Curtea Internationala de Justitie

Asistenţa judiciară stricto sensu include, inter alia, notificarea (comunicarea) de acte judiciare, comisiile rogatorii, precum şi mijloacele moderne de investigaţie: audierile prin videoconferinţă, echipele comune de anchetă, livrările controlate, transmiterea spontană de informaţii, supravegherea transfrontalieră, etc.

Asistenţa judiciară în materie penală se solicită de autorităţile judiciare competente din statul solicitant şi se acordă de autorităţile judiciare din statul solicitat. Cele mai importante convenţii multilaterale în această materie au fost adoptate sub egida Consiliului Europei şi Organizaţiei Naţiunilor Unite. De asemenea, România a încheiat peste 20 de tratate bilaterale în acest sens.

Cea mai mare parte dintre acestea impun desemnarea uneia sau mai multor autorităţi centrale pentru transmiterea cererilor şi îndeplinirea altor atribuţii specifice. În România, ca de altfel în marea majoritate a statelor, Ministerul Justiţiei este autoritatea centrală în următoarele materii: extrădare; transferarea persoanelor condamnate; transferul de proceduri ; recunoaşterea hotărârilor; asistenţă judiciară în faza de judecată. Pentru cererile de asistenţă judiciară în materie penală din faza de cercetare şi urmărire penală autoritatea centrală este Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dar există şi tratate (cum este cel cu SUA), care impun şi în această fază transmiterea cererilor prin Ministerul Justiţiei.

Ministerul Administraţiei şi Internelor este autoritatea centrală pentru cererile referitoare la cazierul judiciar. Unele instrumente ale Consiliului Europei permit transmiterea directă a cererilor de asistenţă judiciară stricto sensu, fie numai în caz de urgenţă, cu obligativitatea transmiterii unei copii la autoritatea centrală (Primul Protocol adiţional, din 17 martie 1978, la Convenţia europeană de asistenţă judiciară în materie penală din 20 aprilie 1959), fie în toate cazurile (Al doilea Protocol adiţional, din 8 noiembrie 2001, la Convenţia europeană de asistenţă judiciară în materie penală).

De aceea, este foarte important ca autoritatea judiciară română solicitantă să verifice, în fiecare caz, care este instrumentul juridic aplicabil, cu dispoziţiile cele mai favorabile, iar în cazul convenţiilor multilaterale trebuie verificate obligatoriu lista statelor părţi şi eventualele declaraţii ale acestora privind modalitatea de transmitere şi limbile acceptate. În cadrul spaţiului judiciar comun al Uniunii Europene, cooperarea judiciară se desfăşoară în temeiul unor instrumente comunitare care au la bază principiile recunoaşterii şi încrederii reciproce.

Legea română - cadru în domeniu este Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, modificată şi completată prin Legea nr. 224/2006 şi recent, prin Legea nr. 222/2008, despre care am vorbit pe larg pe întreg parcursul lucrării de faţă. Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, ca lege-cadru care reglementează unitar diferite forme de cooperare şi asistenţă judiciară internaţională în materie penală a reprezentat, la momentul adoptării, un pas important spre integrarea României în spaţiul de libertate, securitate şi de justiţie al Uniunii Europene.

La elaborarea acesteia a fost avută în vedere legislaţia comunitară în vigoare la acea dată, precum şi instrumentele Consiliului Europei în domeniu care fac parte din acquis-ul comunitar. Evoluţia permanentă a acquis-ului comunitar în domeniul cooperării judiciare în materie penală, precum şi constatarea, în aplicarea Legii nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală de către judecători, procurori, poliţişti şi reprezentanţii direcţiei de specialitate a Ministerului Justiţiei, a existenţei unor reglementări perfectibile, au impus modificarea şi completarea acestui act normativ.

Astfel, luând în considerare propunerile practicienilor şi urmărind armonizarea deplină cu normele comunitare în domeniu, Ministerul Justiţiei a elaborat proiecte de modificare a legii care au devenit Legea nr. 224/2006, respectiv Legea nr. 222/2008 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală. Toate aceste modificări au fost avute în vedere pe parcursul lucrării de faţă unde am încercat, totodată, să formăm o imagine cât mai completă asupra subiectului analizat.

