Raspunderea penala a Inaltilor functionari publici in dreptul romanesc si comparat

Cuprinde:

- Partea I: Codul penal în vigoare, actualizat 2009

- Partea a II-a: Noul Cod penal român (Legea nr. 286/2009).

Această lucrare este destinată persoanelor care vor să-şi uşureze munca de pregătire a examenului de primire sau definitivare în profesia de avocat şi a fost elaborată ţinând cont de bibliografia recomandată de instituţiile abilitate şi în conformitate cu legislaţia în vigoare la momentul redactarii.

A falsifica, falsificare, falsuri – sunt expresii întâlnite frecvent în limbajul curent şi reprezintă concepte care desemnează o denaturare a adevărului pentru că nu se poate vorbi de falsificare sau de fals decât acolo unde este de conceput existenţa sau posibilitatea existenţei adevărului. Însă, pentru ca adevărul să poată fi alterat prin falsificare trebuie să fie concret adică să se raporteze la lucruri, la persoane, întâmplări, situaţii, drepturi, obligaţii, angajamente sau orice entitate care este susceptibilă de a genera consecinţe juridice.

Făcând parte din grupul faptelor încriminate sub denumirea generică de „infracţiuni de fals”, falsificarea de monede constituie o categorie bine individualizată şi particularizată atât sub aspectul structurii şi conţinutului juridic, cât şi a modalităţilor faptice de comitere. Ca orice altă infracţiune din grupul menţionat, falsificarea de monede aduce o gravă atingere adevărului şi încrederii ce stau la baza formării şi desfăşurării relaţiilor interumane . Infracţiunea de falsificare de monede, ca de altfel şi infracţiunile derivate din aceasta – prezintă un grad ridicat de pericol social din mai multe considerente.

Astfel, produsul infracţiunii – moneda falsificată – este de natură să surprindă şi să înşele încrederea persoanelor puse în postura de a primi o asemenea “valoare”. Mai mult, faptele de acest gen lezează grav încrederea publică faţă de monedă, existenţa în circulaţie a unor piese false conducând, invariabil, la îngreunarea şi chiar împiedicarea unei circulaţii băneşti normale, cu toate consecinţele negative ce decurg din aceasta în plan economic, social şi politic.

Altfel spus, prin incriminarea acestei fapte profund antisociale, legea penală protejează relaţiile sociale a căror formare, dezvoltare şi desfăşurare normale implică încrederea în autenticitatea monedelor.

Potrivit art. 145 C. pen., prin termenul „public” se înţelege tot ce priveşte autorităţile publice, instituţiile publice, instituţiile sau alte persoane juridice de interes public, administrarea, folosirea sau exploatarea bunurilor proprietate publică, serviciile de interes public, precum şi bunurile de orice fel care, potrivit legii, sunt de interes public. Prin urmare, calitatea de funcţionar public implică existenţa unei însărcinări de serviciu, ca o situaţie de fapt, sau este consecinţa încheierii unui contract de muncă cu una din unităţile menţionate, în virtutea căruia subiectul exercită în mod real atribuţiile unei funcţii.

Această însărcinare poate fi permanentă sau temporară, esenţial este ca persoana respectivă să se încadreze în colectivul de muncă al uneia din unităţile prevăzute în art. 145 şi să se supună regulamentului de ordine interioară care reglementează organizarea şi disciplina muncii. Pentru stabilirea calităţii de funcţionar public nu are relevanţă titlul însărcinării sau modalitatea învestirii (numire, repartizare, alegere, concurs). Este suficient ca subiectul activ al infracţiunii să exercite o însărcinare în serviciul unei autorităţi publice, instituţii publice, sau altei persoane juridice de interes public. Legea penală foloseşte nu numai noţiunea de funcţionar public, ci şi pe aceea de funcţionar.

Prin funcţionar se înţelege, potrivit art. 147 alin. 2 C. pen., persoana menţionată în alin. 1, care exercită o însărcinare în serviciul unei alte persoane juridice decât cele prevăzute în acel alineat. Cu alte cuvinte, prin funcţionar se înţelege persoana care exercită permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost învestită, o însărcinare de orice natură, retribuită sau nu, în serviciul unei alte persoane juridice decât cele prevăzute în art. 145, precum şi orice salariat care exercită o însărcinare în serviciul acesteia.

Pe parcursul acestui studiu am avut în vedere o prezentare generală a infracţiunilor săvârşite de funcţionarii publici, cu privire specială asupra tentativei în cazul acestor infracţiuni, delimitând în acest sens între infracţiunile săvârşite de funcţionarii publici care nu au tentativă; infracţiunile săvârşire de funcţionarii publici la care tentativa nu se pedepseşte, infracţiunile săvârşite de funcţionarii publici la care tentativa este sancţionată şi nu în ultimul rând, analiza infracţiunilor săvârşite de funcţionarii publici prevăzute în legi speciale la care tentativa este posibilă.

