Actiunile in procesul penal

Realizarea ordinii de drept în general, ca şi a ordinii de drept penal presupune din partea tuturor destinatarilor legii, o conduită conformă cu dispoziţiile legii, pentru normala desfăşurare a relaţiilor sociale. Realizarea ordinii de drept penal are loc prin respectarea de către marea majoritate a destinatarilor legii penale a dispoziţiilor sale, în cadrul raporturilor de conformare. Pentru cei care nu-şi conformează conduita dispoziţiilor normelor penale săvârşind faptele interzise, restabilirea ordinii de drept încălcate şi realizarea implicit a ordinii de drept are loc prin constrângere în cadrul unui raport juridic penal de conflict .

În teoria dreptului penal noţiunea de răspundere penală are mai multe sensuri. Într-un sens restrâns, prin răspundere penală se înţelege obligaţia infractorului de a executa pedeapsa sau consecinţa penală a săvârşirii unei infracţiuni.

În acest sens, noţiunea de răspundere penală echivalează cu o parte a conţinutului raportului juridic penal şi anume, cu acea parte care constă în obligaţia infractorului de a suporta o pedeapsă ca urmare a încălcării unei norme penale, respectiv a săvârşirii unei infracţiunii.

Astfel, când se spune că infractorului îi revine răspunderea penală prin aceasta se înţelege că îi revine obligaţia de a suporta o sancţiune de drept penal pentru infracţiunea săvârşită.

Ca şi în cazul celorlalte forme de răspundere juridică, unde fiecărei obligaţii îi corespunde un drept, care revine unei alte persoane, tot aşa este şi în cazul răspunderii penale, obligaţiei de a suporta o sancţiune de drept penal îi corespunde un drept, anume dreptul de a trage la răspundere penală, dreptul de a pedepsi care revine statului, care-l exercită prin organele de judecată . În această accepţiune, noţiunea de răspundere penală poate fi definită în sens larg. În acest sens, noţiunea de răspundere penală „coincide cu conţinutul raportului juridic penal, mai mult, cu însuşi raportul juridic penal’’ .

Astfel, răspunderea penală este un drept şi o obligaţie, conform cărora statul are dreptul de a trage la răspundere penală (de a pedepsi), iar infractorul are obligaţia de a răspunde penaliceşte, de a suporta pedeapsa. Când spunem că infracţiunea este temeiul răspunderii penale tocmai acest lucru se înţelege adică naşterea şi existenţa dreptului statului de a pedepsi şi a obligaţiei infractorului de a suporta pedeapsa, cu alte cuvinte, naşterea şi existenţa raportului juridic penal.

În doctrina penală răspunderea penală este definită ca fiind „raportul juridic penal de constrângere, născut ca urmare a săvârşirii infracţiunii între stat, pe de o parte, şi infractor pe de altă parte, raport complex al cărui conţinut îl formează dreptul statului, ca reprezentant al societăţii, de a trage la răspundere pe infractor, de a-i aplica sancţiunea prevăzută pentru infracţiunea săvârşită şi de a-l constrânge să o execute precum şi obligaţia infractorului de a răspunde pentru fapta sa şi de a se supune sancţiunii aplicate, în vederea restabilirii ordinii de drept şi restaurării autorităţii legii” .

Formele de sancţionare în cazul săvârşirii infracţiunii pot fi: privarea de libertate, amendă penală, interzicerea unor drepturi ( ridicarea dreptului de a exercita o anumită profesie, decăderea din drepturile părinteşti, etc.), confiscării etc.

Rezultat al unei impresionante documentari (peste 900 de solutii jurisprudentiale invocate si peste 200 de acte normative interne si internationale continand prevederi conexe desfasurarii procesului penal in Romania), Tratatul de procedura penala. Partea generala este destinat studentilor facultatilor de drept in vederea pregatirii examenelor de promovare si de licenta, masteranzilor facultatilor de drept, candidatilor la admiterea in Institutul National al Magistraturii, candidatilor la admiterea in profesia de avocat precum si acelora care intentioneaza sa candideze pentru admiterea in alte profesii juridice. De asemenea, lucrarea este, in egala masura, destinata practicienilor dreptului, cu referire concreta la organele judiciare penale (instante de judecata, procurori, organe de cercetare ale politiei judiciare, alte organe de cercetare penala) si la avocati.

