EBooks - Lucrari in format electronic

Consiliul Uniunii Europene, cunoscut şi sub numele de „Consiliul Miniştrilor”, nu are echivalent în lume. Reunite în Consiliu, statele membre U.E. legiferează, fixează obiectivele politicilor, coordonează politicile naţionale şi reglementează diferendele ce există între ele sau între ele şi alte instituţii.

Consiliul Uniunii Europene prezintă caracteristicile unei întâlniri la nivel supranaţional ori interguvernamental, statuând asupra unor chestiuni cu majoritate calificată şi asupra altora, cu unanimitate. Procedurile, practicile şi chiar reglementarea diferendelor implică un anumit grad de solidaritate şi încredere rar întâlnit în relaţiile dintre state. Legitimitatea sa democratică nu este pusă la îndoială. Consiliul Uniunii Europene este compus din reprezentanţii fiecărui stat membru la nivel ministerial, abilitaţi de a angaja responsabilitatea statelor membre din care fac parte.

În ceea ce priveşte atribuţiile Consiliului Uniunii Europene, pe scurt, se poate spune că acesta exercită o putere legislativă şi o putere decizională. În acelaşi timp, el constituie un organism în cadrul căruia reprezentanţii guvernelor statelor membre pot să-şi expună şi să-şi apere propriile interese şi să caute stabilirea unor compromisuri.

Consiliul asigură coordonarea generală a activităţilor Uniunii Europene, al căror obiectiv principal este crearea pieţei interioare, adică a unui spaţiu fără frontiere interne, care să asigure cele patru libertăţi de circulaţie: a bunurilor, a persoanelor, a serviciilor şi a capitalurilor.

Ca instituţie a Uniunii, Consiliul asigură, în domeniul comunitar, realizarea obiectivelor fixate prin Tratat, coordonând politicile economice generale ale statelor membre şi adoptând, la propunerea Comisiei, principalele decizii relative la politicile comune, în funcţie de procedurile care-l asociază mai mult sau mai puţin de Parlamentul European.

În alte două domenii cu caracter interguvernamental, precum politica externă şi de securitate comună (PESC) şi problemele justiţiei şi afacerilor interne (JAI), Consiliul joacă un rol predominant:

 astfel, în cadrul politicii externe şi de securitate Consiliul adoptă decizii şi acţiuni comune, pentru care asigură, în egală măsură, şi punerea în practică a preşedinţiei Consiliului, conferindu-i-se misiunea de a reprezenta Uniunea;

 în cazul afacerilor judiciare şi interioare, precum imigraţia, dreptul de azil, lupta contra terorismului şi drogurilor sau cooperarea judiciară, Consiliul acţionează, în principal, prin intermediul acţiunilor comune şi al convenţiilor, recomandând adoptarea acestora de către Statele membre.

Asistenţa judiciară stricto sensu include, inter alia, notificarea (comunicarea) de acte judiciare, comisiile rogatorii, precum şi mijloacele moderne de investigaţie: audierile prin videoconferinţă, echipele comune de anchetă, livrările controlate, transmiterea spontană de informaţii, supravegherea transfrontalieră, etc.

Asistenţa judiciară în materie penală se solicită de autorităţile judiciare competente din statul solicitant şi se acordă de autorităţile judiciare din statul solicitat. Cele mai importante convenţii multilaterale în această materie au fost adoptate sub egida Consiliului Europei şi Organizaţiei Naţiunilor Unite. De asemenea, România a încheiat peste 20 de tratate bilaterale în acest sens.

Cea mai mare parte dintre acestea impun desemnarea uneia sau mai multor autorităţi centrale pentru transmiterea cererilor şi îndeplinirea altor atribuţii specifice. În România, ca de altfel în marea majoritate a statelor, Ministerul Justiţiei este autoritatea centrală în următoarele materii: extrădare; transferarea persoanelor condamnate; transferul de proceduri ; recunoaşterea hotărârilor; asistenţă judiciară în faza de judecată. Pentru cererile de asistenţă judiciară în materie penală din faza de cercetare şi urmărire penală autoritatea centrală este Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dar există şi tratate (cum este cel cu SUA), care impun şi în această fază transmiterea cererilor prin Ministerul Justiţiei.

