EBooks - Lucrari in format electronic

Începuturile criminalisticii sunt strâns legate de medicina legală. Necesitatea rezolvării unor probleme de identificare a persoanei, a cadavrului şi a instrumentului vulnerant a determinant elaborarea unor metode specifice criminalisticii de mai târziu.

Înfiinţarea la 20 decembrie 1893 a Institutului de medicină-legală din Bucureşti de către prof. Mina Minovici a constituit o veritabilă premieră mondială, care a stârnit admiraţia şi chiar invidia unor somităţi ale vremii, cum ar fi P. Brouardel şi B. Balthazard din Paris, S. Ottolenghi din Roma, F. Strassmann din Berlin, F. Djan din Ankara etc. Pe bună dreptate ca întemeietori ai criminalisticii româneşti pot fi consideraţi cei trei fraţi Minovici.

Printre primii aderenţi la sistemul de identificare a lui A. Bertillon, bazat pe măsurători antropometrice, se numără şi Mina Minovici, care la 15 martie 1892 a înfiinţat serviciul antropometric ce a funcţionat ca unitate a ministerului justiţiei. Servicii similare au existat în Franţa în 1879, în Anglia în 1891, în Germania şi Argentina în 1893, în Olanda din 1894, în Austria şi Bulgaria din 1895.

Fiecare fişă antropometrică întocmită la acest serviciu cuprindea datele de stare civilă, antecedentele penale, măsurile corpului, datele referitoare la conformaţia gurii, nasului, buzelor, bărbiei, urechii drepte, conturul capului şi sprâncenelor, culoarea feţei şi semnele particulare.

„Tratatul complet de medicină legală” (1929-1930) va sintetiza întreaga activitate a profesorului Mina Minovici. Acest material rămâne şi astăzi de referinţă în domeniu. Andrei Ionescu, şeful Serviciului de antropometrie din 1892 şi până în 1914, va introduce dactiloscopia ca metodă de bază în identificare. Valentin Sava va impune ca fiecare arest preventiv sau penitenciar să completeze arhiva cu fişele tuturor deţinuţilor.

În 1934 ia naştere „Societatea română de grafologie”, având două secţii: psihologie grafică care, după moartea lui Ştefan Minovici, a fost condusă de C. I. Parhon.

Între 1946 şi 1957 în cadrul Institutului medico-legal a funcţionat „Corpul experţilor grafici” al cărui preşedinte a fost Aurel Boia .

În 1943 se înfiinţează Serviciul tehnico-ştiinţific şi Laboratorul de criminalistică al Prefecturii Capitalei, la care se organizează un cazier monodactilar şi palmar şi un cazier decadactilar al infractorilor din Bucureşti, arhiva judiciară şi cartotecile modus-operandi, precum şi atelierele fotografice şi de confecţionare a mulajelor.

După 1944 serviciul ia o mare amploare, când se realizează nu numai descoperirea infractorilor cu ajutorul fişelor dactiloscopice, dar şi identificarea urmelor după proiectilele şi tuburile de cartuş ridicate de la locul săvârşirii unei crime.

Pentru probleme de criminalistică cu profil medico-legal funcţionează Laboratorul de biocriminalistică al Institutului medico-legal „Prof. Dr. Mina Minovici”, care se ocupă cu traseologie lezională, balistică şi dactiloscopie, ultima aplicată la identificarea cadavrelor şi persoanelor.

Noţiunea de „patrimoniu” din dreptul penal are acelaşi înţeles cu noţiunea similară din dreptul civil, cuprinzând toate drepturile reale, toate drepturile cu caracter patrimonial şi toate obligaţiile privind entităţi care sunt susceptibile de a fi evaluate economic, precum şi orice situaţie care prezintă chiar numai o aparenţă de drept.