In elaborarea lucrarii a fost folosit materialul legislativ, jurisprudential si documentar existent la data de 1 martie 2013. Astfel, au fost avute in vedere dispozitiile Legii nr. 202 din 25 octombrie 2010, ale Legii nr. 28 din 16 martie 2012 si ale Legii nr. 2 din 1 februarie 2013. De asemenea, lucrarea a fost intocmita in conformitate cu reglementarile noului Cod civil si ale noului Cod de procedura civila. Nu au fost utilizate prevederi ale viitorului Cod de procedura penala (Legea nr. 135/2010), despre care se preconizeaza ca va intra in vigoare la data de 1 februarie 2014, intrucat importanta unui asemenea lucrari stiintifice, aflata in raport direct de proportionalitate cu importanta sociala a procesului penal, conduce la luarea in considerare de catre autor doar a actelor normative in vigoare.

Totodata, fost avuta in vedere jurisprudenta Inaltei Curti de Casatie si Justitie si a Curtii Constitutionale pana la data de 1 martie 2013.

Fără a diminua cu nimic rolul celorlalte două faze ale procesului penal - urmărirea penală şi punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti - putem spune că judecata penală reprezintă faza procesual penală cu conţinutul cel mai bogat şi totodată cu cea mai mare importanţă în cadrul procesului penal. Aici principiile care guvernează întregul proces penal îşi dau măsura valorii lor garantând respectarea legii şi aflarea adevărului.

Necesitatea fazei de judecată în procesul penal rezidă din interpretarea dispoziţiilor constituţionale prevăzute în art. 126 alin. 1: „justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege”.

Judecata penală ca fază a procesului penal are ca obiect soluţionarea cauzei în mod definitiv. Aceasta presupune pronunţarea unei hotărâri legale şi temeinice, susceptibilă de a fi pusă în executare, în scopul realizării depline şi definitive a sarcinilor justiţiei penale.

Drept concluzii, am considerat interesant a polemiza asupra unei problematici iniţiate de alţi autori de specialitate, în sensul influenţei prevederilor constituţionale asupra măsurilor asigurătorii. Astfel, principiul consacrat în art. 41 alin. 2 Constituţie, potrivit căruia “proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular” a fost evaluat în mod diferit în doctrina şi jurisprudenţa ulterioară intrării în vigoare a noii legi fundamentale a României.

Câteva reflecţii asupra opiniilor exprimate sunt suficiente pentru a realiza influenţa pe care norma constituţională amintită a avut-o asupra reglementărilor juridice în vigoare. Cel mai larg câmp de manifestare a unei astfel de influenţe l-a constituit dreptul penal. Aici, norma constituţională a produs modificări structurale atât în sfera pedepselor, cât şi în sfera infracţiunilor contra patrimoniului . Consecinţe ale unor astfel de modificări sunt simţite, din ce în ce mai mult şi în domeniul dreptului procesual penal.

Astfel, Curtea Constituţională, având de soluţionat excepţii de neconstituţionalitate referitoare la condiţiile cerute de Codul Penal pentru punerea în mişcare a acţiunii penale, în cazul unor infracţiuni contra patrimoniului, a statuat că stabilirea de condiţii diferenţiate, din oficiu sau la plângerea prealabilă a persoanelor vătămate, în funcţie de titularul proprietăţii private, înseamnă o ocrotire discriminatorie a acestei proprietăţi şi, prin urmare, dispoziţiile legale respective sunt neconstituţionale.

Asemenea soluţii s-au pronunţat în cazul infracţiunii de abuz de încredere prevăzut în art. 213 Cod Penal şi de gestiune frauduloasă prevăzută în art. 214 Cod Penal (decizia nr. 177/1998, respectiv decizia nr. 5/1999). Cea mai elocventă manifestare a influenţei principiului oficialităţii asupra realizării eficiente a drepturilor părţii civile o reprezintă măsurile asigurătorii.

Dacă în procesul civil, raţiunea măsurilor asigurătorii constă în evitarea dispoziţiei sau a degradării bunului ce formează obiectul litigiului (în cazul acţiunilor reale), respectiv împiedicarea diminuării activului patrimonial al debitorului (în cazul acţiunilor personale), context în care este de neimaginat luarea unor astfel de măsuri din oficiu de către instanţa de judecată, în procesul penal raţiunea unor astfel de măsuri este diferită, context în care, în anumite condiţii, se justifică luarea acestor măsuri din oficiu de către instanţa de judecată sau de către organul de urmărire penală. Astfel, potrivit art. 163 Cod Procedură Penală, măsurile asigurătorii sunt menite a garanta repararea efectivă a pagubelor produse prin infracţiune, pe de o parte, iar, pe de altă parte pentru garantarea executării pedepsei amenzii penale.

Atunci când asemenea măsuri se iau în vederea reparării pagubei produse prin infracţiune, ele acţionează în scopul realizării acţiunii civile, imprimând acesteia unele dintre particularităţile care o caracterizează când ea se realizează în cadrul procesului penal. În acelaşi timp, în astfel de cazuri există o parte civilă, adică acţiunea civilă este declanşată şi susţinută de un anume subiect de drept.