Ministerul Administraţiei şi Internelor este autoritatea centrală pentru cererile referitoare la cazierul judiciar. Unele instrumente ale Consiliului Europei permit transmiterea directă a cererilor de asistenţă judiciară stricto sensu, fie numai în caz de urgenţă, cu obligativitatea transmiterii unei copii la autoritatea centrală (Primul Protocol adiţional, din 17 martie 1978, la Convenţia europeană de asistenţă judiciară în materie penală din 20 aprilie 1959), fie în toate cazurile (Al doilea Protocol adiţional, din 8 noiembrie 2001, la Convenţia europeană de asistenţă judiciară în materie penală).

De aceea, este foarte important ca autoritatea judiciară română solicitantă să verifice, în fiecare caz, care este instrumentul juridic aplicabil, cu dispoziţiile cele mai favorabile, iar în cazul convenţiilor multilaterale trebuie verificate obligatoriu lista statelor părţi şi eventualele declaraţii ale acestora privind modalitatea de transmitere şi limbile acceptate. În cadrul spaţiului judiciar comun al Uniunii Europene, cooperarea judiciară se desfăşoară în temeiul unor instrumente comunitare care au la bază principiile recunoaşterii şi încrederii reciproce.

Legea română - cadru în domeniu este Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, modificată şi completată prin Legea nr. 224/2006 şi recent, prin Legea nr. 222/2008, despre care am vorbit pe larg pe întreg parcursul lucrării de faţă. Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, ca lege-cadru care reglementează unitar diferite forme de cooperare şi asistenţă judiciară internaţională în materie penală a reprezentat, la momentul adoptării, un pas important spre integrarea României în spaţiul de libertate, securitate şi de justiţie al Uniunii Europene.

La elaborarea acesteia a fost avută în vedere legislaţia comunitară în vigoare la acea dată, precum şi instrumentele Consiliului Europei în domeniu care fac parte din acquis-ul comunitar. Evoluţia permanentă a acquis-ului comunitar în domeniul cooperării judiciare în materie penală, precum şi constatarea, în aplicarea Legii nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală de către judecători, procurori, poliţişti şi reprezentanţii direcţiei de specialitate a Ministerului Justiţiei, a existenţei unor reglementări perfectibile, au impus modificarea şi completarea acestui act normativ.

Astfel, luând în considerare propunerile practicienilor şi urmărind armonizarea deplină cu normele comunitare în domeniu, Ministerul Justiţiei a elaborat proiecte de modificare a legii care au devenit Legea nr. 224/2006, respectiv Legea nr. 222/2008 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală. Toate aceste modificări au fost avute în vedere pe parcursul lucrării de faţă unde am încercat, totodată, să formăm o imagine cât mai completă asupra subiectului analizat.

Drepturile omului constituie azi o problematică care poate fi abordată pe planul filozofiei politico-juridice, pe planul cooperării dintre state şi pe plan juridic, unde constituie obiect al reglementărilor juridice internaţionale şi de drept intern. Problematica drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţeanului este reglementată de dreptul constituţional, în plan intern şi, în acelaşi timp, de dreptul internaţional public, la nivel internaţional. Este evidentă astfel, existenţa unei relaţii intern-internaţional, cu privire la obiectul comun al normelor şi la valorile apărate de acestea faţă de fiinţa umană, de demnitatea ei şi deci de drepturile ei fundamentale.

Doctrina şi practica drepturilor omului a evoluat în timp. Înainte de cel de-al doilea război mondial, în dreptul internaţional, drepturile omului au fost instituite şi apărate prin instituţii juridice referitoare la intervenţiile umanitare, responsabilitatea statelor pentru atingerile aduse străinilor, protecţia minorităţilor şi dreptul internaţional umanitar. Acesta era efectul unei concepţii tradiţionale conform căreia dreptul internaţional reglementează în mod exclusiv relaţiile dintre state. Se aprecia că normele dreptului internaţional nu au nici o incidenţă asupra relaţiilor dintre un stat şi cetăţenii lui.

Cu toate acestea, au existat şi excepţii, dintre care amintim:

 intervenţiile umanitare;

 apărarea civililor, femeilor şi copiilor în cazul conflictelor armate şi

 încercările de a garanta egalitatea de tratament a minorităţilor religioase.