Apariţia dreptului mării a fost determinată, de-a lungul timpului, de interesele - sub aspect economic, de navigaţie, comunicaţie şi apărare - ale statelor şi a evoluat odată cu dezvoltarea societăţii internaţionale. Astfel, de la celebrul Consolato del Mare (secolul XIV-lea), care a codificat o serie de norme cutumiare, enunţând pentru prima oară principiul libertăţii de navigaţie, în timp de război, pentru vasele neutre, până la veritabila Convenţie de la Montego Bay din 1982, reglementările privind regimul juridic al spaţiilor maritime şi al solului şi subsolului acestora s-au extins şi diversificat, dobândind dimensiuni şi valenţe noi.

Dezvoltarea dreptului mării a fost influenţată şi de frecventele confruntări între interesele anumitor state şi grupuri de state. Astfel că disputa apărută, la începutul secolului XVII în doctrină, între susţinătorii teoriei „mării deschise” şi cei ai „mării închise” reprezenta, de fapt, conflictul de interese între statele dezvoltate care doreau să-şi însuşească zone întinse din spaţiile marine şi alte state care militau pentru folosirea mării libere de către toate statele.

În timp, interesele divergente ale statelor s-au accentuat; unele state riverane pledând pentru extinderea mării teritoriale în detrimentul mării libere, în timp ce alte state pentru limitarea şi stoparea dreptului statelor de a revendica noi zone marine, lăsând spaţiu larg de acţiune principiului libertăţii mării libere.

După cel de-al doilea război mondial a început o adevărată „ofensivă” a unor state riverane asupra spaţiilor maritime - unele dintre acestea dependente în grad înalt de resursele mării - marcată de extinderi ale mării teritoriale de la 3 mile la 6 ori la 12 mile sau chiar la 200 de mile de către unele state latino americane.

Într-un asemenea context, a avut loc o primă etapă a codificării dreptului mării în cadrul a patru convenţii adoptate, la Geneva în 1958, urmată de o nouă etapă care pe parcursul unor negocieri susţinute şi îndelungate a reuşit să „producă” un nou drept al mării, consacrat într-o singură convenţie, adoptată la Montego Bay în 1982 şi considerată „Constituţia Oceanelor”.

Pe parcursul lucrării am avut în vedere, în mod special, unele aspecte în domeniul dreptului mării şi mai ales asupra zonelor de jurisdicţie naţională care - cum este şi firesc - au fost cele mai sensibile şi susceptibile zone în procesul de extindere graduală a suveranităţii ori a unor drepturi suverane ale statelor asupra unor spaţii întinse ale mării libere. În prezent, când dreptul mării nu numai că tinde să devină o ramură a dreptului internaţional într-o serie de domenii conexe, unele chiar tehnice, abordarea zonelor marine de jurisdicţie naţională presupune, mai mult ca oricând, profesionalism, cunoştinţe temeinice în materie, precum şi cunoştinţe de geografie economică, de biologie maritimă, geologice şi morfologice indispensabile pentru înţelegerea problemelor generate de delimitarea diferitelor spaţii marine, ca şi de explorarea, conservarea şi exploatarea resurselor acestor zone şi de protecţia mediului marin.

În lucrarea de faţă, având în vedere titlul temei, ne-am oprit în mod special asupra soluţiilor de jurisprudenţă reţinute de Curtea Internaţională de Justiţie în materia delimitării spaţiilor marine, soluţii care, de altfel, sunt demne de reţinut în contextul în care, în prezent, este în curs de soluţionare litigiul dintre România şi Ucraina privind delimitarea platoului continental în Marea Neagră. Totodată, din cele avute în vedere pe parcursul lucrării se poate vedea rolul covârşitor pe care l-a avut Curtea Internaţională de Justiţie în conturarea unui adevărat „Drept al mării”.

