Redactia Lucrari.ro

Comerţul exterior reprezintă unul dintre cele mai mari şi mai importante domenii ale reformei economice în ţările dezvoltate. România a adoptat o serie de politici economice destinate ajustării geografice a schimburilor sale comerciale menite să amelioreze termenii comerţului printr-o restructurare inter-ramuri a bunurilor exportate. Ţara noastră însă rămâne în prezent un importator net care înregistrează un deficit comercial permanent, lucru determinat de insuficienta restructurare a economiei.

Analiza evoluţiei şi a situaţiei existente în prezent în sfera comerţului exterior al României conduce la o serie de concluzii referitoare la potenţialul efectiv al economiei în cadrul internaţional al tranzacţiilor comerciale:

- capacitatea de tranzacţionare este limitată de un nivel ridicat de ineficienţă a activităţilor economice, importurile şi exporturile înregistrând un nivel staţionar la care valoarea bunurilor importate depăşeşte cu 15% valoarea totală a exporturilor. Deficitul corespunzător afectează din ce în ce mai mult balanţa de plăţi din cauza ineficienţei politicilor de promovare a investiţiilor străine şi din cauza nivelul redus de credibilitate a întregului pachet de politici economice. 

- în prima decadă a tranziţiei comerţul exterior al României a cunoscut un proces complex de adaptare. A avut loc reorientarea geografică a schimburilor comerciale, astfel încât cea mai mare parte a acestora se derulează cu ţările dezvoltate, în cadrul cărora Uniunea Europeană este cel mai important partener. În acelaşi timp, a fost adoptată o nouă structură a bunurilor comercializate, în scopul valorificării maxime a avantajelor comparative ale economiei. 

- deşi semnificativ reorientat, comerţul exterior al României continuă să fie instabil, insuficient restructurat şi mai puţin competitiv decât cel al altor ţări în tranziţie. Consecinţa - România a pierdut o parte apreciabilă a pieţelor din vestul Europei, multe dintre acestea fiind anterior parteneri tradiţionali. Această situaţie este determinată de insuficienta ameliorare a regimului comercial extern şi a calităţii reduse a produselor destinate exportului. 

- structura bunurilor comercializate relevă un grad înalt de substituţie a importurilor pentru că o proporţie importantă a importurilor o reprezintă bunuri care sunt de asemenea exportate.

În consecinţă, fără o ameliorare considerabilă a eficienţei, potenţialul de dezvoltare al economiei rămâne sub nivelul optim. Comerţul exterior nu contribuie suficient la creşterea economică şi, în acelaşi timp, economia nu este capabilă să se redreseze suficient pentru a îmbunătăţi regimul comercial al schimburilor internaţionale.

În România, instabilitatea mediului macroeconomic a constituit un impediment pentru buna desfăşurare a activităţii agenţilor economici (în special în cazul întreprinderilor nou înfiinţate), dar şi a băncilor, prin faptul că în condiţii mult prea puţin predictibile, planurile de afaceri ce stau la baza creditării au un grad scăzut de credibilitate din punctul de vedere al finanţatorului.

De asemenea, ponderea încă semnificativă a întreprinderilor ineficiente diminuează gradul de siguranţă a activităţii de creditare. Astfel, întârzierile înregistrate în restructurarea sectorului real fac ca o mare parte dintre agenţii economici să nu fie eligibil pentru acordarea de credite. Existenţa unui cadru legal inconsecvent şi incomplet, precum şi a unor proceduri judiciare şi extrajudiciare pentru recuperarea creanţelor pe calea executării silite, costisitoare şi de lungă durată, are un impact negativ asupra activităţii de finanţare.

În acest context, parteneriatul bancă-client are de suferit, din cauza: 

- lipsei de transparenţă a situaţiei reale a patrimoniului agenţilor economici, ceea ce permite „corectarea” indicatorilor de performanţă aferenţi activităţii acestora în cadrul analizelor de bonitate pentru acordarea finanţărilor solicitate. În acest context trebuie menţionate şi „cosmetizările” realizate ca urmare a anulării/reeşalonării datoriilor întreprinderilor de stat, fără a ţine seama de principii obiective precum competitivitatea; 

- nepromovării principiilor de conducere corporativă; 

- slabei utilizări a instrumentelor specifice managementului riscurilor.

Nu în ultimul rând, nivelul redus de instruire economică şi, în special bancară, al consumatorilor efectivi şi potenţiali de produse/servicii bancare, precum şi pregătirea profesională încă deficitară, ca medie pe sistem bancar, a personalului instituţiilor de credit împiedică realizarea unei comunicări eficiente între cele două părţi.