După cel de-al doilea război mondial, asistăm la dezvoltarea unei concepţii moderne cu privire la reglementarea internaţională a drepturilor omului. Monstruoasele încălcări al drepturilor omului în timpul războiului au determinat omenirea să adopte un sistem de norme care să prevină suferinţele cauzate de flagelul războiului, dar şi asigure un sistem efectiv de protecţie a drepturilor care existau deja şi erau reglementate de Liga Naţiunilor.

Astfel, în cadrul Adunării Generale a Naţiunilor Unite a fost adoptată Carta Naţiunilor Unite şi Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. În prezent, drepturile omului şi respectarea lor confirmă gradul de civilizaţie al unui stat, al unui popor. Recunoaşterea demnităţii umane şi a drepturilor egale ale tuturor oamenilor indiferent de gen, naţionalitate, apartenenţă religioasă, indiferent de vârstă sau condiţie socială, constituie temelia păcii şi a libertăţilor fundamentale, a dreptăţii şi toleranţei faţă de aproape. Problemele referitoare la apărarea drepturilor omului în diferite ţări sunt aceleaşi; doar oamenii şi modalităţile de abordare ale lor sunt diferite. În epoca modernă ne confruntam cu probleme vechi de când lumea… Mondializarea are efect şi în problematica drepturilor omului.

Pe plan internaţional, Organizaţia Naţiunilor Unite, iar pe plan european Consiliul Europei, s-au ocupat şi se vor ocupa în continuare, în mod constant de protecţia drepturilor omului. Astfel au fost adoptate şi principalele documente ce vizează drepturile omului – Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care se regăsesc astăzi, într-un fel sau altul, şi în dreptul intern al tuturor statelor membre. Mecanismul instituţional de control creat de Consiliul Europei, şi în special Curtea Europeană a Drepturilor Omului va fi în continuare garantul aplicării dispoziţiilor în materie pe plan european.

Nu este de neglijat nici rolul Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE), care, în special prin Actul final de la Helsinki, a adus o contribuţie importantă pe linia dezvoltării politicii de protecţie a drepturilor omului, aşa cum nu este de negligat nici rolul altor organizaţii regionale despre care am făcut vorbire în lucrare – cum ar fi Organizaţia Statelor Americane (OSA) şi Organizaţia Unităţii Africane (OUA), care se ocupă de problematica drepturilor omului pe plan regional, la nivelul unor continente.

Având forme şi structuri organizatorice extrem de diversificate, ce integrează resursele materiale şi umane aparţinătoare unui capital "multinaţional”, aceste firme au generat mecanisme economice noi, au transformat stări de fapt, generând extrateritorializarea activităţii de producţie, repartiţie, schimb şi consum. Ele au generat apariţia tendinţelor de globalizare a concurenţei şi de internaţionalizare a diverselor interese economice.

Multiplele surse de specialitate ne permit realizarea unei „fişe” sintetice a acestor firme:

 în lume există şi funcţionează cel puţin 40.000 de corporaţii multinaţionale, având peste 250.000 de filiale de producţie, cercetare, sau comercializare în alte state decât cel de origine;

 ele au ajuns să ofere peste 30% din produsul naţional brut mondial, 3/5 din comerţul mondial cu produse nonagricole;

 deţin 3/4 din capacitatea de inovaţie a întregii omeniri;

 în cadrul corporaţiilor sunt direct angajate peste 73 de milioane de persoane, iar efectele indirecte produse asupra ocupării şi specializării forţei de muncă sunt cel puţin tot atât de importante ca şi cele directe;

 stocul cumulat al investiţiilor directe de capital efectuate în străinătate de aceste firme a ajuns în prezent la impresionanta cifră de 2,6 trilioane de dolari, faţă de numai 519 miliarde de dolari în 1980 şi 1,7 trilioane în 1990;

 fluxurile anuale de investiţii directe în străinătate au înregistrat în ultimii 10 ani ritmuri de creştere valorică mai mari decât ritmurile de creştere a schimburilor comerciale internaţionale;

 deja, în anul 1988 primele 600 de mari corporaţii dădeau circa 25% din întreaga valoare adăugată a producţiei industriale mondiale;

 între primele 100 entităţi economice ale lumii (măsurate prin diverşi indicatori economici), 51 sunt în prezent corporaţii multinaţionale, - abia 49 sunt ţări (economii naţionale);

 o treime din comerţul mondial reprezintă, de fapt, tranzacţii economice între diferitele unităţi teritoriale ale aceleiaşi corporaţii multinaţionale (deci, comerţ intrafirmă);

Lista elementelor economice pe care le considerăm importante în definirea noilor dimensiuni cantitative şi calitative ale fenomenului corporaţii multinaţionale poate continua cu multe alte elemente pline de semnificaţii.

