Contractul de mandat

Mandatul comercial este contractul prin care o persoană, mandatar, se obligă, în baza însărcinării primite de la o altă persoană, mandant, să trateze acte comerciale.

În dreptul român, contractul de mandat comercial îşi are izvorul în dispoziţiile art. 374-391 din Codul comercial, completat cu dispoziţiile art. 1532-1559 din Codul civil. În Codul comercial se precizează numai elementele mandatului, legiuitorul nedând o definiţie clară. Pentru a se ajunge la definiţia mandatului comercial, trebuie avută în vedere definiţia mandatului civil, temeiul legal al contractului fiind art. 1532 şi urm. C. civ . Însumând aceste dispoziţiile legale, reţinem că mandatul este contractul în temeiul căruia o persoană (mandant) împuterniceşte altă persoană (mandatar) să încheie anumite acte juridice în numele şi pe seama mandantului. Mandatul comercial are un obiect specific, care constă în tratarea de afaceri comerciale pe seama mandantului.

Cât priveşte actele, acestea trebuie să fie comerciale atât pentru terţi cât şi pentru mandant. Elementele specifice ale contractului de mandat comercial sunt: mandatul comercial decurge din acordul de voinţă al părţilor; reprezentarea este de natura contractului şi nu de esenţa lui, deoarece mandatarul poate acţiona în numele său propriu, dar pe contul mandantului; mandatul comercial este întotdeauna un contract cu titlu oneros, mandatarul fiind remunerat printr-o sumă stabilită în contract; mandatarul este împuternicit să întocmească toate actele necesare operaţiunii cu care a fost investit chiar dacă unele dintre ele nu au fost prevăzute în mod expres; independenţa de acţiune a mandatarului permite angajarea mandantului şi în cazul unei aparenţe de reprezentare; mandatul comercial se revocă numai pentru motive temeinice.

Contractul de agenţie este contractul prin care un comerciant, numit agent comercial permanent, este împuternicit în mod statornic de către o altă persoană, numită comitent, fie să negocieze afaceri pentru acesta, fie să negocieze şi să încheie afaceri în numele şi pe seama acestuia, contra unei remuneraţii.

Intermediarul în activitatea comercială este o prezenţă obişnuită, uneori chiar indispensabilă. A contribuit la această situaţie extinderea ariei geografice a activităţii comerciale şi frecvenţa operaţiunilor pe diferite pieţe, care neputând fi cuprinsă de producătorii sau comercianţii din ţara de origine a mărfii, i-a obligat pe aceştia să recurgă la agenţi locali pentru a fi prezenţi pe respectivele pieţe . Au contribuit de asemenea complexitatea şi necesitatea eficientizării activităţii comerciale, care a impus deseori recurgerea la profesionişti, specializaţi în diferite tipuri de operaţii comerciale sau cunoscători ai anumitor pieţe. Din aceleaşi motive s-au înmulţit şi diversificat şi tipurile de intermediari, de la mandatarii şi concesionarii tradiţionali, la curtieri, agenţi sau reprezentanţi comerciali. Agenţii economici cu activitate de comerţ exterior pot avea în străinătate delegaţi permanenţi, birouri comerciale, societăţi proprii sau cu participare străină, reprezentanţi locali sau alte forme în funcţie de specificul din fiecare ţară.

Mandatul comercial este contractul prin care o persoană, mandatar, se obligă, în baza însărcinării primite de la o altă persoană, mandant, să trateze acte comerciale. În dreptul român, contractul de mandat comercial îşi are izvorul în dispoziţiile art. 374-391 din Codul comercial, completat cu dispoziţiile art. 1532-1559 din Codul civil.

Elementele specifice ale contractului de mandat comercial sunt: mandatul comercial decurge din acordul de voinţă al părţilor; reprezentarea este de natura contractului şi nu de esenţa lui, deoarece mandatarul poate acţiona în numele său propriu, dar pe contul mandantului; mandatul comercial este întotdeauna un contract cu titlu oneros, mandatarul fiind remunerat printr-o sumă stabilită în contract; mandatarul este împuternicit să întocmească toate actele necesare operaţiunii cu care a fost investit chiar dacă unele dintre ele nu au fost prevăzute în mod expres; independenţa de acţiune a mandatarului permite angajarea mandantului şi în cazul unei aparenţe de reprezentare; mandatul comercial se revocă numai pentru motive temeinice.

