Mandatul comercial

Mandatul comercial este contractul prin care o persoană, mandatar, se obligă, în baza însărcinării primite de la o altă persoană, mandant, să trateze acte comerciale.

În dreptul român, contractul de mandat comercial îşi are izvorul în dispoziţiile art. 374-391 din Codul comercial, completat cu dispoziţiile art. 1532-1559 din Codul civil. În Codul comercial se precizează numai elementele mandatului, legiuitorul nedând o definiţie clară. Pentru a se ajunge la definiţia mandatului comercial, trebuie avută în vedere definiţia mandatului civil, temeiul legal al contractului fiind art. 1532 şi urm. C. civ . Însumând aceste dispoziţiile legale, reţinem că mandatul este contractul în temeiul căruia o persoană (mandant) împuterniceşte altă persoană (mandatar) să încheie anumite acte juridice în numele şi pe seama mandantului. Mandatul comercial are un obiect specific, care constă în tratarea de afaceri comerciale pe seama mandantului.

Cât priveşte actele, acestea trebuie să fie comerciale atât pentru terţi cât şi pentru mandant. Elementele specifice ale contractului de mandat comercial sunt: mandatul comercial decurge din acordul de voinţă al părţilor; reprezentarea este de natura contractului şi nu de esenţa lui, deoarece mandatarul poate acţiona în numele său propriu, dar pe contul mandantului; mandatul comercial este întotdeauna un contract cu titlu oneros, mandatarul fiind remunerat printr-o sumă stabilită în contract; mandatarul este împuternicit să întocmească toate actele necesare operaţiunii cu care a fost investit chiar dacă unele dintre ele nu au fost prevăzute în mod expres; independenţa de acţiune a mandatarului permite angajarea mandantului şi în cazul unei aparenţe de reprezentare; mandatul comercial se revocă numai pentru motive temeinice.

Contractul de agenţie este contractul prin care un comerciant, numit agent comercial permanent, este împuternicit în mod statornic de către o altă persoană, numită comitent, fie să negocieze afaceri pentru acesta, fie să negocieze şi să încheie afaceri în numele şi pe seama acestuia, contra unei remuneraţii.

Intermediarul în activitatea comercială este o prezenţă obişnuită, uneori chiar indispensabilă. A contribuit la această situaţie extinderea ariei geografice a activităţii comerciale şi frecvenţa operaţiunilor pe diferite pieţe, care neputând fi cuprinsă de producătorii sau comercianţii din ţara de origine a mărfii, i-a obligat pe aceştia să recurgă la agenţi locali pentru a fi prezenţi pe respectivele pieţe . Au contribuit de asemenea complexitatea şi necesitatea eficientizării activităţii comerciale, care a impus deseori recurgerea la profesionişti, specializaţi în diferite tipuri de operaţii comerciale sau cunoscători ai anumitor pieţe. Din aceleaşi motive s-au înmulţit şi diversificat şi tipurile de intermediari, de la mandatarii şi concesionarii tradiţionali, la curtieri, agenţi sau reprezentanţi comerciali. Agenţii economici cu activitate de comerţ exterior pot avea în străinătate delegaţi permanenţi, birouri comerciale, societăţi proprii sau cu participare străină, reprezentanţi locali sau alte forme în funcţie de specificul din fiecare ţară.

Temeiul legal al contractului de mandat este dat de art. 1532-1559 C. civ . Faţă de împrejurarea că mandatul poate fi cu reprezentare sau fără reprezentate – după cum, în raporturile cu terţii cu care urmează să încheie actele juridice stipulate în contract, mandatarul lucrează în numele mandantului sau în numele său, înţelegerea dintre el şi mandant fiind păstrată ocultă – trebuie precizat că reglementarea din Codul Civil este consacrată mandatului cu reprezentare.

Aceasta nu înseamnă, desigur, că existenţa mandatului fără reprezentare ar putea fi pusă la îndoială, utilitatea sa practică impunându-l de la sine.

Reguli speciale privind contractul de mandat sunt prevăzute în diferite materii, mai ales ca o consecinţă a profesionalizării sale. De pildă, în materie de proprietate industrială (Legea nr. 64/1991, art. 14 alin. 3 ).