Fără a avea intenţia de a realiza, neapărat, o descriere a argumentelor pro sau contra corporaţiilor multinaţionale, trebuie, totuşi, să facem precizarea că argumentele, multe dintre ele pertinente, în favoarea sau împotriva rolului acestor firme sunt extrem de diversificate. Ele includ întreg spectrul de poziţii, pornind de la a considera aceste firme principalii promotori ai „neo-imperialismului mondial”, „instrumente create cu scopul de a menţine legăturile de dependenţă între Nordul bogat şi Sudul subdezvoltat”, „adevăraţi agenţi ai distrugerii identităţii naţionale” şi până la a le considera „principalele promotoare ale dezvoltării economice şi progresului tehnologic”.

Societatea la nivel planetar nu a fost niciodată confruntată cu asemenea pericole şi flageluri ca la acest sfârşit şi început de mileniu. Acumulările iraţionale de armament, în primul rând nuclear, au creat pericole iminente pentru autodistrugeri colective, zonale şi chiar regionale, în timp ce peste un miliard de analfabeţi sunt azvârliţi la periferia existenţei umane, iar foametea seceră anual milioane de vieţi omeneşti. Această dramă contemporană nu se opreşte, incredibil, aici. Mizeria socială este dominată de consumul sinucigaş de droguri, de şomajul în creştere al sutelor de milioane de oameni şi de zecile de milioane de emigranţi care rătăcesc, fără nici o speranţă de viaţă prin lume.

Acest tablou sinistru al unei civilizaţii informatizate, care se pretinde înfloritoare, nu ar putea fi complet dacă nu s-ar consemna un flagel de proporţii care se extinde ameninţător, cuprinzând zone întinse ale planetei, respectiv flagelul violenţei. Violenţa, sub toate aspectele ei, criminalitatea sordidă şi terorismul, reprezintă fenomene deosebit de negative şi periculoase care se manifestă şi se propagă cu o deosebită frecvenţă şi intensitate în lumea contemporană.

Apariţia şi amplificarea violenţei sunt rezultatul şi expresia crizelor profunde care caracterizează societatea contemporană, indiferent de structura ei socială, dar şi o dovadă a incapacităţii acesteia de a soluţiona problemele complexe cu care se confruntă. Prin dimensiunile pe care le-a atins, violenţa, sub multiplele sale forme de manifestare, tinde să se generalizeze determinând în rândul populaţiei un puternic sentiment de nelinişte şi insecuritate. Teama provocată de actele de violenţă face ca străzile marilor metropole ale lumii să se golească la lăsarea nopţii. În numeroase state nivelul violenţei a devenit o problemă deosebit de importantă, de ordin naţional, cu profunde consecinţe asupra vieţii sociale, economice şi politice. Ea antrenează mari frământări şi nelinişti, duce la destabilizare economică şi politică, produce schimbări ori răsturnări de guverne.

Formele clasice de violenţă au fost completate cu altele noi, mai cinice şi mai perverse, victimele acestora provenind tot mai mult din rândul unor oameni nevinovaţi care nu au nici o legătură de cauzalitate cu adevăratele scopuri urmărite de autorii lor. Mai mult, violenţa şi exploatarea consecinţelor acesteia au devenit o armă politică deosebit de eficace. Cultul violenţei, al banului, al îmbogăţirii prin orice mijloace, impregnează tot mai puternic societatea contemporană. Formele de violenţă evoluează odată cu mutaţiile din societate.