Astfel, pe de o parte, mulţi agenţi economici cu necesităţi de finanţare nu apelează la bănci decât în ultimă instanţă iar, pe de altă parte, există încă bănci care nu acordă suficientă importanţă aspectelor referitoare la includerea în oferta lor a serviciilor de consultanţă destinate clientelei. Pe ansamblul sistemului bancar, în ceea ce priveşte eficienţa activităţii, au fost necesare după cum am arătat eforturi suplimentare din partea instituţiilor de credit pentru a fi în măsură să facă faţă nivelului de competitivitate din Uniunea Europeană.

Pornind de la cauzele care frânează dezvoltarea produselor/serviciilor bancare şi ţinând cont de trendurile înregistrate pe piaţa financiară internaţională, pot fi totuşi identificate posibile măsuri pentru stimularea activităţii bancare, în general.

După cum am subliniat şi reţinut pe parcursul studiului de faţă dreptul de moştenire este garantat prin chiar dispoziţiile Legii fundamentale (art. 46). Pe de altă parte, Codul civil cuprinde două titluri privind instituţia succesiunii: Titlul I „Despre succesiuni” (art. 650-799) şi Titlul II ”Despre donaţiuni între vii şi despre testamente” (art. 800-941).

Pe lângă aceste prevederi legale, care constituie principalul izvor al materiei succesiunilor, Codul civil mai cuprinde şi alte reglementări referitoare la acest domeniu şi cu care dispoziţiile de mai sus se întregesc. Potrivit dispoziţiilor cuprinse în Codul civil,moştenirea este testamentară în cazul în care transmiterea masei succesorale are loc în temeiul voinţei celui care lasă moştenirea, voinţă manifestată prin testament.

După cum am arătat, persoanele desemnate de către testator să culeagă moştenirea poartă denumirea de legatari (moştenitori testamentari), ei putând fi legatari universali, în măsura în care dobândesc întreg patrimoniul defunctului, legatari cu titlu universal, caz în care dobândesc o fracţiune din patrimoniul defunctului şi legatari cu titlu particular, cei care dobândesc o serie de bunuri individuale din patrimoniul lui de cujus.

Pe de altă parte, moştenirea este legală când ea se deferă în ordinea şi cotele determinate prin lege, persoanelor stabilite ca făcând parte din una din clasele de moştenitori stabilite în Codul civil. Ea se va deferi în temeiul legii numai în măsura în care nu exista testament sau acesta nu îşi produce, în total sau în parte efectele, sau testamentul cuprinde dispoziţii de altă natură ca recunoaşterea unui copil, dispoziţii cu privire la funeralii etc., dar nu privitoare la transmiterea patrimoniului succesoral. Cele două tipuri de moştenire, expres enunţate de art. 650 din Codul Civil - legală şi testamentară, nu se exclud reciproc, ci pot coexista. Potrivit art. 680 din Codul civil arată că “în lipsă de moştenitori legali sau testamentari, bunurile lăsate de defunct trec în proprietatea statului”.

Reţinem totodată că în dreptul nostru, atât în cazul moştenirii legale, cât şi în cazul moştenirii testamentare, transmiterea patrimoniului succesoral (transmisiune universală ori cu titlu universal) sau a bunurilor determinate din patrimoniu (transmisiune cu titlu particular) operează de drept din momentul deschiderii moştenirii fără vreo manifestare de voinţă din partea succesibilului şi chiar fără ştirea lui. Mai mult decât atât, în caz de moarte a succesibilului înainte de lichidarea moştenirii la care avea dreptul, ea se retransmite, tot de drept, asupra moştenitorilor săi.

Altfel spus, în dreptul nostru, patrimoniul succesoral nu rămâne nici un moment fără titular. Cu toate că transmiterea patrimoniului succesoral se produce de drept din momentul deschiderii moştenirii ea nu are caracter definitiv şi obligatoriu.

Succesibilul are dreptul de a alege - numit drept de opţiune succesorală - între consolidarea (confirmarea) titlului de moştenitor prin acceptarea moştenirii (acceptare pură şi simplă sau sub beneficiu de inventar) şi desfiinţarea acelui titlu prin renunţarea la moştenire.

Vechii greci asociau perfecţiunea estetică cu sfera datorită faptului că toate punctele de pe suprafaţa ei sunt egal distanţate faţă de centru. Egalitatea era deci considerată drept măsură a perfecţiunii, etalon chiar şi în materie de frumuseţe. Vast domeniu de aplicabilitate pentru o noţiune cameleonică ce transgresează cu multă naturaleţe mai multe discipline de studiu: de la egalitatea algebrică şi identitatea geometrică în matematică, la egalitatea cantitativă şi teoria relativităţii în fizică şi până la egalitatea-echitate pe tărâmul ştiinţelor sociale! Nu e mai puţin adevărat însă că egalitatea însăşi este un concept extrem de vast şi de complex .

Secolul al XX-lea a fost martorul răspândirii ideii de democraţie din sfera politica înspre cele mai multe domenii ale vieţii sociale.