Mandatul judiciar şi particularităţile reprezentării sau asistării judiciare cunosc reguli speciale prin dispoziţiile cuprinse în Codul de procedură civilă (art. 67-72), precum şi în acte normative cu caracter special (L. 51/1995 , Statutul profesiei de avocat ). În completarea acestor norme se aplică regulile din partea generală a dreptului civil obligaţional ( teoria generală a obligaţiilor).

Originea contractului de mandat o găsim în dreptul roman. Dreptul roman a inspirat fundamental legislaţiile civile moderne, mărturie stând în acest sens Codul civil francez, regăsind aproape ad litteram în Codul civil român. Explicaţia vitalităţii excepţionale a acestui sistem juridic al antichităţii stă în aceea că romanii au reuşit să creeze concepte prin intermediul cărora au tradus în limbaj juridic structurile fundamentale, perene ale raporturilor civile interumane.

O asemenea elaborare a făcut posibil ca multe dintre construcţiile şi categoriile juridice respective să fie utilizate pe scară universală şi să fie preluate de legislaţiile moderne fără modificări importante. Amintim, cu titlu de exemplu, conceptul de obligaţie contractuală, transferul sau stingerea obligaţiilor, contractul, termenul sau condiţia etc.

Temeiul legal al contractului de mandat este dat de art. 1532-1559 C. civ . Faţă de împrejurarea că mandatul poate fi cu reprezentare sau fără reprezentate – după cum, în raporturile cu terţii cu care urmează să încheie actele juridice stipulate în contract, mandatarul lucrează în numele mandantului sau în numele său, înţelegerea dintre el şi mandant fiind păstrată ocultă – trebuie precizat că reglementarea din Codul Civil este consacrată mandatului cu reprezentare.

Comercianţii desfăşoară o activitate deosebit de complexă, motiv pentru care ei cooperează şi cu anumite persoane care, fie le reprezintă interesele, fie le facilitează efectuarea unor operaţiuni comerciale. Aceste persoane poartă numele de auxiliari comerciali. Auxiliarii comerţului sunt mijlocitorii care dau posibilitatea comerciantului să ducă la bun sfârşit operaţiunile pe care le încheie, tratând şi încheind pentru el acte juridice sau punând la dispoziţia lui propria lor operă manuală sau intelectuală. Graţie lor, comerciantul va putea încheia şi derula acte comerciale în acelaşi timp, în mai multe locuri.

Auxiliarii comerţului îşi desfăşoară activitatea, fie în interiorul societăţii comerciale, în cadrul unui comportament compus din salariaţi special pregătiţi pentru prospectarea şi cercetarea clientelei, fie în afara acesteia. Ei pot fi legaţi de comerciant printr-un raport de subordonare, izvorând dintr-un contract de muncă şi au statutul de funcţionari sau lucrători ori pot fi independenţi de comerciant (legătura lor întemeindu-se pe un contract comercial).

Auxiliarii comerţului se află în raporturi de muncă cu comercianţii şi sunt retribuite de către aceştia. Întrucât ele depind de comercianţi, doctrina le denumeşte auxiliari dependenţi. Potrivit Codului comercial, din această categorie fac parte: prepuşii; comişii pentru negoţ şi comişii călători pentru negoţ. Apoi, există alte persoane care ajută pe comercianţi în activitatea lor. Aceste persoane au calitatea de comerciant şi, deci, sunt independente faţă de comercianţii cu care cooperează.

De aceea, ele sunt denumite auxiliari autonomi. Intră în această categorie: mijlocitorii şi agenţii comerciali. Aşadar, în desfăşurarea activităţii de comerţ, comerciantul – persoană fizică sau societăţile comerciale – apelează la serviciile (munca) anumitor categorii de persoane numite auxiliari de comerţ. Reglementarea reprezentării în dreptul comercial reprezintă o deosebită utilitate practică pentru comercianţi. Cu toate că în activitatea comercială reprezentarea joacă un rol important, Codul comercial nu cuprinde o reglementare generală a acestei instituţii, ci numai o reglementare a aplicaţiilor ei.

Pe baza acestei reglementări fragmentare şi a principiilor generale ale dreptului civil, doctrina a elaborat o teorie generală a reprezentării, care îşi găseşte o largă aplicare în raporturile comerciale. În literatura de specialitate s-au reţinut mai multe definiţii ale reprezentării comerciale, motiv pentru care vom reda şi noi unele dintre acestea.