Proliferarea violenţei este un produs direct al modului de existenţă actual. O formă sui generis de manifestare a violenţei o reprezintă terorismul, adică folosirea deliberată şi sistematică a unor mijloace de natură să provoace teroarea în vederea atingerii unor scopuri criminale. Având drept caracteristică intimidarea prin acte de cruzime şi violenţă, iar ca mijloace de realizare a scopului propus, răpirea, asasinatul, execuţiile sumare sau alte forme de violenţă oarbe (explozii, incendieri, distrugeri, acte de sabotaj etc.), în mod indiscutabil, putem spune că terorismul reprezintă cel mai periculos flagel al perioadei contemporane.

Pericolul pe care îl reprezintă terorismul este cu atât mai evident, dacă avem în vedere cele mai importante atacuri din ultimii anii – cum sunt cele din 11 septembrie 2001 şi foarte, recent, cele din Spania, din martie 2004. În urma măsurilor de combatere a terorismului luate în ultimii ani, într-o serie de state occidentale, îndeosebi, arestarea principalilor conducători ai unor grupuri şi organizaţii teroriste (Brigăzile Roşii, Beden-Meinhof, arestarea celebrului Carlos etc.) majoritatea organizaţiilor şi-au revizuit strategia şi tactica de acţiune, concomitent cu reorganizarea.

Orice definiţie şi oricare concept sunt rodul unor studii mai aprofundate sau nu, în funcţie de meticulozitatea şi profunzimea celui preocupat. În ceea ce priveşte noţiunea de „frontieră”, majoritatea specialiştilor în domeniu o definesc ca fiind linia reală sau imaginară trasată între diferite puncte pe suprafaţa terestră, care delimitează teritoriul statelor între ele sau faţă de marea terestră şi spaţiul extraatmosferic.

Potrivit Dicţionarului Explicativ al Limbii Române, frontiera de stat reprezintă „linia naturală sau convenţională care desparte teritoriul unui stat de teritoriul altor state sau întinderi de apă care fac parte din teritoriul său” . Conform Legii nr. 56/1992 (în prezent, abrogată) „frontiera de stat a României desparte teritoriul statului român de teritoriile statelor vecine şi marea teritorială a României de zona contiguă. Totodată frontiera de stat delimitează în plan vertical spaţiul aerian şi subsolul statului român de spaţiul aerian şi subsolul statelor vecine” .

În prezent, O.U.G. nr. 105/2001, privind frontiera de stat a României, defineşte frontiera de stat ca fiind „linia reală sau imaginară care trece, în linie dreaptă, de la un semn de frontieră la altul ori, acolo unde frontiera nu este marcată în teren cu semne de frontieră, de la un punct de coordonate la altul; la fluviul Dunărea şi celelalte ape curgătoare frontiera de stat este cea stabilită prin acordurile, convenţiile şi înţelegerile dintre România şi statele vecine, cu luarea în considerare a faptului că principiul general acceptat de dreptul internaţional fluvial este acela că frontiera trece pe mijlocul şenalului navigabil principal, iar la apele curgătoare nenavigabile, pe la mijlocul pânzei de apă; la Marea Neagră frontiera de stat trece pe la limita exterioară şi limitele laterale ale mării teritoriale a României”.

În sens larg, justiţia internaţională este realizată prin toate mijloacele de reglementare paşnică a diferendelor. În sens restrâns, justiţia internaţională este înfăptuită, în primul rând, prin intermediul Curţii Internaţionale de Justiţie, căreia i-am dedicat şi noi această lucrare, aproape în întregime. În anul 1969, preşedintele Curţii arăta că de-a lungul vremurilor „unica permanenţă este aceea a dreptăţii popoarelor”.

Iată de ce „oamenii dornici de pace adresează conducătorilor tuturor naţiunilor rugămintea fierbinte de a instaura şi de a afirma neîncetat cu o hotărâre continuu sporită, existenţa dreptului în interiorul statelor ca şi în relaţiile internaţionale” . Ideea justiţiei este strâns legată de ideea păcii, fiind greu de conceput relaţii paşnice stabile între naţiuni şi popoare acolo unde exigenţele justiţiei sunt încălcate.