În concluzie, rolul necontestat şi influenţa covârşitoare a jurisprudenţei Curţii Internaţionale de Justiţie de la Haga în această materie dar şi interesele în creştere ale statelor în privinţa reglementării şi recunoaşterii tuturor revendicărilor maritime în temeiul noului drept al mării, pun într-o perspectivă nouă pentru dreptul internaţional rolul reglementării jurisdicţionale a diferendelor.

Curtea Penală Internaţională (C.P.I.), cunoscută în literatura de specialitate şi ca Tribunalul Penal Internaţional, a fost creată ca instituţie jurisdicţională permanentă, cu competenţă obligatorie pentru statele-părţi la Statutul acesteia. Jurisdicţia acesteia este complementară jurisdicţiilor penale naţionale. Statutul Curţii a fost adoptat printr-o convenţie între state şi a fost deschis semnării la 17 iulie 1998, la sediul ONU, urmând să intre în vigoare după depunerea a 60 de instrumente de ratificare. Sediul Curţii este la Haga. Prin Statutul său, Curtea dispune de personalitate juridică internaţională, fiind competentă să-şi exercite funcţiile pe teritoriul oricărui stat-parte la Statut.

Studiul izvoarelor dreptului conduce la concluzia existenţei unei diversităţi (pluralităţi) de asemenea izvoare. Necesitatea unei multitudini de forme de exprimare pe care dreptul şi le constituie este determinată de multitudinea relaţiilor sociale care reclamă reglementarea juridică. Obiceiul juridic (cutuma) este cel mai vechi izvor de drept.

Ca regulă socială, cutuma precede dreptului: În plan istoric, obiceiul juridic sau dreptul consuetudinar (cutumiar sau obişnuielnic) a alcătuit prima formă a dreptului pozitiv. Cutuma implică o îndelungată practică socială; de aceea se socoteşte că în conţinutul său este cuprinsă o bogăţie sociologică69. Există un domeniu pe care autorii moderni îl abordează şi prin prisma rolului obiceiului şi anume cel al exerciţiului dreptului subiectiv70.

Dreptul subiectiv nu poate fi exercitat decât în limitele raţionale, în conformitate cu obiceiurile şi moravurile sociale şi potrivit scopului lor natural.

Un drept exercitat în contradicţie cu asemenea cerinţe încetează a mai fi un drept (uz) şi devine un abuz. În dreptul internaţional public, cutuma este un izvor principal de drept (alături de tratat). Cutuma internaţională este o exprimare tacită a consimţământului statelor cu privire la recunoaşterea unei reguli determinante, ca normă de conduită obligatorie în relaţiile dintre ele.

În contextul internaţional actual, când harta lumii suferă notabile modificări, iar sferele de influenţă balansează spectaculos rolul cutumei îşi păstrează importanţa ca sursă de drept, ea jucând un rol deosebit în stabilirea şi menţinerea relaţiilor de bună vecinătate între state, în constituirea şi fundamentarea dreptului organizaţiilor internaţionale şi în tot ceea ce priveşte raporturile internaţionale la cumpăna dintre milenii.

Fără a avea pretenţia că am epuizat subiectul, ci doar cu dorinţa de a aduce o contribuţie în acest domeniu mi se pare potrivit a încheia cu un comentariu al lui Hege1: „prin faptul că ele (obiceiurile) sunt scrise şi adunate, legile în vigoare ale unei naţiuni nu încetează prin aceasta de a fi şi ele obiceiuri. Când cutumele ajung să fie adunate şi strânse la un loc, atunci culegerea acestora constituie Codul de legi…”

Apariţia dreptului mării a fost determinată, de-a lungul timpului, de interesele - sub aspect economic, de navigaţie, comunicaţie şi apărare - ale statelor şi a evoluat odată cu dezvoltarea societăţii internaţionale. Astfel, de la celebrul Consolato del Mare (secolul XIV-lea), care a codificat o serie de norme cutumiare, enunţând pentru prima oară principiul libertăţii de navigaţie, în timp de război, pentru vasele neutre, până la veritabila Convenţie de la Montego Bay din 1982, reglementările privind regimul juridic al spaţiilor maritime şi al solului şi subsolului acestora s-au extins şi diversificat, dobândind dimensiuni şi valenţe noi.