Reunirea într-un singur titlu a infracţiunilor contra proprietăţii - denumite generic „infracţiuni contra patrimoniului”, a avut menirea de a alinia prevederile legii penale la dispoziţiile cuprinse în Constituţie, în sensul eliminării tratamentului juridic, discriminatoriu - după cum faptele de natură penală erau îndreptate împotriva „avutului obştesc” sau „avutului personal” iar, pe de altă parte, a pus capăt opiniilor contradictorii generate de sfera de aplicabilitate a noţiunii de „avut obştesc”.

În conformitate cu prevederile constituţionale, tipologia de bază a sistemului proprietăţii este dată de proprietatea publică şi cea privată, deosebirile fundamentate şi caracteristicile acestora fiind legate de titularul proprietăţii, de obiectul şi de regimul juridic diferit. Proprietatea publică aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale.

Potrivit concepţiei consacrate în dreptul constituţional comparat, referitor la titularul proprietăţii, statul, nu cuprinde şi unităţile administrativ-teritoriale, ci numai autorităţile publice. Prin urmare, statul şi unităţile administrativ-teritoriale sunt în exclusivitate titularii proprietăţii publice.

Mai mult, pornind de la considerentul că proprietatea privată poate aparţine oricărui subiect de drept, rezultă că atât statul, cât şi unităţile administrativ-teritoriale pot fi şi titulare ale unui astfel de drept. Privită prin această prismă, poziţia acestora, din punct de vedere juridic, este similară cu poziţia oricărui alt titular, proprietatea privată fiind ocrotită în mod egal de lege.

În legătură cu obiectul proprietăţii publice trebuie precizat faptul că bunurile ce-l constituie sunt expres prevăzute în Constituţie.

Cu alte cuvinte, ca expresie a caracterului public al proprietăţii, bunurile nu pot face decât obiectul acesteia, fiind excluse de la proprietatea privată.

Spre deosebire de proprietatea publică, proprietatea privată nu este exclusivă, titular al acestui drept putând fi orice subiect de drept: persoane fizice, societăţi comerciale, regii autonome, fundaţii, asociaţii cu scop lucrativ etc.

În altă ordine de idei, proprietatea privată nu este limitată, având în vedere că obiectul acesteia poate fi constituit din orice bun, excepţie făcând, bineînţeles, bunurile ce formează obiectul exclusiv al proprietăţii publice.

Aşa cum se poate desprinde din întreg parcursul lucrării de faţă, investigarea infracţiunilor de înşelăciune în general, şi înşelăciune în convenţii, în special, trebuie să se desfăşoare după un anumit plan, pe anumite etape, pentru a descoperi elementele acestui tip de infracţiuni, atât ca fel de săvârşire cât şi ca element de repetare al faptelor cu intenţia de a înşela.

Cu ocazia cercetării acestor infracţiuni va trebui să se stabilească :

 cine a săvârşit infracţiunea şi cu ajutorul cui;

 ce formă a avut infracţiunea;

 care a fost prejudiciul material cauzat economiei naţionale şi intereselor cetăţenilor;

 ce profit material s-a realizat;

 dacă infracţiunea a avut menirea să acopere anumite lipsuri existente, sau a fost săvârşită cu scopul de a crea plusuri ce puteau fi însuşite ulterior;

 care sunt cauzele care generează şi favorizează săvârşirea acestui tip de infracţiuni;

 care este modul de viaţă al infractorului etc.

Printre activităţile ce trebuie întreprinse în investigarea acestor infracţiuni, pe lângă organizarea surprinderii în flagrant delict a săvârşirii lor, sunt: percheziţia corporală şi domiciliară, ascultarea martorilor, ascultarea învinuiţilor şi expertizele criminalistice (expertiza documentelor, expertiza scrisului, expertiza semnăturii, expertize fizico-chimice etc. Imediat după descoperirea infracţiunii este necesar să se organizeze o percheziţie domiciliară, pentru a descoperi eventualele mărfuri ascunse, diferite contracte care pot demasca întreaga reţea a infracţiunii, modul de viaţă al învinuitului.