Cu alte cuvinte, avem o constituire de parte civilă. În acest cadru se pune problema dacă este necesar ca pentru luarea măsurilor asigurătorii partea civilă, în declaraţia sa, să solicite expres şi luarea măsurilor asigurătorii.

 Editia de fata este ingrijita de conf. univ. dr., judecator Dan Lupascu.

Modificarile aduse Noului Cod au fost introduse direct in textul acestuia, pentru a oferi cumparatorului o viziune unitara asupra noii legislatii procesual penale. Legea pentru punerea in aplicare a Noului Cod de procedura penala si O.U.G. nr. 3/2014 (M. Of. nr. 98 din 7 februarie 2014) pentru luarea unor masuri de implementare necesare aplicarii Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedura penala si pentru implementarea altor acte normative sunt prezentate sub forma de extras.

Pachetul 6 CARTI PROCEDURA PENALA (Th. Mrejeru) - 40 % REDUCERE este oferta exclusiva a Editurii Nomina Lex si poate fi achizitionat cu o reducere substantiala de 40%!

Din pachet fac parte 6 titluri ale aceluiasi autor - Theodor Mrejeru, in domeniul procedurii penale:

1. Tratat de drept procesual penal.

2. Partea generala Actiunile in procesul penal - editia a II-a

3. Competenta in materie penala

4. Judecata penala in prima instanta

5. Probele in procesul penal

6. Reabilitarea. Procedura speciala in procesul penal

Pachetul poate fi achizitionat cu o reducere substantiala de 40%:

Pret vechi: 215 RON/pachet

Pret nou: 129 RON/pachet

Cartile pot fi achizitionate si individual!

În domeniul dreptului penal răspunderea pentru fapta comisă este personală , sau altfel spus, nu pot fi sancţionate penal decât persoanele care au comis infracţiuni.

Pe planul dreptului civil însă, există posibilitatea ca răspunderea pentru o anumită faptă care a generat un anumit prejudiciu să revină şi altor persoane decât cele care au comis fapta . În tratarea răspunderii penale pornim de la principiul general că oricine a comis o faptă prin care a încălcat legea şi a produs un prejudiciu este răspunzător pentru fapta sa.

În dreptul penal, cel care a săvârşit o faptă gravă ce constituie o infracţiune, prevăzută de legea penală, răspunde penal. Aceasta înseamnă că infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale şi că numai cine a comis o infracţiune răspunde penal . Doctrina juridică românească este de acord că numai după ce s-a comis infracţiunea, s-a născut răspunderea juridică penală, iar sancţiunea penală este efectul răspunderii penale.

Încălcarea legii printr-o faptă penală determină precizarea, în primul rând, a faptului că şi răspunderea penală este tot o formă a răspunderii juridice şi, în al doilea rând, că răspunderea penală este un raport juridic care ia naştere între două părţi cu comiterea infracţiunii. Una dintre aceste părţi este autor al faptei infracţionale (infractorul) şi cealaltă este persoana vătămată, iar în sens larg şi statul. Persoana vătămată şi statul au dreptul subiectiv de a pretinde infractorului să facă (să execute o sancţiune pentru fapta comisă) şi să dea (să achite toate pagubele produse prin fapta sa), infractorul fiind ţinut să îndeplinească aceste obligaţii. Ca urmare, răspunderea penală apare în toate cazurile ca un raport juridic între stat şi autorul faptei penale - infractorul.

În doctrina noastră, părţi în raportul (juridic) penal apar ca subiect activ, de regulă, infractorul, iar ca subiect pasiv, partea vătămată şi statul. Se consideră că, în cazul unei fapte penale, statul, prin organele sale, este sesizat din oficiu, iar partea vătămată, în cazul unei infracţiuni, se adresează, în primul rând, autorităţilor statului şi ca atare statul devine subiect pasiv în raportul juridic penal, iar subiectul activ, în toate cazurile, este infractorul. Numai statul trage la răspundere penală pe făptuitorul unei infracţiuni. În dreptul penal, ca disciplină de ramură, sunt tratate principiile răspunderii penale, din care fac parte principiul legalităţii, principiul unicităţii răspunderii penale, principiul individualizării răspunderii penale şi altele.

Aşadar, anumite acţiuni sau inacţiuni, datorită caracterul lor deosebit de grav şi atingerea adusă anumitor valori sociale au fost apreciate şi consacrate de legiuitor a fi infracţiuni, cazuri în care răspunderea persoanelor se stabileşte şi sancţionează, potrivit procedurilor specifice dreptului penal.