Dezvoltarea dreptului mării a fost influenţată şi de frecventele confruntări între interesele anumitor state şi grupuri de state. Astfel că disputa apărută, la începutul secolului XVII în doctrină, între susţinătorii teoriei ‚‚mării deschise’’ şi cei ai „mării închise’ reprezenta, de fapt, conflictul de interese între statele dezvoltate care doreau să-şi însuşească zone întinse din spaţiile marine şi alte state care militau pentru folosirea mării libere de către toate statele.

În timp, interesele divergente ale statelor s-au accentuat; unele state riverane pledând pentru extinderea mării teritoriale în detrimentul mării libere, în timp ce alte state pentru limitarea şi stoparea dreptului statelor de a revendica noi zone marine, lăsând spaţiu larg de acţiune principiului libertăţii mării libere.

După cel de-al doilea război mondial a început o adevărată „ofensivă” a unor state riverane asupra spaţiilor maritime - unele dintre acestea dependente în grad înalt de resursele mării - marcată de extinderi ale mării teritoriale de la 3 mile la 6 ori la 12 mile sau chiar la 200 de mile de către unele state latino americane. Într-un asemenea context, a avut loc o primă etapă a codificării dreptului mării în cadrul a patru convenţii adoptate, la Geneva în 1958, urmată de o nouă etapă care pe parcursul unor negocieri susţinute şi îndelungate a reuşit să „producă” un nou drept al mării, consacrat într-o singură convenţie, adoptată la Montego Bay în 1982 şi considerată „Constituţia Oceanelor”.

Pe parcursul lucrării am avut în vedere, în mod special, unele aspecte în domeniul dreptului mării şi mai ales asupra zonelor de jurisdicţie naţională care - cum este şi firesc - au fost cele mai sensibile şi susceptibile zone în procesul de extindere graduală a suveranităţii ori a unor drepturi suverane ale statelor asupra unor spaţii întinse ale mării libere. În prezent, când dreptul mării nu numai că tinde să devină o ramură a dreptului internaţional într-o serie de domenii conexe, unele chiar tehnice, abordarea zonelor marine de jurisdicţie naţională presupune, mai mult ca oricând, profesionalism, cunoştinţe temeinice în materie, precum şi cunoştinţe de geografie economică, de biologie maritimă, geologice şi morfologice indispensabile pentru înţelegerea problemelor generate de delimitarea diferitelor spaţii marine, ca şi de explorarea, conservarea şi exploatarea resurselor acestor zone şi de protecţia mediului marin.

În lucrarea de faţă, având în vedere titlul temei, ne-am oprit în mod special asupra soluţiilor de jurisprudenţă reţinute de Curtea Internaţională de Justiţie, în materia dreptului mării. De altfel, din cele avute în vedere pe parcursul lucrării se poate vedea rolul covârşitor pe care l-a avut Curtea Internaţională de Justiţie în conturarea unui adevărat „Drept al mării”.

În concluzie, rolul necontestat şi influenţa covârşitoare a jurisprudenţei Curţii Internaţionale de Justiţie de la Haga în această materie dar şi interesele în creştere ale statelor în privinţa reglementării şi recunoaşterii tuturor revendicărilor maritime în temeiul noului drept al mării, pun într-o perspectivă nouă pentru dreptul internaţional rolul reglementării jurisdicţionale a diferendelor.

Problema creării unor instanţe penale internaţionale a fost preocuparea juriştilor încă din secolul al XVIII-lea.

Juristconsultul elveţian Gustav Moznier a conceput în anul 1877 organizarea unei Jurisdicţii criminale internaţionale pentru represiunea crimelor comise împotriva dreptului ginţilor. Un asemenea tribunal urma a fi compus din 5 membri, dintre care doi numiţi de beligeranţi şi trei de statele neutre.