Între obiectele găsite prin percheziţie pot fi:

 contracte falsificate şi alte asemenea înscrisuri;

 bonuri de marcaj folosite sau nu, cerneluri şi alte asemenea;

 liste de preţuri falsificate, listă de monetar;

 valori: bani, librete, obligaţiuni, valută etc.;

 instrumente ce au putut fi folosite la falsificarea mărfurilor (seringi medicinale, aparate de marcat etichete etc.).

Ascultarea martorilor se face atât imediat, când s-a constatat săvârşirea infracţiunii, cât şi pe parcurs, dacă este necesar.

Ascultarea martorilor asistenţi ai cercetării se va referi la felul cum s-au ridicat probele şi cum s-a stabilit săvârşirea infracţiunii.

Ascultarea vecinilor din cartier se referă la modul de viaţă al învinuitului, cumpărăturile zilnice sau investiţiile mari dacă depăşesc veniturile sale sau nu, cine îl frecventează, dacă se fac petreceri numeroase etc.

Învinuitul va fi întrebat despre ce are de relatat în legătură cu infracţiunea pe care a săvârşit-o, ce condiţii l-au favorizat, în ce relaţii este cu ceilalţi, în ce formă valorifică plusurile rezultate din înşelare şi pe cine a avut complici.

Având în vedere toate acestea reiese, astfel, complexitatea şi, în acelaşi timp, diversitatea de operaţiunilor care trebuie întreprinse pentru ca cercetarea unei infracţiuni, în general, şi a infracţiunii de înşelăciune, în special să se desfăşoare în condiţii optime, şi să ducă, în final, la prinderea infractorilor…

Ceea ce putem reţine sub titlul unor concluzii ar fi faptul că infracţiunile de lovire sau vătămare corporală se înscriu într-un procentaj din ce în ce mai crescut în evidenţele organelor de urmărire penală.

Aceste infracţiuni se săvârşesc în diferite împrejurări, dar mai ales în spaţii deschise, pentru că oferă posibilitatea infractorului de a-şi asigura scăparea şi scade puterea victimei de a se apăra, neputând cere nici ajutor. Infracţiunile de lovire sau vătămare corporală sunt periculoase, în primul rând pentru că pun în pericol viaţa, şi „în cel mai bun caz” integritatea fizică şi psihică.

În principiu, din punct de vedere criminalistic, scopul cercetării acestui gen de infracţiuni constă în:

 identificarea agresorilor şi a complicilor;

 mijloacele şi metodele folosite;

 mobilul infracţiunii;

 frecvenţa unor asemenea acte din partea făptuitorului;

 legăturile dintre făptuitor şi victima infracţiunii, cu precizarea că, în cazul în care agresorul este soţul victimei faptele sunt mai grave, potrivit modificărilor Codului penal, operate prin Legea nr. 197/2000, etc.

Pentru realizarea acestor sarcini organul judiciar procedează la examinarea locului faptei şi la primele măsuri pentru ascultarea persoanelor care au cunoştinţe în legătura cu infracţiunea.

De asemenea sunt efectuate reconstituiri, percheziţii, cercetări tehnico-ştiinţifice şi expertize criminalistice şi medico-legale, toate acestea în scopul final al rezolvării cazului şi prinderii infractorului (după caz a infractorilor, fiind ştiut că este mult mai uşor de săvârşit o asemenea infracţiune de către mai multe persoane, nu de puţine ori chiar în mijlocul zilei).

Astfel, pe parcursul acestei lucrări am încercat să evidenţiem toate acele etape pe care organul de cercetare penală le parcurge în cercetarea infracţiunilor de lovire sau vătămare corporală, acordând o importanţă deosebită şi aspectelor teoretice, de drept penal material în ceea ce priveşte aceste infracţiuni, bazându-ne, în primul rând pe faptul că rezolvarea cât mai operativ al oricărui caz, depinde, în primul rând de buna pregătire a organelor de cercetare penală şi de nivelul de cunoştinţe al acestora.

