criteriul obiectului reglementării juridice (gruparea pe ramuri şi instituţii juridice). Astfel încorporate, normele juridice pot fi cunoscute cu mai multă uşurinţă de practicieni, cărora li se pune la dispoziţie o oglindă fidelă a întregii legislaţii până la un moment dat, într-un domeniu sau altul.

De menţionat este faptul că, în cursul încorporării, se pot efectua şi unele corecturi privind forma de redactare. Aşa de pildă, se pot corecta greşelile gramaticale şi tipografice, omisiunile ce eventual există în actul supus operaţiunii de încorporare. Evident, aceste modificări urmăresc reţinerea în actul de încorporare a normelor juridice în forma în care au fost elaborate. Exemple elocvente în domeniul încorporării sunt colecţiile de acte normative întocmite, de regulă, de servicii speciale care funcţionează în cadrul Ministerului de Justiţie din fiecare ţară.

Pornindu-se, în primul rând, de la necesităţile practice, în ţara noastră se desfăşoară o activitate importantă de încorporare a actelor normative, care se concretizează în întocmirea unor asemenea colecţii cum sunt: legislaţia uzuală a muncii; legislaţia civilă uzuală; legislaţia financiară etc. Spre deosebire de încorporare, codificarea reprezintă forma superioară de sistematizare a normelor juridice, întrucât în cursul acestei operaţiuni se efectuează o prelucrare chiar a conţinutului normelor juridice.

Tocmai de aceea, codificarea este efectuată numai de către organul legislativ. În procesul codificării sunt îndepărtate normele juridice învechite, dispar repetările de la un text la altul, sunt completate şi lacunele existente. Din aceste motive, sistematizarea actelor normative, prin codificare, reprezintă o operaţiune mai complexă, necesitând parcurgerea anumitor etape cronologice. Mai întâi, trebuie să se realizeze adunarea şi determinarea materialului legislativ supus codificării.

Întrucât în fiecare ramură de drept există un material legislativ foarte bogat, se urmăreşte selecţionarea actelor normative care au o importanţă generală, nefiind reţinute pentru a fi supuse codificării acele acte elaborate în probleme specifice, care reglementează unele aspecte neesenţiale în cadrul ramurii de drept respective.

Pentru a putea determina cu mai multă uşurinţă volumul materialului legislativ supus codificării, se efectuează gruparea în mod cronologic a actelor legislative. Apoi, prin analiza şi confruntarea actelor normative, devine posibilă selecţionarea acelora care au o acţiune delimitată în timp, sunt descoperite actele normative care au înlocuit alte acte, şi, dacă acestea nu au statornicit noi reguli juridice, fiind o repetare a celor anterioare, se trece la îndepărtarea lor din materialul supus codificării. În cursul acestor operaţiuni, este posibil ca organul legislativ să descopere anumite acte normative al căror teren de menţinere în vigoare este depăşit, cu toate că organizarea socială le mai simte încă nevoia. În acest caz, comisia de codificare poate să facă propuneri organului în drept pentru prelungirea valabilităţii acestor acte, în raport cu cerinţele concrete ale dezvoltării raporturilor sociale.

Totodată, este posibil să se descopere acte normative care - cu toate că formal nu sunt abrogate - sunt depăşite.

Drept urmare, este necesară o examinare atentă a conţinutului actului normativ şi în mod deosebit a acelor norme care sunt depăşite, pentru a putea lua măsurile cele mai potrivite, de comun acord cu organele ce le-au elaborat, pentru excluderea lor din materialul legislativ. în felul acesta, se asigură reţinerea, în vederea codificării, numai a acelor norme juridice a căror necesitate socială este pe deplin justificată.

Potrivit dreptului internaţional public, orice entitate care posedă personalitate juridică internaţională constituie o persoană juridică internaţională. Aceasta participă la raporturile juridice reglementate de dreptul internaţional şi are, ca atare, calitatea de subiect de drept internaţional.

Aşadar, au calitatea de subiect de drept internaţional acele entităţi participante la viaţa internaţională, cu aptitudinea de a fi titulare de drepturi şi de obligaţii recunoscute de dreptul internaţional, precum şi de a îndeplini actele juridice aferente.

Subiectul de drept internaţional este titularul de drepturi şi de obligaţii internaţionale, participant la relaţiile reglementate de normele dreptului internaţional. Beneficiază de această calitate de subiect al dreptului internaţional statele, precum şi, în anumite condiţii, organizaţiile internaţionale, beligeranţii şi naţiunile care luptă pentru independenţa lor naţională.

Timp de peste patru decenii, echilibrul bipolar fondat pe teroarea nucleară şi cursa înarmării şi-a lăsat amprenta asupra principalelor structuri ale societăţii internaţionale, cristalizând raporturile de forţă, sisteme şi sfere de influenţă. Căderea zidului Berlinului în toamna anului 1989 a simbolizat sfârşitul unei epoci întregi. Ea a marcat o ruptură în cursa politicii internaţionale care poate fi echivalată cu alte mari evenimente istorice precum dezintegrarea Imperiului lui Napoleon în 1815, Armistiţiul din 11 noiembrie 1918, înfrângerea Germaniei şi a Japoniei în 1945.

Purtând diverse denumiri, aceste evenimente au constituit adevărate răsturnări în istoria relaţiilor internaţionale. Ele coincid de fiecare dată cu problema determinării frontierelor statelor, precum şi a regimurilor politice, pornind largi dezbateri privind fundamentarea legitimităţii şi a suveranităţii de stat.

Societatea internaţională este compusă din state recunoscute drept suverane în propria sferă teritorială, ceea ce presupune că nu există instanţe supranaţionale ce ar putea influenţa sistemul lor juridic intern sau ar determina orientarea regimului lor.

Conform dreptului internaţional, suveranitatea determină prerogativele în domeniul stabilirii propriilor dispoziţii constituţionale. O astfel de regulă este fixată chiar în Carta O.N.U., care afirmă în art.2 principiul egalităţii suverane a statelor. Dar, chiar odată cu crearea ONU a apărut şi o altă problemă legată de raportul dintre autodeterminarea popoarelor şi egalitatea suverană a statelor.

Pe plan european, mişcarea de integrare, ce s-a dezvoltat după cel de-al doilea război mondial este un fenomen politic şi juridic unic. Aceasta a fost manifestarea cea mai sesizantă a motivaţiilor instituţionale care au marcat o revizuire a conceptului suveranităţii de stat.

Ca o concluzie generală, trebuie să recunoaştem, că suveranitatea de stat este într-o oarecare măsură limitată de dreptul internaţional contemporan, dar aceasta nu este altceva decât o demonstraţie că suntem în faţa procesului de recunoaştere a supremaţiei dreptului internaţional în societatea internaţională, la fel cum în societăţile democratice există supremaţia dreptului.

Într-o altă ordine de idei, reţinem că analiza conceptului de suveranitate ne dă posibilitatea să concluzionăm că în etapa contemporană, în special după 1990, suveranitatea rămâne conceptul fundamental al dreptului internaţional, în măsura în care acest concept rămâne în continuare un element esenţial pentru crearea şi aplicarea normei de drept internaţional. Conceptul de suveranitate rămâne în continuare esenţa dreptului internaţional, creat prin acordul statelor suverane, în măsura în care statul îşi păstrează locul de element principal al sistemului internaţional.

Prin urmare, suveranitatea nu dispare, ea doar suferă unele schimbări, păstrându-şi însă importanţa pentru stat şi pentru dreptul internaţional.