Aşa cum am reţinut, mandatul comercial este asemănător mandatului civil însă, datorită funcţiei de mijlocire a relaţiilor comerciale are unele particularităţi şi anume: obiect al contractului îl constituie încheierea de acte juridice care sunt fapte de comerţ pentru mandant; în acest sens, pentru determinarea naturii juridice a contractului de mandat vor fi avute în vedere dispoziţiile art. 3-6 din Codul Comercial; spre deosebire de mandatul civil care se prezumă a fi gratuit, cel comercial este prezumat a fi remunerat (cu titlu oneros) conform art. 374 alin. 2 C. com.; puterile mandatarului comercial sunt mai mari decât cele ale celui civil; justificarea acestor puteri sporite este dată de caracterul operaţiunilor care trebuie desfăşurate pentru aducerea la îndeplinire a mandatului încredinţat.

Codul comercial stabileşte că mandatul dat pentru o anume afacere (special) cuprinde şi împuternicirea de a încheia toate actele necesare executării lui, chiar când nu sunt expres prevăzute (art. 375 alin. 3). Chiar şi mandatul comercial general este mai larg decât cel civil, permiţând efectuarea tuturor actelor necesare exercitării activităţii comerciale pentru care a fost dat (art. 395 C. com.), nu numai a celor de administrare. Mandatarul este un agent comercial căruia i se încredinţează de regulă desfacerea unor produse, dezvoltarea segmentului de piaţă ocupat, aplicarea strategiei de reclamă, apărarea şi valorificarea drepturilor de proprietate intelectuală ale societăţii comerciale pe care o reprezintă sau orice alte activităţi care reprezintă fapte de comerţ pentru aceasta din urmă.

Contractul este principalul izvor de obligaţii civile , instrumentul esenţial prin care omul îşi satisface trebuinţele sale materiale şi spirituale; instituţie fundamentală a dreptului civil, contractul reprezintă „baza” teoriei generale a obligaţiilor.

Deşi în literatura se specialitate s-au adus şi numeroase critici acestei definiţii, potrivit art. 942 C. civ. , „contractul este acordul între două sau mai multe persoane spre a constitui sau stinge între dânşii un raport juridic”.

Legiuitorul român nu a adoptat textul art. 1101 C. civ. fr. , potrivit cu care, „contractul este o convenţie prin care una sau mai multe persoane se obligă faţă de una sau mai multe altele să dea, să facă ori să nu facă ceva”. Definiţia contractului din Codul civil român corespunde mai mult definiţiei din Codul civil italian, legiuitorul nostru folosind-o pe aceasta din urmă drept sursă de inspiraţie.

Considerând incompletă definiţia dată de Codul civil cu privire la contract, deoarece nu sunt enumerate toate efectele pe care le poate produce un contract - cum ar fi de exemplu, modificarea unui raport juridic, în literatura civilă au fost adoptate mai multe asemenea definiţii. Astfel, potrivit unei definiţii mai complete, contractul este un acord de voinţă realizat între două sau mai multe persoane pentru a crea un raport juridic - dând naştere unei obligaţii sau constituind un drept real - a modifica sau stinge un raport juridic preexistent.

Asigurarea are la bază principiul mutualităţii, potrivit căruia fiecare asigurat contribuie cu o sumă modestă numită primă de asigurare, la crearea fondului de asigurare, din care se compensează pagubele suferite de cei încercaţi. Plătind un procent relativ mic din acoperirea obţinută prin poliţa de asigurare persoanei care îşi asumă riscul (asigurătorul), asiguratul primeşte în schimb o garanţie de despăgubire împotriva pierderii posibile şi viitoare.

Întrucât în cele mai multe cazuri riscul asigurat nu se produce în perioada de asigurare şi paguba nu se materializează, asigurătorul este capabil să acopere paguba şi atunci când s-a produs. Asigurarea poate fi definită ca un acord de voinţă (contract) între asigurător şi asigurat, prin care asigurătorul oferă asiguratului protecţia pentru riscurile ce şi le-a asumat, obligându-se să acopere acestuia din urmă contravaloarea daunelor (suma asigurată) în caz de producere a acestor riscuri în schimbul plăţii de către asigurat a unei sume de bani numită primă de asigurare. Problemele asigurării sunt abordate, după caz, sub aspect juridic, economic sau financiar.