De asemenea, o atenţie deosebită am acordat-o expertizei medico-legale şi explicării noţiunii de îngrijiri medicale care, după cum se poate observa este cel mai important element pentru încadrarea juridică şi diferenţierea faptelor analizate.

În concluzie, în demersul nostru, am încercat să dezvoltăm atât din punct de vedere teoretic, dar inserând şi exemple practice, cei mai importanţi paşi urmaţi în metodologia investigării infracţiunilor de lovire sau vătămare corporală, toate acestea în ideea elaborării unei lucrări cât mai complete.

CONCLUZII Pentru aflarea adevărului, toate organele care au atribuţii de cercetare penală se preocupă şi trebuie în continuare să se preocupe într-o măsură din ce în ce mai mare de perfecţionarea aplicării mijloacelor tehnico-ştiinţifice criminalistice şi a celor mai adecvate metode tactico-penale, să ia măsuri pentru aplicarea strictă a tuturor dispoziţiilor legale care garantează drepturile procesuale şi libertăţile cetăţenilor.

În condiţiile etapei actuale de dezvoltare a gândirii şi cunoaşterii ştiinţifice, marcată prin procesul profund şi rapid de transformare a ştiinţei într-o veritabilă forţă hotărâtoare a progresului umanităţii, se impune cu necesitate situarea pe baze real ştiinţifice şi a întregii activităţi de cercetare penală. Revoluţia tehnico-ştiinţifică, ca manifestare a spiritului uman contemporan, exercită o influenţă atât de puternică şi de complexă încât nu poate să nu se răsfrângă şi asupra stilului de muncă al organelor judiciare, de la care se cere în primul rând acoperire ştiinţifică.

Fără însuşirea temeinică şi aplicarea în practică cu competenţă şi pricepere profesională a mijloacelor, procedeelor şi metodelor ştiinţifice de organizare a muncii în ansamblu, de descoperire, culegere, examinare şi valorificare a probelor judiciare în cauzele penale, nu se poate concepe combaterea şi prevenirea eficientă a faptelor antisociale, descoperirea completă şi la timp a infracţiunilor, identificarea şi stabilirea gradului de vinovăţie a infractorilor, prevenirea greşelilor şi abuzurilor în realizarea acestor deosebit de importante atribuţii ce revin organelor de cercetare penală.

Numai în astfel de condiţii devine posibilă promovarearaporturilor sociale specifice societăţii, raporturi între care cerinţa adevărului devine o profesiune de credinţă. În contextul întregului sistem probator din legea noastră procesual-penală, pentru stabilirea adevărului, un aport deosebit îl aduc constatările tehnico-ştiinţifice şi expertizele, mijloace importante de probaţiune, prin care sunt valorificate în mod ştiinţific urmele infracţiunii.

În aceeaşi ordine de idei, subliniem faptul că pentru rezolvarea sarcinilor care stau în faţa organelor de urmărire penală şi, desigur, a instanţelor de judecată, expertiza criminalistică este de un real folos, aceasta reprezentând unul dintre mijloacele cele mai importante de aplicare a cuceririlor ştiinţei şi tehnicii în domeniul combaterii criminalităţii.

Faptul că în prezent se folosesc în practica de expertiză criminalistică numeroase metode şi mijloace de examinare foarte complicate, cum sunt: fotografierea în diferite zone ale spectrului, microscopia electronică, laserii, analiza de activare cu neutroni, spectografie, cromatografie etc., ne dă imaginea multiplelor probleme ce se pot rezolva prin expertiza criminalistică.

Practica de cercetare penală demonstrează cu prisosinţă faptul că expertizele criminalistice – grafice, dactiloscopice, balistice, traseologice, fizice, chimice, etc. – şi-au dovedit eficienţa, în sensul că au avuto mare contribuţie în lămurirea a numeroase aspecte pe care le-a ridicat cercetarea unor cauze penale privind cele mai diverse genuri de infracţiuni.