Promovarea unor soluţii bazate pe justiţie şi echitate în toate problemele complexe ale lumii contemporane şi reglementarea diferendelor şi conflictelor în lumina cerinţelor justiţiei duc la întărirea păcii şi securităţii în lume. Justiţia internaţională cunoaşte în evoluţia sa câteva momente caracteristice, pe care ţinem să le amintim la acest final al lucrării:

1. astfel, o primă încercare de constituire a unei Curţi internaţionale o reprezintă crearea, în 1907, a Curţii de justiţie a Americii Centrale, în conformitate cu Tratatul de la Washington din acelaşi an.

2. un alt moment important este cel al constituirii, în 1920 a Curţii Permanente de Justiţie Internaţională . Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională a funcţionat 18 ani, din 1922 până în 1940. În anii celui de-al doilea război mondial ea a încetat să mai funcţioneze, iar în 1946 a fost desfiinţată în mod expres.

După aceea a fost creată Curtea Internaţională de Justiţie, organul judiciar principal al Organizaţiei Naţiunilor Unite, fiind compusă dintr-un corp de judecători independenţi, aleşi indiferent de cetăţenia lor, dintre persoane cu înalte calităţi morale, care îndeplinesc condiţiile cerute în ţara lor pentru numirea în cele mai înalte funcţii judiciare sau care sunt jurişti cu o competenţă recunoscută în materie de drept internaţional.

De la constituirea sa, Curtea Internaţională de Justiţie a soluţionat mai multe diferende , contribuind, astfel, la menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. Vom aminti, între acestea, cazul Canalului Corfu, judecat în anii 1948-1949; cazurile Haya de la Torre, judecate în anii 1950-1951; diferendul dintre Marea Britanie şi Norvegia în problemele pescuitului, judecat în 1951; diferendul de frontieră dintre Belgia şi Olanda, judecat în 1959; diferendul cu privire la delimitarea platoului continental din Marea Nordului, judecat în 1969; diferendul privind platoul continental din Marea Egee, judecat în 1978; cazul deţinerii ca ostateci a membrilor Corpului diplomatic şi consular al S.U.A. în Teheran, judecat în 1980.

De asemenea, Curtea a dat mai multe avize consultative, cum sunt cele cu privire la interpretarea unor clauze din tratatele de pace încheiate după cel de-al doilea război mondial cu privire la obligativitatea recomandării Consiliului de Securitate la primirea de noi membri în Organizaţia Naţiunilor Unite avizele în chestiunea statutului internaţional al Africii de Sud-Vest cu privire la rezervele făcute de diferite state la Convenţia pentru prevenirea şi pedepsirea genocidului, precum şi cu privire la alte probleme.

În concluzie, având în vedere toate cele prezentate, putem afirma că rolul Curţii Internaţionale de Justiţie este de o importanţă covârşitoare în menţinerea relaţiilor paşnice dintre state, şi, în general, în dezvoltarea dreptului internaţional public.

După cum spunea Secretarul Foreign Office-ului, Robin Cook, în Raportul Departamental pentru anul 2000, „Am intrat deja într-o nouă eră a comunicaţiilor , pieţelor globale, a creşterii legăturilor dintre oameni, ceea ce duce la o redefinire a relaţiilor internaţionale în ansamblul conceptului acestora. Trăim astăzi într-o lume în care naţiunile sunt mai mult interdependente decât independente, unde frontierele sunt traversate din ce în ce mai multe poduri decât separate prin bariere, unde oportunităţile dar şi provocările sunt într-o continuă creştere.

În această nouă lume mitul afacerilor externe care trebuie să se petreacă cât mai departe de interacţiunea cu cetăţeanul de rând şi-a pierdut şi utilitatea şi valoarea”. Prin dezvoltarea economică şi socială a omenirii per ansamblu a avut loc drept o consecinţă firească şi o creştere a activităţilor de la nivelul relaţiilor dintre state. Acest fapt duce la o mai mare necesitate a unor reguli precise şi practice bine statuate prin instrumente ale căror recunoaştere pe plan internaţional să nu fie pusă la îndoială de nimeni. Se poate afirma, şi pe bună dreptate că regulile ce guvernează relaţiile diplomatice dintre state sunt prin esenţă mult mai rigide decât alte reguli ale dreptului internaţional care cunosc o schimbare mult mai rapidă şi de fond şi de formă.