Credinţa că oamenii sunt egali în demnitate şi drepturi a fost întărită de instituţiile societăţii de masă, în special de industria de divertisment, care dezvoltă capacitatea persoanei obişnuite de a se pune pe sine în locul altora şi de a privi viaţa aşa cum ar privi-o ei. Dezvoltarea empatiei este de o importanţă crucială, atât pentru recunoaşterea discriminării, cât şi pentru încercările de a o reduce, în cadrul acestei mişcări fundamentate pe sentiment, ideea de discriminare a ajuns să fie folosită din ce în ce mai mult, începând din anii '50, pentru a desemna o acţiune sau o practică ce contestă egalitatea tratamentului, putând fi pusă aşadar sub semnul întrebării. Cei privaţi de tratament egal au deseori un sentiment mai pronunţat de supărare decât pot estima vreodată cei ce nu trec prin asemenea experienţe.

Astfel, este foarte probabil că apelurile la ajutor pentru eliminarea discriminării vor continua sa provoace câteva decenii de acum încolo reacţii emoţionale de tipul simpatiei sau al exasperării . Egalitatea este în acelaşi timp cea mai naturală dar şi cea mai himerică dintre noţiunile cu care operează ştiinţele sociale normative, parcursul său istoric dovedind din plin aceste atribute.

Dacă iniţial egalitatea era conţinută în interiorul ierarhiilor specifice societăţilor organizate în caste, ulterior a evoluat până la a conţine ea însăşi inegalităţile inerente societăţilor moderne, egalitare. Cele de mai sus sunt valabile şi dacă sunt privite din perspectiva problematicii egalităţii de şanse şi tratament în administraţie din perspectiva realităţilor existente în acest domeniu în Uniunea Europeană şi a schimbărilor produse în cadrul legislaţiei naţionale prin adoptarea acquis-ului comunitar.

După cum am arătat în cadrul lucrării, Uniunea Europeană, deşi având competenţe restrânse în cadrul politicii sociale, a profitat de puterile sale în domeniul libertăţii de circulaţie pentru a institui un cadru modern şi cât mai adecvat pentru protejarea egalităţii de şanse şi de tratament atât în cazul angajaţilor din domeniul public cât şi al celor din domeniul privat.

Cum administraţia, atât la nivelul Uniunii cât şi a statelor componente, cuprinde de fapt oameni, cu toate încercările de a i se da o faţă impersonală, are caracteristicile acestora, cu părţile lor bune şi mai puţin bune. Astfel, este de un deosebit interes practic pentru buna sa funcţionare a se încerca o reglementare cât mai bine balansată a problematicii egalităţii de şanse şi tratament.

Trecerea de la procese standardizate la tehnologii flexibile şi diversificare, a generat dificultăţi de adaptare şi înţelegere a noii logici în activitatea economică. Firmele s-au văzut astfel puse în faţa unor cerinţe noi, dar exigente, de adaptare la condiţiile economiei de piaţă, caracterizată prin concurenţă mare a agenţilor economici.

Odată ce a fost identificată o idee de proiect - această idee poate apărea fie ca un imperativ în a satisface o cerere sau o necesitate, fie ca rezultat al identificării unei noi resurse, dar este foarte important ca această idee să aibă un caracter de specificitate şi noutate - trebuie examinate oportunităţile de finanţare şi stabilită pe cea corespunzătoare.

Aceasta întrucât, atunci când există o sursă de susţinere, care a decis să ofere o finanţare pentru proiectele de investiţii ce corespund anumitor criterii, este clar că aceste criterii vor juca un rol important proiectele realizate.

De aceea, proiectul de investiţie trebuie să redea nu numai informaţii suficiente, dar şi detaliate pentru a justifica proiectul.

Acest lucru înseamnă practic:

 să fie descrise nevoile pe care proiectul le va acoperi şi cum sunt ele legate de obiectivele şi priorităţile proiectului; dar, trebuie identificate şi constrângerile;

 proiectul trebuie motivat;

 trebuie precizate toate activităţile ce se vor desfăşura;

 pentru justificarea proiectului trebuie să se facă referiri la rezultatele unor analize, studii, prin care s-au determinat nevoile şi constrângerile ce au condus la propunerea de proiect.

Tot astfel, trebuie abordate probleme precum:

 ce se doreşte să se”producă” concret în cadrul proiectului în urma desfăşurării unor acţiuni?

 sau ce rezultate (altele decât cele realizate în urma unui proces de producţie) se preconizează că vor avea la sfârşitul perioadei de derulare a proiectului?

 sau ce rezultate sociale şi economice se obţin.

Astfel de întrebări trebuie să se identifice în orice proiect de investiţii, iar „răspunsurile” trebuie formulate în termeni cuantificabili.