Flagelul stupefiantelor reprezintă un grav pericol ce ameninţă tot mai mult umanitatea, printr-o diversitate de forme specifice, pornind de la influenţa nocivă pe care o are asupra tinerei generaţii şi alterarea relaţiilor interumane, continuând cu distrugerea sănătăţii, îmbogăţirea de nejustificat din punct de vedere moral sau licit-economic a infractorilor, apariţia de organizaţii criminale redutabile, care de multe ori concurează cu puterea unor guverne, şi culminând cu provocarea unor adevărate războaie locale, soldate cu pierderi de vieţi omeneşti.

Potrivit estimărilor făcute de diferite organisme statale şi internaţionale, peste 100 de milioane de oameni din întreaga lume au devenit victime ale abuzului de stupefiante. Consecinţele directe ale consumului unor astfel de substanţe sunt afecţiunile psihice, degradarea umană, asociate cu săvârşirea unor infracţiuni grave precum omorurile, tâlhăriile sau violurile.

Dacă sintetizăm efectele consumului de droguri asupra societăţii, situaţia se prezintă astfel:

 scăderea randamentului de muncă al celor ce consumă droguri;

 deturnarea unei importante părţi a fondurilor monetare din circuitul economic normal;

 folosirea unor imense sume de bani la finanţarea activităţilor subversive şi la întreţinerea economiei subterane;

 costurile ridicate ale tratamentelor medicale de dezintoxicare şi parţiala neeficacitate a încercării de eliminare a dependenţei psihice,în special;

 răspândirea alarmantă a bolilor transmisibile grave, de exemplu SIDA, şi creşterea numărului de internări ale persoanelor care folosesc droguri;

 cheltuielile mari necesitate de întreţinerea şi dotarea forţelor abilitate să controleze şi să lupte împotriva flagelului morţii albe.

Juriştii, sociologii şi oamenii de ştiinţă din lumea medicală au încercat să găsească, în diferite modalităţi, soluţiile problemei referitoare la felul în care trebuie abordat, interpretat, combătut şi, în final, eradicat fenomenul traficului şi al consumului ilicit de stupefiante, dar metodele de rezolvare aplicate până acum se dovedesc uneori ineficiente, deoarece, în multe cazuri, traficul ilicit de droguri se realizează în forma îmbinării cu acte de terorism, trafic de arme, şi, la unele organizaţii teroriste, cu false aspiraţii de ordin „politic”– reprezentând simple maşinaţiuni, disimulări ale unor interese veroase şi manifestări de subtilitate care nu ascund, de fapt, decât încercările, lipsite de orice scrupule, de a deturna justificările şi opinia generală referitoare la natura acţiunilor grupărilor de traficanţi, guvernate de scopul fundamental al realizării câştigurilor fabuloase.

Multe guverne (de curând şi cel al României), îngrijorate de efectele traficului ilicit de stupefiante, au elaborat legislaţii severe, menite să reducă proliferarea dezastrului cauzat de droguri. Din păcate, aceasta conduce doar la o relativă stabilizare, pe o perioadă de timp limitată, a situaţiei de fapt, neputând realiza eradicarea de fond a criminalităţii şi, în special, a traficului ilicit de droguri.

Mass-media din România este preocupată din ce în ce mai mult, după cum o dovedesc diversele publicaţii şi filme, de a formula explicaţii deosebit de complexe ale consumului şi traficului ilicit de stupefiante, nereuşind – însă – a furniza o reală clarificare, destinată majorităţii populaţiei, a dispoziţiilor Legii nr. 143/2000, act normativ deosebit de important în rezolvarea problemelor legate de narcotice cu care se confruntă ţara noastră. Spre exemplu, drogurile au fost clasificate în 2 categorii: de risc (cannabisul, haşişul, marihuana) şi de mare risc (opiul, heroina, morfina).

Totodată, s-a înfiinţat instituţia investigatorilor acoperiţi care, având o mare libertate de mişcare, vor contribui în mod esenţial la punerea în aplicare a măsurilor legale impuse de politica naţională antidrog.