Denumirea de „Carte Verde” exprimă abreviativ şi uzual, caracteristicile exterioare ale documentului Cartea internaţională de asigurare auto, reglementată prin Convenţia-tip inter-birouri.

În dreptul nostru, contractul de locaţiune este reglementat în Titlul VII, intitulat “Despre contractul de locaţiune”, din Cartea a III-a a Codului civil - art. 1410-1490.

Datorită deosebitei sale importanţe practice, el este frecvent utilizat în raporturile dintre persoanele fizice, dintre acestea şi persoanele juridice, şi chiar între persoanele juridice, găsindu-şi o amănunţită reglementare legală.

Sub denumirea “Contractul de locaţiune”, Codul civil reglementează două feluri de locaţiune, şi anume: locaţiunea de lucruri şi locaţiunea de lucrări.

În cadrul locaţiunii de lucruri, Codul civil reglementează locaţiunea de bunuri mobile, de clădiri, precum şi arendarea de terenuri, iar sub denumirea de locaţiune de lucrări sunt cuprinse dispoziţiile privind contractul de antrepriză, contractul de muncă şi unele dispoziţii referitoare la contractul de transport.

Originea contractului de mandat o găsim în dreptul roman. Dreptul roman a inspirat fundamental legislaţiile civile moderne, mărturie stând în acest sens Codul civil francez, regăsind aproape ad litteram în Codul civil român. Explicaţia vitalităţii excepţionale a acestui sistem juridic al antichităţii stă în aceea că romanii au reuşit să creeze concepte prin intermediul cărora au tradus în limbaj juridic structurile fundamentale, perene ale raporturilor civile interumane.

O asemenea elaborare a făcut posibil ca multe dintre construcţiile şi categoriile juridice respective să fie utilizate pe scară universală şi să fie preluate de legislaţiile moderne fără modificări importante. Amintim, cu titlu de exemplu, conceptul de obligaţie contractuală, transferul sau stingerea obligaţiilor, contractul, termenul sau condiţia etc.

Temeiul legal al contractului de mandat este dat de art. 1532-1559 C. civ . Faţă de împrejurarea că mandatul poate fi cu reprezentare sau fără reprezentate – după cum, în raporturile cu terţii cu care urmează să încheie actele juridice stipulate în contract, mandatarul lucrează în numele mandantului sau în numele său, înţelegerea dintre el şi mandant fiind păstrată ocultă – trebuie precizat că reglementarea din Codul Civil este consacrată mandatului cu reprezentare.

Vânzarea este definită de art. 1294 C. civ., ca fiind „o convenţie prin care două părţi se obligă între sine, una a transmite celeilalte proprietatea unui lucru şi aceasta a plăti celei dintâi preţul lui”.

Se observă că definiţia dată de Codul nostru civil nu este exactă din punctul de vedere al aplicării principiului consensualismului şi al momentului executării obligaţiei „de dare”, de transmitere a proprietăţii lucrului.

În momentul realizării acordului de voinţă între vânzător şi cumpărător se transferă proprietatea bunului, contractul având un caracter consensual.

Prin urmare, ceea ce deosebeşte contractul de vânzare-cumpărare de antecontractul de vânzare-cumpărare este faptul că, în cazul primului, proprietatea se transferă prin realizarea acordului de voinţă al părţilor, în timp ce în cadrul celui de al doilea, vânzătorul se obligă să transmită în viitor proprietatea bunului.

În al doilea rând, din interpretarea textului rezultă că transmiterea dreptului de proprietate nu este de esenţa, ci numai de natura contractului de vânzare-cumpărare.

Comercianţii desfăşoară o activitate deosebit de complexă, motiv pentru care ei cooperează şi cu anumite persoane care, fie le reprezintă interesele, fie le facilitează efectuarea unor operaţiuni comerciale. Aceste persoane poartă numele de auxiliari comerciali. Auxiliarii comerţului sunt mijlocitorii care dau posibilitatea comerciantului să ducă la bun sfârşit operaţiunile pe care le încheie, tratând şi încheind pentru el acte juridice sau punând la dispoziţia lui propria lor operă manuală sau intelectuală. Graţie lor, comerciantul va putea încheia şi derula acte comerciale în acelaşi timp, în mai multe locuri.