Acest „tur de forţă” ridică alte probleme, legate de cei care iau în calcul astfel de proiecte, întrucât atunci când demarează un proiect orice întreprinzător îşi pune în mod firesc problema cu privire la soarta capitalului investit, fiind conştient că există posibilitatea ca, din diverse motive mai mult sau mai puţin cunoscute, să nu-şi atingă scopul propus. Conştientizarea pericolului presupune şi asumarea responsabilităţii deoarece, oricât de precaut şi de informat este, starea de risc şi incertitudine este o realitate a mediului concurenţial, instabil, caracteristic pieţei libere.

El are însă posibilitatea să-şi aleagă calea cea mai convenabilă de acţiune şi să acţioneze pentru diminuarea, sau eliminarea influenţei factorilor de risc. În cazul proiectelor, compararea eforturilor cu rezultatele/efectele este o cerinţă esenţială de raţionalitate şi eficienţă, datorită relaţiei cauzale dintre efectele utile ce constituie finalitatea acţiunii şi resursele: materiale, financiare, umane etc. alocate în acest scop.

Evoluţia specifică a parametrilor proiectului, pe durata sa de viaţă economică ne permite să afirmăm că, în evaluarea proiectelor se operează cel mai adesea, cu informaţii certe (sau aproape certe), când vorbim de resursele investiţionale şi cu estimări/speranţe în planul rezultatelor proiectului.

Având în vedere diversitatea şi eterogenitatea condamnaţilor, aceştia sunt separaţi după natura infracţiunii săvârşite, vârstă, sex, durata pedepsei, după numărul infracţiunilor comise, după sănătatea condamnatului etc.

1. Închisoarea determină adoptarea unei atitudini ostile de către condamnat faţă de personalul închisorii, faţă de lumea „din afară” şi o atitudine de sprijin reciproc între condamnaţi, ori de câte ori interesele reale sau imaginare ale unora dintre condamnaţi intră în conflict cu dispoziţiile autorităţii penitenciare.

2. Închisoarea este o pedeapsă severă marcând o izolare de familie, de societate, o rupere de profesiune şi de locul de muncă, reintegrarea fiind dificilă. Când durata pedepsei este mai lungă aceasta reprezintă o suferinţă psihică şi morală de durata care poate duce la o alienare, înstrăinare de oameni. Odată condamnat la executarea pedepsei închisorii şi depus în penitenciar, orice condamnat suportă procesul fiziologic de „ratare”, proces de neînlăturat. În subcultura penitenciară şi a comportamentelor „cariate” de vicii şi atitudini agresive se remodelează o altă personalitate - o „personalitate ratată”. În prezent, principiul umanismului îşi lărgeşte sfera de acţiune tot mai mult şi nu se urmăreşte distrugerea şi eliminarea condamnatului, ci îndreptarea, resocializarea lui. Reeducarea condamnatului este un proces complex şi anevoios şi acest proces este strâns legat de principiul individualizării administrative a pedepsei. Fiind cea mai activă latură a sistemului penitenciar, regimul aplicat condamnaţilor însoţeşte fiinţa particulară a infractorului într-un spaţiu neliniştit şi supus rigorilor legale, impune o ordine juridică raţională menită să protejeze, în măsura posibilului, conceptul de demnitate umană supus îngrădirilor legiuite. Există o legătură indisolubilă între mediul penitenciar conceput ca rezultat al concursului de infracţiuni, ca medie a preocupărilor infracţionale şi aplicarea regimului penitenciar ca un principiu permanent, necesar şi impus de viaţa condamnaţilor din închisoare şi necesităţilor de protecţie ale acestora. La rândul lui, regimul penitenciar poate degrada iremediabil demnitatea unora dintre condamnaţi, dacă neglijăm următoarele momente importante pentru înţelegerea vieţii acestora într-o închisoare:  regimul penitenciar este rezultatul unui proces tehnic de constrângere a celor care, cu vinovăţie au încălcat legea penală;  mecanismul regimului penitenciar este întreţinut şi prin compromisul dintre ordinea impusă de condamnaţi şi ordinul legii care trebuie să afişeze satisfacţia executării şi factorii de mediu, factori variabili şi imposibil de prevăzut sau determinat cantitativ. Astfel, regimul penitenciar este o rezultantă a vieţii în comun a infractorilor condamnaţi la pedeapsa închisorii şi centrul vectorilor de forţă în executarea pedepsei în aşa fel, încât, dominantele vieţii carcerale sunt mult mai dramatice decât ne imaginăm …

3. Depresia, una din cele mai frecvente şi mai grave tulburări psihiatrice, cu o pondere remarcabilă în morbiditatea şi mortalitatea generală, reprezintă actualmente o problemă multidisciplinară de amploare considerabilă.