Astfel, într-o primă definiţie, reprezentarea este un procedeu tehnico-juridic prin care o persoană, numită reprezentant, încheie acte juridice cu terţii, în numele şi pe seama altei persoane, numită reprezentat, cu consecinţa că efectele actelor juridice încheiate se produc direct în persoana reprezentatului. În esenţă cu acelaşi înţeles, dar într-o terminologie diferită, reprezentarea apare ca un raport accesoriu, alăturat unui raport principal, care permite unei persoane, numită reprezentant, să încheie un act juridic în numele şi pe seama altei persoane, numită reprezentat, astfel încât efectele juridice ale actului încheiat se produc în patrimoniul reprezentantului. Nu în ultimul rând subliniem şi punctul de vedere potrivit căruia reprezentarea este un act juridic unilateral prin care comerciantul (reprezentatul) dă împuternicire unei persoane (reprezentant) să încheie acte juridice în numele reprezentatului.

Reprezentarea presupune, potrivit legii, existenţa unei împuterniciri de a reprezenta din partea reprezentatului. Reprezentatul nu poate fi angajat prin actele juridice ale reprezentantului decât dacă 1-a împuternicit el însuşi, conferindu-i calitatea de reprezentant.

Acţionând în baza împuternicirii primite, reprezentantul încheie actele juridice pentru altul, iar nu pentru sine. Împuternicirea dată de reprezentat este un act unilateral, care îmbracă forma unui înscris numit procură. Cu ajutorul acestor aspecte generale am încercat să prezentăm pe scurt, situaţia auxiliarilor de comerţ şi rolul lor deosebit în ajutorul pe care îl oferă comerciantului.

În conceptul mai larg al reprezentării comerciale intră şi contractul internaţional de mandat, definit în literatura de specialitate ca fiind acel contract prin care o persoană, mandatar, se obligă în baza însărcinării primite de la o altă persoană, mandant, să trateze acte comerciale.

Raţiunea creării unei pieţe interne unice în cadrul Uniunii Europene a constat în necesitatea asigurării condiţiilor propice exercitării nestingherite a comerţului la nivel comunitar.

Piaţa internă este de neconceput fără o politică în domeniul comercial care să încurajeze eficienţa economică prin crearea unui mediu favorabil inovaţiei şi progresului tehnologic, să protejeze interesele consumatorilor prin oferirea posibilităţii de a cumpăra produse şi servicii în condiţii optime şi să prevină eventualele practici anticoncurenţiale ale societăţilor comerciale şi ale autorităţilor naţionale.

Scăderea tarifelor pentru serviciile telefonice, accesul unui număr cât mai mare de persoane la transportul aerian şi posibilitatea de a achiziţiona un automobil într-un stat membru al Uniunii Europene care are cele mai mici preţuri de pe piaţă sunt rezultate concrete ale unei astfel de politici.

Aşadar, politica în domeniul comercial trebuie să garanteze unitatea, omogenitatea şi viabilitatea pieţei interne prin:

 combaterea monopolizării anumitor pieţe de către societăţi ce încheie între ele acorduri protecţioniste – acorduri restrictive şi fuziuni;

 prevenirea exploatării puterii economice a unor societăţi în defavoarea altora - abuzul de poziţie dominantă;

 prevenirea distorsionării regulilor concurenţiale de către guvernele statelor membre prin sprijinirea discriminatorie în favoarea anumitor operatori economici publici sau privaţi – ajutoarele de stat.

Regulile concurenţiale nu reprezintă un scop în sine, ci o premisă a funcţionării eficiente a pieţei interne unice, „un sistem care să asigure o concurenţă nedistorsionată pe piaţa internă” (Articolul 3 alin. 1 lit. g, al Tratatului CE).

Potrivit Tratatului CE, în toate cele trei domenii menţionate de aplicare a regulilor concurenţei interdicţiile vizează practicile ce au impact asupra comerţului între statele membre, însă în condiţiile pieţei interne unice nu mai există, cu extrem de puţine excepţii, practici care să influenţeze numai comerţul din interiorul unui singur stat.

 Întrucât economia de piaţă – punctul de referinţă al politicii economice a Uniunii şi a statelor membre – plasează concurenţa printre factorii determinanţi ai succesului economic, acceptarea prevederilor acestui articol înseamnă atât cea mai buna modalitate de îndeplinire a nevoilor consumatorilor, cât şi cea mai bună cale de asigurare a competitivităţii operatorilor economici, produselor şi serviciilor europene pe piaţa internaţională.