Comunitatea internaţională este conştientă de permanenta ameninţare constituită de consumul şi circulaţia clandestină ale substanţelor stupefiante şi psihotrope la adresa siguranţei cetăţenilor planetei, fapt care a determinat luarea hotărârii de a-şi intensifica eforturile pentru diminuarea şi înlăturarea acestui fenomen.

Puterea economică – redusă, prin raportare la nivelul altor ţări de pe mapamond – a României şi disponibilităţile financiare limitate de care dispun organismele sale instituţionale implicate în lupta de reprimare a activităţilor infracţionale desfăşurate în domeniul traficului şi consumului ilicit de stupefiante fac necesară înscrierea ţării noastre în rândul statelor ce fac parte din organizaţiile internaţionale care asigură o asistenţă utilă membrilor lor.

Ceea ce putem reţine sub titlul unor concluzii ar fi faptul că infracţiunile de tâlhărie se înscriu într-un procentaj din ce în ce mai crescu în evidenţele organelor de urmărire penală, fiind unele din acele infracţiuni profitabile cât de cât pentru infractori.

Aceste infracţiuni se săvârşesc la drumul mare, pentru că oferă posibilitatea infractorului de a-şi asigura scăparea şi scade puterea victimei de a se apăra, neputând cere nici ajutor. Infracţiunile de tâlhărie sunt periculoase sub un dublu aspect generat de obiectul juridic complex al acestor infracţiuni.

Astfel, nu numai că rămâi fără anumite bunuri, dar îţi este pusă în pericol şi viaţa, în cel mai bun caz integritatea fizică şi psihică.

În principiu, din punct de vedere criminalistic, scopul cercetării acestor gen de infracţiuni constă în: - precizarea bunurilor materiale şi delimitarea locului din care au fost sustrase; - determinarea metodelor şi mijloacelor folosite de infractor (infractori); - stabilirea circumstanţelor ce au înlesnit comiterea infracţiunii; - identificarea făptuitorilor şi a complicilor săi, precum şi prinderea lor etc.

Pentru realizarea acestor sarcini organul judiciar procedează la examinarea locului faptei şi ia primele măsuri pentru ascultarea persoanelor care au cunoştinţe în legătura cu infracţiunea. De asemenea sunt efectuate reconstituiri, percheziţii, cercetări tehnico-ştiinţifice şi expertize criminalistice, toate acestea în scopul final al rezolvării cazului şi prinderii infractorului (după caz a infractorilor, fiind ştiut că este mult mai uşor de săvârşit o asemenea infracţiune de către mai multe persoane, nu de puţine ori chiar în mijlocul zilei).

Astfel, pe parcursul acestei lucrări am încercat să evidenţiem toate acele etape pe care organul de cercetare penală le parcurge în cercetarea infracţiunii de tâlhărie. În demersul iniţiat am încercat să dezvoltăm atât din punct de vedere teoretic, dar inserând şi exemple practice, cei mai importanţi paşi urmaţi în metodologia cercetării infracţiunii de tâlhărie, toate acestea în ideea elaborării unei lucrări cât mai complexe şi cât mai corecte.

Cu aceste detalii de final încheiem aprofundarea şi elaborarea acestei lucrări insistând pe un ultim deziderat: faptul că ar trebui manifestată o prudenţă mai mare şi din partea eventualelor victime, pentru că este mai uşor să previ prin grija pe care o expui, decât să cazi pradă uşoară ochiului vigilent al unui asemenea infractor.

Pentru a contura cu exactitate cadrul metodologic general al cercetării infracţiunilor contra proprietăţii publice sunt necesare a fi puse în lumină câteva scurte referiri la aspectele comune acestei categorii de infracţiuni. Legea penală ocroteşte în general toate relaţiile sociale de ordin patrimonial, dar face deosebire între ocrotirea avutului personal sau particular şi ocrotirea avutului public în sensul asigurării unei apărări mai severe a avutului public în comparaţie cu cel particular.