4. Diferenţa dintre o tristeţe firească sau o reacţie de supărare şi depresia ca simptom este de ordin cantitativ şi nu calitativ. Singurul criteriu care poate defini trecerea unei trăiri afective fireşti, prin creştere în intensitate, în simptom psiho-patologic, este criteriul funcţional, momentul în care performanţele umane încep să se prăbuşească.

5. Structura de personalitate şi trăsături de tip depresiv nu înseamnă boală. Debutul sindroamelor depresive se poate produce la orice vârsta. Debutul poate fi brusc, prin nelinişte, insomnii, agitaţie ori inhibiţie psiho-motorie şi schimbarea brutală a tuturor parametrilor funcţionării persoanei. Alteori depresia se instalează lent şi nevrotiform prin insomnii, irascibilitate, cefalee, astenie şi hipoprosexie. Depresivii, caracterizaţi prin discreţie, la început disimulează suferinţa, evitând contextele care le-ar putea dezvălui celorlalţi adevărata lor stare psihică. Trăirea depresivă este simptomul principal. Cel mai adesea este evidentă pentru cei din jur: uneori plânge fără motiv şi fără a se putea opri, alteori arată fără vlagă, plictisit, stors de viaţă sau chiar areactiv afectiv. Depresia este prezentă zi de zi, pe toata durata unei zile, nici cea mai bună glumă sau cel mai comic moment nu-l pot scoate din această stare, aşa cum îl scot pe omul reacţionat depresiv sau pe cel normal. Funcţionarea persoanei se prăbuşeşte.

6. Formele de depresie mai dificil de diagnosticat (distimia, depresia atipică, depresia bipolară sau psihotică) pot contribui la dezvoltarea fenomenului de rezistenţă. De asemenea, unele comorbidităţi psihiatrice (tulburările de personalitate, tulburările de anxietate /panica, abuzul de substanţe) pot favoriza dezvoltarea rezistenţei la antidepresive.

7. Rolul şedinţelor de psihoterapie este: formarea unei imagini corecte despre boală; adaptarea la propria boală, cu învăţarea primelor semne ale recăderii; reavântarea unei relaţii de reciprocitate cu ceilalţi; constituirea unei relaţii pozitive şi constructive cu sine însuşi şi cu lumea lui.

Pe de altă parte, terapia cognitivă urmăreşte să corecteze distorsiunile gândirii care conduc la depresie: sentimentele de neajutorare, lipsa de speranţă; terapia comportamentală are la bază teoria învăţării şi urmăreşte comportamentele nedorite specifice, circumscrise.

Reţinem că prin originea lor normele juridice sunt fie preluate din norme sau reguli sociale constituite în afara dreptului, investind aceste norme cu forţă juridică, deci consacrându-le ca norme juridice (din nevoi practice); fie create sau elaborate prin voinţa expresă a organelor de putere publică competente (în virtutea legitimităţii şi reprezentativităţii lor), în vederea reglementărilor de raporturi sociale în corespondenţă cu interesele şi voinţa puterii de stat.

Istoriceşte vorbind, în faza iniţială a constituirii dreptului a fost predominantă prima procedură (preluarea fie integrală, fie prin adaptare şi consacrarea juridică a unor norme sociale precum cele morale, economice, religioase, familiale, de origine cutumiară), în modernitate şi modernitatea târzie, normele dreptului pozitiv sunt produsul aproape exclusiv al acţiunii normative de elaborare de către factorii de putere.

Tehnica normativă, ca noţiune ce exprimă ansamblul principiilor metodelor şi procedurilor ce fundamentează elaborarea tuturor categoriilor de norme sau acte juridice normative nu se identifică cu noţiunea de tehnică legislativă, sau de legiferare întrucât aceasta de pe urmă are o sferă mai restrânsă, vizând doar procesul de elaborare a legilor - ca principale forme ale actului normativ sau ale izvorului de drept; asimilările conceptuale sunt datorate ponderii tehnicii legislative în elaborarea normelor juridice (tehnica legislativă conţine, pe lângă legiferarea propriu-zisă şi ansamblul principiilor, mijloacelor, metodelor, adică modelele de interpretare şi aplicare a normelor juridice). Tehnica normativă (juridică) include tehnica legislativă, însoţită de modele de interpretare şi aplicare.

Tot astfel, reţinem că legiferarea, pentru a răspunde finalităţii ei, trebuie să se fundamenteze pe următoarele condiţii: 

cunoaşterea realităţii şi nevoilor de legiferare, o ordonare a priorităţilor prin criterii ştiinţifice (analize socio-juridice); 

aplicarea adecvată a tehnicii legislative în vederea realizării unei construcţii de drept. Corelaţia între cele două condiţii este realizată prin interdependenţa dintre reflectarea realităţii şi reglementarea realităţii.