Totuşi, acest caracter rigid, după părerea noastră trebuie într-o mai mare măsură flexibilizat în faţa noilor probleme apărute mai ales în ultimele decenii: apariţia pericolului nuclear, globalizarea, interdependenţă accentuată între state. Dacă în trecut, deciziile care se luau la nivel politic nu aveau de cele mai multe ori consecinţe negative faţă de cei care le luau, chiar dacă acestea se dovedeau dezastroase pentru masa populaţiei, în acest moment politicul este direct responsabil în faţa socialului şi legat de acesta a economicului.

După cum am arătat şi în cuprinsul lucrării de faţă, unii paşi în direcţia modernizării cadrului diplomatic au început să se facă: apariţia birourilor culturale, ataşaţilor de presă, importanţa crescută a departamentului economic în detrimentul celui politic şi militar etc. Importanţa misiunilor diplomatice a crescut indiferent dacă sediul lor se află într-un stat mic sau puternic, aceasta pentru că apariţia unui conflict oriunde în lume poate duce la o destabilizare generală a situaţiei pe tot mapamondul, conflictul ne mai putând fi izolat .

Este caracteristică şi o creştere a importanţei dar şi a numărului misiunilor diplomatice a statelor în cadrul unor organizaţii internaţionale. Accesul crescut al masei populaţiei la mijloacele de comunicare face necesară o mai bună comunicare între organele prezentate în această lucrare în relaţia cu cetăţenii.

Unele mijloace care acum câteva decenii erau considerate moderne, cum ar fi televizorul, telefonul, sunt astăzi trecute în categoria clasicelor, alte mijloace făcându-şi loc în acest domeniu, având un început promiţător, cum ar fi internetul. Faptul că forţa de muncă are la dispoziţie o piaţă care depăşeşte frontierele propriilor state, face ca mai mulţi cetăţeni ai unui stat să ajungă pe teritoriul altor state, fapt ce duce la creşterea importanţei legăturii acestora cu misiunile diplomatice ale statului al căror cetăţeni sunt, pentru protejarea intereselor lor. Chiar şi turismul internaţional a devenit mult mai intens decât în trecut aducând şi el o participare crescută la afluxul de resortisanţi străini pe teritoriul unui stat.

Pe lângă acţiunile pe care misiunile diplomatice trebuie să aibă direct cu impact asupra cetăţenilor statului lor care se află în statul acreditar, îşi păstrează importanţa şi alte activităţi cum este cel de negociere între state, acţiune care deşi de multe ori este secretă şi astfel puţin spectaculoasă pentru publicul larg sunt foarte importante pentru ocolirea situaţiilor de criză care pot apărea sau care există în acel moment.

Studiul izvoarelor dreptului conduce la concluzia existenţei unei diversităţi (pluralităţi) de asemenea izvoare. Necesitatea unei multitudini de forme de exprimare pe care dreptul şi le constituie este determinată de multitudinea relaţiilor sociale care reclamă reglementarea juridică. Obiceiul juridic (cutuma) este cel mai vechi izvor de drept.

Ca regulă socială, cutuma precede dreptului: În plan istoric, obiceiul juridic sau dreptul consuetudinar (cutumiar sau obişnuielnic) a alcătuit prima formă a dreptului pozitiv. Cutuma implică o îndelungată practică socială; de aceea se socoteşte că în conţinutul său este cuprinsă o bogăţie sociologică69. Există un domeniu pe care autorii moderni îl abordează şi prin prisma rolului obiceiului şi anume cel al exerciţiului dreptului subiectiv70.

Dreptul subiectiv nu poate fi exercitat decât în limitele raţionale, în conformitate cu obiceiurile şi moravurile sociale şi potrivit scopului lor natural.

Un drept exercitat în contradicţie cu asemenea cerinţe încetează a mai fi un drept (uz) şi devine un abuz. În dreptul internaţional public, cutuma este un izvor principal de drept (alături de tratat). Cutuma internaţională este o exprimare tacită a consimţământului statelor cu privire la recunoaşterea unei reguli determinante, ca normă de conduită obligatorie în relaţiile dintre ele.

În contextul internaţional actual, când harta lumii suferă notabile modificări, iar sferele de influenţă balansează spectaculos rolul cutumei îşi păstrează importanţa ca sursă de drept, ea jucând un rol deosebit în stabilirea şi menţinerea relaţiilor de bună vecinătate între state, în constituirea şi fundamentarea dreptului organizaţiilor internaţionale şi în tot ceea ce priveşte raporturile internaţionale la cumpăna dintre milenii.