Competenţa tribunalului viza judecarea crimelor de război comise prin încălcarea dispoziţiilor Convenţiei de la Geneva din 1864. După un prim insucces, Moyner a reluat propunerea sa la Institutul de drept naţional de la Cambridge, dar s-a izbit de acelaşi insucces, obiectându-se că proiectul să nesocoteşte jurisdicţiile naţionale. De atunci, ideea creării unei jurisdicţii penale internaţionale a preocupat în mod permanent cercurile juridice şi politice.

Astfel prin Convenţia de la Haga din 1907 s-a încercat instituirea unei „Curţi internaţionale de prize maritime”, competentă a se pronunţa asupra capturării unei nave, de către o altă navă cu pavilion străin. După primul război mondial, Tratatul de la Versailles prevedea în articolul 227, constituirea unui tribunal special compus din cinci judecători, provenind din ţările victorioase în război – Statele Unite ale Americii, Marea Britanie, Franţa, Italia, Japonia – pentru a judeca pe Wilhelm al II-lea de Hohenzolern, împăratul Germaniei, învinsă în război, vinovat de „ofensă adusă moralei internaţionale” şi „forţei sfinte a tratatelor”.

În perioada interbelică, date fiind responsabilităţile antrenate în primul război mondial, au fost multiple preocupări pe plan internaţional atât în cadrul Societăţii Naţiunilor, cât şi în cadrul unor foruri ştiinţifice de drept internaţional, pentru crearea unei instanţe penale internaţionale permanente.

În 1920 în cadrul Societăţii Naţiunilor, Comitetul de jurişti constituit de Consiliul Ligii Naţiunilor a întocmit un proiect de organizare a unei Înalte Curţi de Justiţie Internaţională, separată de Curtea Permanentă a Justiţie Internaţională, competentă de a judeca crimele contra dreptului ginţilor deferite de Adunarea sau de Consiliul Legilor. În cele din urmă Adunarea a decis că ideea unei jurisdicţii penale internaţionale este prematură. Între 1920-1936, înfiinţarea unei jurisdicţii penale internaţionale a fost susţinută de mai multe societăţi internaţionale ale juriştilor între care Asociaţia de drept internaţional, Institutul de drept interaţional, Asociaţia internaţională de drept penal. Dispariţia Societăţii Naţiunilor a constituit consecinţa firească a slăbiciunii sale în faţa actelor repetate de agresiune din partea statelor fasciste, acte care au culminat prin dezlănţuirea, în 1939, a celui de-al doilea război mondial.

Crearea unei noi organizaţii internaţionale a fost hotărâtă încă din timpul războiului. Noua organizaţie trebuia să se întemeieze pe principiul egalităţii suverane a tuturor statelor paşnice şi urma să fie deschisă tuturor statelor, mari şi mici. La Conferinţa de la San Francisco (25 aprilie-26 iunie 1945), la care au participat 50 de state aflate în război împotriva statelor fasciste, a fost întocmită şi adoptată Carta Naţiunilor Unite, document pe baza căruia a luat fiinţă Organizaţia Naţiunilor Unite (O.N.U.) şi Curtea Internaţională de Justiţie.

În acelaşi timp a fost întocmit şi adoptat Statutul Curţii, care face parte integrantă din Carta Naţiunilor Unite. Cu puţine modificări, acest Statut reproduce Statutul Curţii Permanente de Justiţie Internaţională, creată sub egida Societăţii Naţiunilor.

 Având în vedere toate acestea se poate afirma fără scrupule că o instanţă internaţională de justiţie nu a apărut dintr-o dată; un asemenea proiect a avut în spate un proces îndelungat ce a început încă din cele mai vechi timpuri, proiecte îndrăzneţe, cele mai multe neîndeplinite şi, de ce nu, două războaie mondiale care au convins pe mai marii vremii – fie ei jurişti sau politologi – de uriaşele pierderi umane şi dezastruoasele pierderi economice pe care le-au adus războaiele şi pe care încă le-ar mai putea aduce dacă nu se iau măsuri prompte.