Procesul de elaborare a dreptului este un proces continuu, influenţat de evoluţia datelor care îl condiţionează (este un proces deschis, nelimitat în timp, continuu; el este deosebit de intens în perioade ce succed unor evenimente ce produc schimbări sociale structurale). Mai trebuie precizat că în sfera noţiunii de elaborare sunt cuprinse uneori şi procese complementare elaborării, precum amendarea, completarea unor norme juridice anterioare şi modificarea, schimbarea parţială a conţinutului unor acte normative anterioare.

. . .

Principiul accesibilităţii normei impune unele cerinţe precum: alegerea formei exterioare a reglementării ţinând seama de forma actului normativ din care face parte (decret, lege, hotărâre, decizie, dispoziţie, ordin etc.) adică de organul de stat emitent, de ierarhia forţei juridice a acelui act normativ.

Ex: un consiliu judeţean nu poate alege forma „legii” pentru reglementarea unor raporturi locale, legile reglementând raporturi de interes general; altă cerinţă constă în alegerea corespunzătoare a metodei de reglementare pentru norme elaborată, metodă ce poate fi: imperativă, permisivă, de recomandare, stimulare, etc. în funcţie de dorinţa legiuitorului.

După cum am reţinut, etapele procesului tehnicii normative sunt: iniţierea proiectului normei sau actului normativ, potrivit competenţei şi prevederilor legale specifice pentru fiecare organ emitent; dezbaterea proiectului iniţial, în cadrul organului de stat competent; adoptarea proiectului; promulgarea; realizarea publicităţii oficiale a actului normativ, aspect ce vizează şi comunicarea datei intrării în vigoare a normei.

Libertatea constituie pentru om o necesitate fundamentală; ca posibilitate de a alege conştient între mai multe alternative, libertatea umană reprezintă o „necesitate” de prim ordin, a cărei satisfacere condiţionează formarea şi manifestarea echilibrată a personalităţii. Efectele limitării libertăţii perturbă evoluţia normală a personalităţii, creează condiţii pentru apariţia şi amplificarea unor tulburări psihice şi psihosociale.

Afectând întreaga personalitate, punându-şi amprenta asupra întregului comportament, lipsa libertăţii marchează profund viaţa indivizilor şi relaţiile lor sociale.

Reacţia socială instituţionalizată faţă de infractori, infracţiune şi infracţionalitate reprezintă un sistem coerent şi unitar de măsuri dozate în funcţie de: valorile care sunt ocrotite de normele de drept penal; de dinamica fenomenului infracţional în ansamblu şi pe genuri de infracţiuni; de etiologia criminalităţii; de eficacitatea controlului social exercitat de organele specializate ale statului în activitatea de prevenire şi combatere a infracţiunilor; de eficacitatea instituţiilor şi mijloacelor extra-penale în prevenirea şi combaterea infracţionalităţii.

Spre deosebire de trecut, când detenţia avea doar câteva reguli ce reglementau tratamentul condamnaţilor, pe parcursul ultimilor ani statele civilizate au stabilit un set întreg de reguli care reglementează condiţia deţinuţilor şi a condamnaţilor în scopul de a se asigura că orice persoană privată de libertate este tratată într-un mod uman şi cu respectul necesar.

Prin natura sa, detenţia implică pierderea dreptului la libertate. Însă, deţinuţii îşi păstrează celelalte drepturi şi privilegii, cu excepţia celor eliminate sau restricţionate în mod necesar din cauza condamnării. Regimul penitenciar nu se reduce numai la privarea de libertate sau la izolarea condamnatului, ci cuprinde o sumă de elemente care fac din pedeapsă un instrument de constrângere şi un mijloc de reeducare.

Penitenciarul are în prezent o semnificaţie deosebită, în sensul că tratamentul deţinuţilor este o ilustrare directă a modului cum se respectă drepturile omului, iar instituţionalizarea este un indicator al democratizării aparatului de stat. În sistemul nostru de drept Legea nr. 275 din 4 iulie 2006 privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, prevede condiţiile care guvernează regulile care se aplică în cadrul penitenciarelor din ţara noastră, stabilind, în acelaşi timp şi modul în care a fi executate pedepsele privative de libertate. Sistem suport al mediului social, penitenciarul este în acelaşi timp (încă) o frontieră a civilizaţiei, dar în contextul social mai larg această instituţie rămâne cronic în urma ambianţei generale din societate.

De aceea unul din principiile teoretice de abordare a acestui subsistem social va fi incapacitatea sa de a fi contemporan cu societatea în care funcţionează. Regimul penitenciar actual are un conţinut amplu şi dispune de mijloace pentru corijarea, influenţarea şi transformarea atitudinii şi comportării condamnaţilor, în scopul recuperării sociale a acestor indivizi.