În terminologia legii penale, noţiunea de „patrimoniu” nu are acelaşi înţeles ca în dreptul civil. Sub aspect civil patrimoniul reprezintă totalitatea drepturilor şi obligaţiilor pe care le are o persoană şi care au o valoare economică, putând fi evaluate în bani, sau, cu alte cuvinte, totalitatea drepturilor şi datoriilor actuale şi viitoare ale unei persoane.

Patrimoniul este un concept juridic care exprimă ansamblul de drepturi şi obligaţii ale unei persoane ca o universalitate, ca o totalitate independentă de bunurile care le cuprinde la un moment dat patrimoniul.

Din cuprinsul patrimoniului fac parte bunurile corporale şi incorporale, bunurile consumptibile ori fungibile, mobile sau imobile, principale sau accesorii etc., adică tot ceea ce reprezintă puteri, facilităţi, aptitudini ale subiectului, privite din punct de vedere al valorii lor economice şi a raporturilor care se nasc din exerciţiul acestor puteri, facultăţi, aptitudini.

În dreptul penal noţiunea de patrimoniu, în legătură cu infracţiunile care se pot comite împotriva acestuia, are un înţeles mai restrâns şi se referă la bunuri nu ca universalitate, ci în individualitatea lor susceptibilă de a fi apropiate de făptuitor prin mijloace frauduloase ori de a fi distruse, deteriorate, tăinuite, gestionate fraudulos, etc.

Infracţiunea n-ar putea fi niciodată împotriva patrimoniului ca universalitate de bunuri pentru că acesta din urmă va exista întotdeauna indiferent de numărul sau valoarea bunurilor componente şi chiar dacă subiectul nu posedă nimic ori numai datorii, nici o persoană nu poate fi lipsită de patrimoniu, ci cel mult de unul sau mai multe din bunurile care compun patrimoniul său.

Nici Codul penal român intrat în vigoare la 1 ianuarie 1969, cu modificările ulterioare, şi nici legile speciale nu dau o definiţie clară termenului de corupţie. Încercări de delimitare a noţiunii de corupţie s-au făcut şi pe plan internaţional, însă problema a rămas a fi tratată la nivel interdisciplinar.

În literatura de specialitate se subliniază că fenomenului „corupţie” nu i se poate da o singură definiţie, deoarece corupţia este o problemă naţională şi internaţională, cu multiple forme de manifestare şi ca atare are şi ea multiple accepţiuni.

Pentru majoritatea sistemelor penale, corupţia este un concept prioritar normativ, desemnând încălcarea ilegală şi imorală a normelor referitoare la îndatoririle funcţionarului public, agenţilor economici sau persoanelor care efectuează diferite operaţii financiare şi bancare. Această orientare o au de exemplu, Codurile penale ale SUA şi Franţei. Pentru alte sisteme de drept penal, noţiunea de corupţie desemnează diferitele fapte ilicite prin exercitarea abuzivă şi frauduloasă a puterii, în scopul obţinerii unor avantaje personale de către funcţionarii publici, dar şi fapte care privesc alte forme de obţinere de foloase. O astfel de viziune o au Codurile penale spaniol, german, portughez etc.

Având ca punct de plecare această accepţie, în sens larg, se pot identifica în legislaţia penală română unele incriminări care au drept mobil un avantaj material sau alt folos. În acest sens, Codul penal român cuprinde mai multe fapte de corupţie, dintre care se pot enumera: şantajul (art. 194 C. pen.), seducţia (art. 199 C. pen.), gestiunea frauduloasă (art. 214 C. pen.), înşelăciunea (art. 215 C. pen.), delapidarea (art. 2151 C. pen.), etc. Spre deosebire de alte legislaţii, legislaţia penală română foloseşte însă, explicit, noţiunea de „corupţie” pentru a incrimina doar infracţiunile de luare de mită (art. 254), darea de mită (art. 255), primirea de foloase necuvenite (art. 256), traficul de influenţă (art. 257).