Auxiliarii comerţului îşi desfăşoară activitatea, fie în interiorul societăţii comerciale, în cadrul unui comportament compus din salariaţi special pregătiţi pentru prospectarea şi cercetarea clientelei, fie în afara acesteia. Ei pot fi legaţi de comerciant printr-un raport de subordonare, izvorând dintr-un contract de muncă şi au statutul de funcţionari sau lucrători ori pot fi independenţi de comerciant (legătura lor întemeindu-se pe un contract comercial).

Auxiliarii comerţului se află în raporturi de muncă cu comercianţii şi sunt retribuite de către aceştia. Întrucât ele depind de comercianţi, doctrina le denumeşte auxiliari dependenţi. Potrivit Codului comercial, din această categorie fac parte: prepuşii; comişii pentru negoţ şi comişii călători pentru negoţ. Apoi, există alte persoane care ajută pe comercianţi în activitatea lor. Aceste persoane au calitatea de comerciant şi, deci, sunt independente faţă de comercianţii cu care cooperează.

De aceea, ele sunt denumite auxiliari autonomi. Intră în această categorie: mijlocitorii şi agenţii comerciali. Aşadar, în desfăşurarea activităţii de comerţ, comerciantul – persoană fizică sau societăţile comerciale – apelează la serviciile (munca) anumitor categorii de persoane numite auxiliari de comerţ. Reglementarea reprezentării în dreptul comercial reprezintă o deosebită utilitate practică pentru comercianţi. Cu toate că în activitatea comercială reprezentarea joacă un rol important, Codul comercial nu cuprinde o reglementare generală a acestei instituţii, ci numai o reglementare a aplicaţiilor ei.

Pe baza acestei reglementări fragmentare şi a principiilor generale ale dreptului civil, doctrina a elaborat o teorie generală a reprezentării, care îşi găseşte o largă aplicare în raporturile comerciale. În literatura de specialitate s-au reţinut mai multe definiţii ale reprezentării comerciale, motiv pentru care vom reda şi noi unele dintre acestea.

Astfel, într-o primă definiţie, reprezentarea este un procedeu tehnico-juridic prin care o persoană, numită reprezentant, încheie acte juridice cu terţii, în numele şi pe seama altei persoane, numită reprezentat, cu consecinţa că efectele actelor juridice încheiate se produc direct în persoana reprezentatului. În esenţă cu acelaşi înţeles, dar într-o terminologie diferită, reprezentarea apare ca un raport accesoriu, alăturat unui raport principal, care permite unei persoane, numită reprezentant, să încheie un act juridic în numele şi pe seama altei persoane, numită reprezentat, astfel încât efectele juridice ale actului încheiat se produc în patrimoniul reprezentantului. Nu în ultimul rând subliniem şi punctul de vedere potrivit căruia reprezentarea este un act juridic unilateral prin care comerciantul (reprezentatul) dă împuternicire unei persoane (reprezentant) să încheie acte juridice în numele reprezentatului.

Reprezentarea presupune, potrivit legii, existenţa unei împuterniciri de a reprezenta din partea reprezentatului. Reprezentatul nu poate fi angajat prin actele juridice ale reprezentantului decât dacă 1-a împuternicit el însuşi, conferindu-i calitatea de reprezentant.

Acţionând în baza împuternicirii primite, reprezentantul încheie actele juridice pentru altul, iar nu pentru sine. Împuternicirea dată de reprezentat este un act unilateral, care îmbracă forma unui înscris numit procură. Cu ajutorul acestor aspecte generale am încercat să prezentăm pe scurt, situaţia auxiliarilor de comerţ şi rolul lor deosebit în ajutorul pe care îl oferă comerciantului.

În conceptul mai larg al reprezentării comerciale intră şi contractul internaţional de mandat, definit în literatura de specialitate ca fiind acel contract prin care o persoană, mandatar, se obligă în baza însărcinării primite de la o altă persoană, mandant, să trateze acte comerciale.

În sinteză la aspectele prezentate, în finalul acestui studiu reţinem că mandatul comercial este contractul prin care o persoană, mandatar, se obligă, în baza însărcinării primite de la o altă persoană, mandant, să trateze acte comerciale.

În dreptul român, contractul de mandat comercial îşi are izvorul în dispoziţiile art. 374-391 din Codul comercial, completat cu dispoziţiile art. 1532-1559 din Codul civil.

În Codul comercial se precizează numai elementele mandatului, legiuitorul nedând o definiţie clară.