Cea mai însemnată activitate a organelor judiciare şi a părţilor este consacrată administrării tuturor probelor necesare şi aprecierii lor complete şi juste, în vederea cunoaşterii faptelor, a modului lor real în care sunt expuse. Aceeaşi importanţă este acordată probelor şi mijloacelor de probă de cercetarea ştiinţifică, care consacră problemelor probaţiunii numeroase studii de drept procesual penal, de psihologie judiciară, medicină legală.

Sistemul probator, ca ansamblu de norme juridice care reglementează probele şi mijloacele de probă, are o influenţă hotărâtoare în înfăptuirea justiţiei penale.

Fiind un mijloc de cunoaştere a faptelor ce s-au petrecut în realitatea obiectivă, probele dau posibilitatea cunoaşterii fenomenelor din natură şi societate, în raport de nivelul cunoştinţelor şi de interesul manifestat pentru aflarea adevărului.

Materia probelor şi mijloacelor de probă formează un capitol de mare importanţă, încât fără cunoaşterea soluţiilor privind probele şi mijloacele de probă nu este de conceput realizarea funcţiilor şi finalităţilor procesului penal.

Într-adevăr, de modul de abordare a aspectelor legate de probe şi mijloacele de probă (şi, desigur, şi a procedeelor probatorii) depinde un proces echitabil care este de esenţa justiţiei într-o societate civilizată, în orice stat de drept.

Reabilitarea constituie mijlocul legal prin care se înlătură pentru viitor toate incapacităţile şi interdicţiile ce decurg dintr-o hotărâre de condamnare şi asigură reintegrarea socială completă a unui condamnat, pri repunerea lui în situaţia anterioară condamnării.

În studiul propus sunt analizate din punct de vedere teoretic şi jurisprudenţial condiţiile în care intervine reablitarea de drept şi reabilitarea judecătorească în dreptul român, potrivit legislaţiei în vigoare (Codul penal şi Codul de procedură penală).

TITLU EPUIZAT!

Conceputa ca un indreptar de practica judiciara, "Teoria generala a actelor de procedura penala" analizeaza problemele cu care se confrunta organele de urmarire penala sau de judecata in realizarea actelor procesuale si procedurale.

Prin competenţa penală se înţelege capacitatea obiectivă pe care o are fiecare organ să concureze la realizarea justiţiei represive, de a îndeplini anumite acte procedurale.

Cu alte cuvinte, a stabili competenţa unei instanţe în materie penală, înseamnă a determina care sunt cauzele pe care ea le poate judeca.

Tratatul de faţă constituie o analiză teoretică şi practică aprofundată asupra instituţiei dreptului procesual penal român, cu implicaţii deosebite în sfera relaţiilor de drept public.

Fiind chemat să asigure constatarea la timp şi în mod complet a faptelor ce constituie infracţiuni, procesul penal trebuie să contribuie, în acelaşi timp, la educarea cetăţenilor în spiritul respectării legilor. Totodată, dreptul procesual penal este acela care asigură societatea că orice persoană care a săvârşit o infracţiune va răspune potrivit vinovăţiei sale şi nicio persoană nevinovată nu va fi trasă la răspundere penală. Cu alte cuvinte, dreptul procesual penal asigură ordinea de drept şi face să fie apărate drepturile şi interesele legitime ale persoanelor. Prin procesul penal se urmăreşte, în primul rând, tragerea la răspundere penală a persoanei care a comis o infracţiune, deci reyolvarea unui conflict concret de drept penal. Scopul imediat al oricărui proces penal rezidă în constatarea infracţiunilor şi justa pedepseire a infractorilor. Legea subliniază că activitatea procesuală urmează să se desfăşoare la timp, prefigurându-se astfel operativitatwa ca unul dintre principiile fundamentale ale activităţii judiciare şi în mod complet, respectiv în aşa fel încât faptele să fie cunoscute sub toate aspectele care interesează şi se impun în vederea soluţioonării cauzei.

La elaborarea tratatului au fost avute în vedere numeroase surse doctrinare şi legislative. Din perspectivă legislativă, subliniem faptul că tratatul cuprinde şi modificările Codului de procedură penală prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor. Totodată, sun prezentate şi numeroase hotărâri din practica Curţii Europene a Drepturilor Omului, precum şi unele elemente dinpractica judiciară internă.

Tratatul de faţă se adresează, în aceeaşi măsură, atât teoreticienilor, cât şi practicienilor dreptului, el fiind, totodată, deosebit de util masteranzilor şi doctoranzilor, dar şi studenţilor la drept care doresc să aprofundeze cunoştinţele în materie dreptului procesual penal român.