Fără a avea pretenţia că am epuizat subiectul, ci doar cu dorinţa de a aduce o contribuţie în acest domeniu mi se pare potrivit a încheia cu un comentariu al lui Hege1: „prin faptul că ele (obiceiurile) sunt scrise şi adunate, legile în vigoare ale unei naţiuni nu încetează prin aceasta de a fi şi ele obiceiuri. Când cutumele ajung să fie adunate şi strânse la un loc, atunci culegerea acestora constituie Codul de legi…”

Aşa cum am observat, în urma celui de-al doilea război mondial, dezastrul politic, economic şi social în care se afla Europa a condus la începerea efectivă a procesului construcţiei europene, început marcat de crearea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO, CECA). Mai târziu, după reforme succesive ale Tratatelor constitutive, apariţia noilor Comunităţi Europene şi, în fine, a Uniunii Europene (prin Tratatul de la Maastricht) acest proces de „unificare în etape”, adică cel al integrării de tip funcţional-sectorial, a ajuns, prin enunţarea obiectivului Uniunii Economice şi Monetare, în faţa ultimei trepte a integrării sale economice şi a primei trepte a integrării sale politice.

Având exprimate explicit obiectivele, atât economice, cât şi politice, Uniunea Europeană nu reprezintă începutul drumului integrării, dar nici sfârşitul acestuia, fiind doar o etapă a procesului de integrare, deschis de CECO, şi care se va sfârşi, credem noi, prin realizarea unui anumit tip de federalizare, adaptat cerinţelor europene. Fără îndoială, un impact deosebit în evoluţia procesului de integrare l-au avut şi revoluţiile anticomuniste şi antisovietice din Europa din jurul anului 1989, procesul de democratizare a Est-ului continentului influenţând reforma CE, grăbind-o şi obligând-o spre atingerea de noi dimensiuni. Pe scurt revoluţiile din Est au accelerat transformarea Comunităţilor Economice într-o Uniune Politică.

Cu toate acestea, realizarea unui model european care să răspundă şi să raţionalizeze expectativa teoretică şi practică a unei Europe aflată în profundă transformare reclamă în continuare atât eficacitate politică şi eficienţă economică, cât şi o prezenţă reală în lume. Aşadar, construcţia europeană este în plin proces, acest fapt fiind cel mai bine evidenţiat de însuşi Tratatul de la Maastricht care cerea, în mod expres, convocarea unei noi conferinţe interguvernamentale nu mai târziu de 1996 în scopul examinării dispoziţiilor Tratatului Uniunii Europene. Conferinţa Interguvernamentală din 1996 a adus cu sine speranţa unor reforme care să asigure Uniunii sprijinul cetăţenilor, prin realizarea unui sistem de organizare simplu şi transparent, uşor de înţeles şi deschis participării acestora.

Cu toate că noul sistem trebuia să se remarce prin eficacitate în soluţionarea problemelor reale ale cetăţenilor Uniunii Europene, se poate constata că nici după CIG ’96 (Tratatul de la Amsterdam) şi chiar nici după CIG 2000 (Tratatul de la Nisa) obiectivele transparenţei şi eficacităţii nu s-au realizat pe deplin. Ca o concluzie, putem afirma un lucru cert: construcţia europeană nu a luat sfârşit şi nici nu se va sfârşi într-un viitor foarte apropiat, mai existând multe de făcut pe calea integrării.

Aceasta ne-o demonstrează şi Tratatele de la Maastricht, Amsterdam şi Nisa care nu răspund întru totul exigenţelor de democraţie şi eficacitate reclamate de către popoarele Uniunii. Mai mult decât atât, la acest început de secol XXI, Uniunea Europeană se confruntă cu un continent renăscut, dar şi cu o opinie publică contradictorie, aceasta din urmă demonstrând-o şi referendum-ul irlandez care a respins Tratatul de la Nisa, tratat care, aşa cum am arătat, a avut în vedere o oarecare reformă (în principal instituţională), în perspectiva lărgirii U.E. cu ţările din Europa Centrală şi de Est.