În acest mod se materializează concepţia potrivit căreia infractorii, chiar şi cei mai înrăiţi, nu au pierdut definitiv şansa de a se îndrepta şi că au resurse pentru a se reintegra profesional în viaţa socială. Între elementele regimului executării pedepsei cu închisoarea există un raport de condiţionare şi influenţare reciprocă: folosind cu pricepere mijloacele prevăzute de lege, administraţia penitenciară poate asigura îndeplinirea funcţiilor şi scopurilor pedepsei cu închisoare.

În acest sens, administraţia penitenciară are la dispoziţie cadrul juridic, organizatoric şi funcţional adecvat; condiţii de viaţă şi de muncă corespunzătoare; mijloace tehnico-materiale necesare; personal specializat şi o metodologie specifică.

În prezent, este în vigoare Legea nr. 275 din 4 iulie 2006 privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, şi Hotărârea nr. 1897 din 21 decembrie 2006 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii nr. 275/2006 privind executarea pedepselor si a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal.

Regulamentul stabileşte modul de aplicare a Legii nr. 275/2006 privind executarea pedepselor si a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal. Legea nr. 275/2006 prevede că regimurile de executare a pedepselor privative de libertate cuprind ansamblul de reguli care stau la baza executării pedepselor privative de libertate.

Regimurile de executare a pedepselor privative de libertate sunt bazate pe sistemele progresiv şi regresiv, persoanele condamnate trecând dintr-un regim în altul, în condiţiile prevăzute lege. Regimurile de executare a pedepselor privative de libertate trebuie să asigure respectarea şi protejarea vieţii, sănătăţii şi demnităţii persoanelor private de libertate, a drepturilor şi libertăţilor acestora, fără să cauzeze suferinţe fizice şi nici să înjosească persoana condamnată.

De lege ferenda se impune în ceea ce priveşte schimbarea regimului de executare o nouă abordare faţă de actualele prevederi urmărindu-se încurajarea resocializării persoanelor condamnate, dar şi posibilităţii reale de a se efectua acest lucru.

Astfel, legea ar trebui să prevadă reanalizarea conduitei persoanei în vederea schimbării regimului de executare a pedepsei, comisia fiind obligată sa analizeze conduita persoanei condamnate care execută pedeapsa în regim de maximă siguranţă o dată la 12 luni, a persoanei condamnate care execută pedeapsa în regim închis odată la 9 luni, iar a persoanei condamnate care execută pedeapsa în regim deschis sau semideschis odată la 6 luni, prevăzându-se totodată şi criteriile după care se poate efectua trecerea la un regim mai aspru sau unul mai uşor. Legea trebuie să cuprinsă prevederi distincte, detaliate, în ceea ce priveşte procedura prin care sunt atacate hotărârile comisiei de stabilire, schimbare şi individualizare administrativă a regimului de executare a pedepselor privative de libertate.

Totodată, un aspect important de reglementat este acela al însoţirii stabilirii regimului de executare de un program de resocializare adaptat fiecărui deţinut în parte, şi care se regăseşte în reglementare sub denumirea de „individualizare administrativă a regimului de executare a pedepsei privative de libertate”. Astfel, în funcţie de conduita, personalitatea, vârsta, starea de sănătate şi posibilităţile de reintegrare socială ale persoanei condamnate, pentru fiecare în parte se propun diverse programe, care să urmărească, în principal, desfăşurarea de activităţi educative, culturale, terapeutice, de consiliere psihologică şi asistenţă socială; instruirea şcolară; formarea profesională, derularea de activităţi productive.

Recunoscând în continuare necesitatea alocării unei atenţii speciale resocializării majorilor tineri, şi anume a persoanelor care nu au împlinit vârsta de 21 de ani, legea trebui să prevadă unele programe specifice, adaptate cerinţelor acestei categorii de persoane.

Reacţia socială instituţionalizată faţă de infractori, infracţiune şi infracţionalitate reprezintă un sistem coerent şi unitar de măsuri dozate în funcţie de: valorile care sunt ocrotite de normele de drept penal; de dinamica fenomenului infracţional în ansamblu şi pe genuri de infracţiuni; de etiologia criminalităţii; de eficacitatea controlului social exercitat de organele specializate ale statului în activitatea de prevenire şi combatere a infracţiunilor; de eficacitatea instituţiilor şi mijloacelor extra-penale în prevenirea şi combaterea infracţionalităţii.

Spre deosebire de trecut, când detenţia avea doar câteva reguli ce reglementau tratamentul condamnaţilor, pe parcursul ultimilor ani statele civilizate au stabilit un set întreg de reguli care reglementează condiţia deţinuţilor şi a condamnaţilor în scopul de a se asigura că orice persoană privată de libertate este tratată într-un mod uman şi cu respectul necesar. Prin natura sa, detenţia implică pierderea dreptului la libertate.