În acest sens sunt atât prevederile Legii nr. 78/2000, cât şi ale Legii nr. 161/2003. În toate aceste cazuri, se pretind sau primesc diferite avantaje materiale ori acceptă tacit sau expres, direct sau indirect, promisiunea unor avantaje materiale sau morale, pentru neîndeplinirea sau îndeplinirea condiţionată ori întârzierea îndeplinirii obligaţiilor de serviciu, ca urmare a exercitării unei influenţe. În afara accepţiunii sale juridice, corupţia are şi o dimensiune politică şi instituţională.

Astfel formele corupţiei sunt mult mai variate, unele din ele - ca favoritismul, ingerinţa în activitatea funcţionarului sau acea formă tradiţională, „intervenţia” - fiind considerată, dacă nu acte cotidiene, cel puţin abateri minore care nu sunt sancţionate penal.

Acestora li se adaugă alte manifestări de corupţie, practicate pe scară largă, ce rezultă din influenţa banului în viaţa politică, tot mai mediatizată, combinată cu descentralizarea puterii locale, urbanizarea rapidă şi internaţionalizarea relaţiilor economice …

Schimbarea fundamentală a legislaţiei internaţionale, săvârşită în secolul XX şi realizată pe planul documentelor, a însemnat trecerea dintr-un drept care recunoştea statelor dreptul de a dezlănţui război – jus ad bellum – într-un drept care le interzicea o asemenea acţiune, calificând-o şi sancţionând-o ca pe o gravă crimă de drept internaţional: războiul de agresiune. Cât timp i se recunoştea statului un jus ad bellum, nu era logic să-i ceri să nu dispună de arme.

Dar, de vreme ce astăzi dezlănţuirea războiului este incriminată, cum se va mai justifica fabricarea şi deţinerea de arme şi de forţe armate?

Pentru a se menţine ordinea înăuntrul statului? Revenind pe plan naţional, schimbările produse în România după Decembrie 1989, în toate planurile vieţii, economice, sociale şi politice, precum şi deschiderea către toate ţările lumii, inclusiv posibilitatea cetăţenilor români de a călători liber pe alte meleaguri ale planetei, benefice şi absolut normale într-un stat de drept, au fost urmate, din nefericire, şi de proliferarea fenomenului infracţional în domeniul armelor şi muniţiilor.

Necesitatea cunoaşterii prevederilor legale în domeniu se constituie într-un instrument eficace de luptă şi combatere a acestui flagel al zilelor noastre, la aceasta contribuind, în egală măsură, şi ultimele modificări aduse Codului Penal.

O altă problemă, este respectarea, cu stricteţe, a regulilor de tactică criminalistică utile în efectuarea cercetării penale de descoperire a infracţiunilor săvârşite la regimul armelor şi muniţiilor. Datorită pericolului social pe care îl prezintă infracţiunile săvârşite la acest regim, organele de urmărire penală trebuie să dea dovadă de o pregătire temeinică şi riguroasă în prevenirea şi descoperirea acestor fapte.

Admiţând că amploarea fenomenului de nerespectare a regimului armelor de foc şi muniţiilor constituie o ameninţare la adresa ordinii economice şi sociale, este unanim acceptată ideea conform căreia în lupta dată împotriva acestui flagel, trebuie coroborate eforturile mai multor factori, cum ar fi:

 puterea legislativă;

 puterea executivă;

 puterea judecătorească (instanţele şi parchetul);

 persoanele juridice de orice natură;

 marea masă a cetăţenilor.

O altă măsură, ce trebuie luată, este înăsprirea regimului sancţionator legal actual.

Este nevoie ca, prin documente internaţionale, să se precizeze caracterul criminal din punct de vedere al dreptului internaţional, atât al acţiunilor de continuare şi accentuare a cursei înarmărilor, cât şi al fabricării, stocării şi folosirii armelor de foc şi a muniţiilor aferente acestora.