Pentru a se ajunge la definiţia mandatului comercial, trebuie avută în vedere definiţia mandatului civil, temeiul legal al contractului fiind art. 1532 şi urm. C. civ.

Însumând aceste dispoziţiile legale, reţinem că mandatul este contractul în temeiul căruia o persoană (mandant) împuterniceşte altă persoană (mandatar) să încheie anumite acte juridice în numele şi pe seama mandantului. Mandatul comercial are un obiect specific, care constă în tratarea de afaceri comerciale pe seama mandantului. Cât priveşte actele, acestea trebuie să fie comerciale atât pentru terţi cât şi pentru mandant.

Elementele specifice ale contractului de mandat comercial sunt: mandatul comercial decurge din acordul de voinţă al părţilor; reprezentarea este de natura contractului şi nu de esenţa lui, deoarece mandatarul poate acţiona în numele său propriu, dar pe contul mandantului; mandatul comercial este întotdeauna un contract cu titlu oneros, mandatarul fiind remunerat printr-o sumă stabilită în contract; mandatarul este împuternicit să întocmească toate actele necesare operaţiunii cu care a fost investit chiar dacă unele dintre ele nu au fost prevăzute în mod expres; independenţa de acţiune a mandatarului permite angajarea mandantului şi în cazul unei aparenţe de reprezentare; mandatul comercial se revocă numai pentru motive temeinice.

Contractul de mandat comercial se utilizează în activitatea de intermediere a agenţilor comerciali, aceştia reprezentând temporar sau continuu interesele mandantului în schimbul unei remuneraţii. Mandatarul are obligaţia să execute mandatul şi să informeze pe mandant în legătură cu operaţiunile pe care le efectuează, fiind obligat să respecte toate instrucţiunile date de mandant, fără a putea să adopte alte măsuri.

Aşa cum am reţinut, mandatul comercial este asemănător mandatului civil însă, datorită funcţiei de mijlocire a relaţiilor comerciale are unele particularităţi şi anume: obiect al contractului îl constituie încheierea de acte juridice care sunt fapte de comerţ pentru mandant; în acest sens, pentru determinarea naturii juridice a contractului de mandat vor fi avute în vedere dispoziţiile art. 3-6 din Codul Comercial; spre deosebire de mandatul civil care se prezumă a fi gratuit, cel comercial este prezumat a fi remunerat (cu titlu oneros) conform art. 374 alin. 2 C. com.; puterile mandatarului comercial sunt mai mari decât cele ale celui civil; justificarea acestor puteri sporite este dată de caracterul operaţiunilor care trebuie desfăşurate pentru aducerea la îndeplinire a mandatului încredinţat.

Codul comercial stabileşte că mandatul dat pentru o anume afacere (special) cuprinde şi împuternicirea de a încheia toate actele necesare executării lui, chiar când nu sunt expres prevăzute (art. 375 alin. 3). Chiar şi mandatul comercial general este mai larg decât cel civil, permiţând efectuarea tuturor actelor necesare exercitării activităţii comerciale pentru care a fost dat (art. 395 C. com.), nu numai a celor de administrare.

Mandatarul este un agent comercial căruia i se încredinţează de regulă desfacerea unor produse, dezvoltarea segmentului de piaţă ocupat, aplicarea strategiei de reclamă, apărarea şi valorificarea drepturilor de proprietate intelectuală ale societăţii comerciale pe care o reprezintă sau orice alte activităţi care reprezintă fapte de comerţ pentru aceasta din urmă.

Mandatul este un contract prin care o persoană, numită mandatar, se obligă să încheie unul sau mai multe acte juridice pe seama unei alte persoane, numită mandant, care îi dă această împuternicire şi pe care îl reprezintă. În sistemul nostru de drept, temeiul legal al contractului de mandat este art. 1532-1559 C. civ.

Faţă de împrejurarea că mandatul poate fi cu reprezentare sau fără reprezentate - după cum, în raporturile cu terţii cu care urmează să încheie actele juridice stipulate în contract, mandatarul lucrează în numele mandantului sau în numele său, înţelegerea dintre el şi mandant fiind păstrată ocultă - trebuie precizat că reglementarea din Codul Civil este consacrată mandatului cu reprezentare.

Aceasta nu înseamnă, desigur, că existenţa mandatului fără reprezentare ar putea fi pusă la îndoială, utilitatea sa practică impunându-l de la sine .