Însă, deţinuţii îşi păstrează celelalte drepturi şi privilegii, cu excepţia celor eliminate sau restricţionate în mod necesar din cauza condamnării. Regimul penitenciar nu se reduce numai la privarea de libertate sau la izolarea condamnatului, ci cuprinde o sumă de elemente care fac din pedeapsă un instrument de constrângere şi un mijloc de reeducare. Penitenciarul are în prezent o semnificaţie deosebită, în sensul că tratamentul deţinuţilor este o ilustrare directă a modului cum se respectă drepturile omului, iar instituţionalizarea este un indicator al democratizării aparatului de stat.

În sistemul nostru de drept Legea nr. 275 din 4 iulie 2006 privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, prevede condiţiile care guvernează regulile care se aplică în cadrul penitenciarelor din ţara noastră, stabilind, în acelaşi timp şi modul în care a fi executate pedepsele privative de libertate. Sistem suport al mediului social, penitenciarul este în acelaşi timp (încă) o frontieră a civilizaţiei, dar în contextul social mai larg această instituţie rămâne cronic în urma ambianţei generale din societate.

De aceea unul din principiile teoretice de abordare a acestui subsistem social va fi incapacitatea sa de a fi contemporan cu societatea în care funcţionează. Regimul penitenciar actual are un conţinut amplu şi dispune de mijloace pentru corijarea, influenţarea şi transformarea atitudinii şi comportării condamnaţilor, în scopul recuperării sociale a acestor indivizi.

În acest mod se materializează concepţia potrivit căreia infractorii, chiar şi cei mai înrăiţi, nu au pierdut definitiv şansa de a se îndrepta şi că au resurse pentru a se reintegra profesional în viaţa socială. Între elementele regimului executării pedepsei cu închisoarea există un raport de condiţionare şi influenţare reciprocă: folosind cu pricepere mijloacele prevăzute de lege, administraţia penitenciară poate asigura îndeplinirea funcţiilor şi scopurilor pedepsei cu închisoare. În acest sens, administraţia penitenciară are la dispoziţie cadrul juridic, organizatoric şi funcţional adecvat; condiţii de viaţă şi de muncă corespunzătoare; mijloace tehnico-materiale necesare; personal specializat şi o metodologie specifică.

Legiuitorul român s-a inspirat în conturarea regulilor privind executarea pedepsei dintr-o serie de instrumente care reglementează condiţia persoanelor condamnate, dintre care de o importanţă aparte sunt şi Regulile penitenciare europene. Recomandarea (2006) 2 a Comitetului de Miniştrii ai statelor membre preferitoare la Regulile Penitenciare Europene stabileşte unele principii fundamentale în materie: toate persoanele private de libertate vor fi tratate prin respectarea drepturilor omului; persoanele private de libertate îşi păstrează toate drepturile care nu le-au fost retrase prin lege, în urma deciziei de condamnare la pedeapsa cu închisoarea sau de arestare preventivă ; restricţiile impuse persoanelor private de libertate trebuie să se reducă la strictul necesar şi vor fi proporţionale cu obiectivele legitime pentru care au fost impuse ; condiţiile de detenţie care încalcă drepturile omului nu pot fi justificate prin lipsa de resurse; viaţa în închisoare trebuie să se apropie cât mai mult posibil de aspectele pozitive ale vieţii din exteriorul penitenciarului; fiecare perioadă de detenţie trebuie să fie gestionată astfel încât să faciliteze reintegrarea persoanelor private de libertate în societatea liberă; cooperarea cu serviciile sociale externe şi participarea societăţii civile la viaţa din penitenciar trebuie încurajate pe cât posibil; personalul din penitenciar desfăşoară o importantă misiune a serviciului public, iar angajarea, pregătirea şi condiţiile de muncă ale acestuia trebuie să-i permită să ofere un nivel ridicat de asistenţă deţinuţilor.

Scopul acestor reguli este să stabilească un ansamblu de reguli minime pentru toate acele aspecte ale administraţiei închisorii care sunt esenţiale pentru asigurarea unor condiţii umane de detenţie şi a unui tratament pozitiv în cadrul unui sistem modern şi progresiv; să determine administraţiile penitenciarelor să dezvolte o politică, o gestiune şi o practică bazate pe principiile actuale de finalitate şi echitate; să încurajeze personalul penitenciarelor să adopte o atitudine conformă cu deontologia profesiei şi a poziţiei sociale pe care este solicitat să o îndeplinească, să-şi exercite activitatea în cel mai optim mod în scopul atingerii intereselor colectivităţii şi ale deţinuţilor care îi sunt încredinţaţi;d. să definească criterii realiste, de bază, care să permită administraţiilor penitenciarelor şi serviciilor de inspecţie a penitenciarelor să emită evaluări valabile ale rezultatelor obţinute şi să amelioreze aceste rezultate.