Problema creării unor instanţe internaţionale a fost preocuparea juriştilor încă din secolul al XVIII-lea. Juristconsultul elveţian Gustav Moznier a conceput în anul 1877 organizarea unei Jurisdicţii criminale internaţionale pentru represiunea crimelor comise împotriva dreptului ginţilor.

Un asemenea tribunal urma a fi compus din 5 membri, dintre care doi numiţi de beligeranţi şi trei de statele neutre. Competenţa tribunalului viza judecarea crimelor de război comise prin încălcarea dispoziţiilor Convenţiei de la Geneva din 1864. După un prim insucces, Moyner a reluat propunerea sa la Institutul de drept naţional de la Cambridge, dar s-a izbit de acelaşi insucces, obiectându-se că proiectul să nesocoteşte jurisdicţiile naţionale.

De atunci, ideea creării unei jurisdicţii penale internaţionale a preocupat în mod permanent cercurile juridice şi politice. Astfel prin Convenţia de la Haga din 1907 s-a încercat instituirea unei „Curţi internaţionale de prize maritime”, competentă a se pronunţa asupra capturării unei nave, de către o altă navă cu pavilion străin.

După primul război mondial, Tratatul de la Versailles prevedea în articolul 227, constituirea unui tribunal special compus din cinci judecători, provenind din ţările victorioase în război – Statele Unite ale Americii, Marea Britanie, Franţa, Italia, Japonia – pentru a judeca pe Wilhelm al II-lea de Hohenzolern, împăratul Germaniei, învinsă în război, vinovat de „ofensă adusă moralei internaţionale” şi „forţei sfinte a tratatelor”.

În perioada interbelică, date fiind responsabilităţile antrenate în primul război mondial, au fost multiple preocupări pe plan internaţional atât în cadrul Societăţii Naţiunilor, cât şi în cadrul unor foruri ştiinţifice de drept internaţional, pentru crearea unei instanţe penale internaţionale permanente. În 1920 în cadrul Societăţii Naţiunilor, Comitetul de jurişti constituit de Consiliul Ligii Naţiunilor a întocmit un proiect de organizare a unei Înalte Curţi de Justiţie Internaţională, separată de Curtea Permanentă a Justiţie Internaţională, competentă de a judeca crimele contra dreptului ginţilor deferite de Adunarea sau de Consiliul Legilor.

În cele din urmă Adunarea a decis că ideea unei jurisdicţii penale internaţionale este prematură. Între 1920-1936, înfiinţarea unei jurisdicţii penale internaţionale a fost susţinută de mai multe societăţi internaţionale ale juriştilor între care Asociaţia de drept internaţional, Institutul de drept interaţional, Asociaţia internaţională de drept penal.

Dispariţia Societăţii Naţiunilor a constituit consecinţa firească a slăbiciunii sale în faţa actelor repetate de agresiune din partea statelor fasciste, acte care au culminat prin dezlănţuirea, în 1939, a celui de-al doilea război mondial. Crearea unei noi organizaţii internaţionale a fost hotărâtă încă din timpul războiului. Noua organizaţie trebuia să se întemeieze pe principiul egalităţii suverane a tuturor statelor paşnice şi urma să fie deschisă tuturor statelor, mari şi mici.

La Conferinţa de la San Francisco (25 aprilie-26 iunie 1945), la care au participat 50 de state aflate în război împotriva statelor fasciste, a fost întocmită şi adoptată Carta Naţiunilor Unite, document pe baza căruia a luat fiinţă Organizaţia Naţiunilor Unite (O.N.U.) şi Curtea Internaţională de Justiţie. În acelaşi timp a fost întocmit şi adoptat Statutul Curţii, care face parte integrantă din Carta Naţiunilor Unite. Cu puţine modificări, acest Statut reproduce Statutul Curţii Permanente de Justiţie Internaţională, creată sub egida Societăţii Naţiunilor.