Aşa cum am detaliat pe parcursul acestui studiu, art. 86 din Statutul funcţionarilor publici, republicat în anul 2007 prevede că răspunderea funcţionarului public pentru infracţiunile săvârşite în timpul serviciului sau în legătură cu atribuţiile funcţiei publice pe care o ocupă se angajează potrivit legii penale. Dispoziţiile legii penale la care fac trimitere prevederile Statutului funcţionarilor publici sunt grupate în primul rând în cadrul Titlul VI din Codul penal denumit reglementat „Infracţiunile care aduc atingere unor activităţi de interes public sau altor activităţi reglementate de lege”.

Din acest titlu, pe parcursul acestui proiect am analizat dispoziţiile penale cuprinse în Capitolul I - „Infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul”, din Titlul VI al Codului penal, respectiv: art. 246: Abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor; art. 247: Abuzul în serviciu prin îngrădirea unor drepturi; art. 248: Abuzul în serviciu contra intereselor publice; art. 2481: Abuzul în formă calificată; art. 249: Neglijenţa în serviciu; art. 250: Purtarea abuzivă; art. 252: Neglijenţa în păstrarea secretului de stat; art. 2531: Conflictul de interese; art. 254: Luarea de mită; art. 256: Primirea de foloase necuvenite; art. 257: Traficul de influenţă; art. 258: Fapte săvârşite de alţi funcţionari.

Structurat pe parcursul a 7 Capitole, proiectul evidenţiază principalele probleme legate de instituţia răspunderii juridice a funcţionarilor publici, atât din punct de vedere teoretic, cât şi practic.

În Capitolul 1 introductiv denumit „Comunicarea şi rolul ei în dezvoltarea relaţiilor sociale” am considerat oportun a analiza importanţa şi rolul procesului de comunicare în cadrul instituţiilor publice.

În Capitolul 2 sunt prezentate unele „Noţiuni generale privind răspunderea juridică”, accentul fiind pus pe necesitatea delimitării între noţiunile de responsabilitate, responsabilizare şi răspundere juridică. În completare, sunt analizate funcţiile, condiţiile şi tipurile de răspundere juridică.

Capitolul 3 al lucrării este definitoriu în structura lucrării întrucât aduce în discuţie elementele caracteristice răspunderii juridice a funcţionarilor publici. În acest sens am considerat necesar a prezenta cadrul legal şi noţiunea de funcţionar public şi funcţie publică, aspecte completate prin prezentarea principalele forme de răspundere ale funcţionarului public.

Instituţia juridică a răspunderii disciplinare a funcţionarului public este analizată în mod detaliat în Capitolul 4 al lucrării - „Abaterea disciplinară”. Analizând noţiunea şi natura juridică a răspunderii disciplinare şi a disciplinei în materie, se va reţine că „disciplina” reprezintă un sistem de norme juridice care reglementează comportamentul salariaţilor şi funcţionarilor publici în desfăşurarea procesului muncii. Pe de altă parte, după cum se va sublinia, încălcarea cu vinovăţie de către funcţionarii publici a îndatoririlor corespunzătoare funcţiei publice pe care o deţin şi a normelor de conduită profesională şi civică prevăzute de lege constituie abatere disciplinară şi atrage răspunderea administrativ-disciplinară. Aceasta este definiţia răspunderii administrativ-disciplinare, stabilită de art. 65 alin. 1 din Statutul funcţionarului public (forma republicată). Ansamblul normelor care definesc abaterile disciplinare, stabilesc sancţiunile disciplinare şi reglementează condiţiile de fond şi procedurale pentru aplicarea lor constituie una din formele de răspundere juridică specifice dreptului administrativ şi anume răspunderea disciplinară. Având în vedere importanţa respectării disciplinei în activitatea desfăşurată de funcţionarii publici, în acest capitol am considerat necesar a analiza în mod detaliat faptele care constituie, potrivit legii, abateri disciplinare.

În ordinea firească, în Capitolul 5 al studiului sunt reţinute sancţiunile disciplinare pe care legiuitorul le-a stabilit pentru abaterile disciplinare săvârşite de către funcţionarii publici. Prin urmare, sunt prezentate atât sancţiunile disciplinare, cât şi procedura de aplicare a acestora. Alte aspecte care completează materia privesc cazierul administrativ şi radierea sancţiunilor disciplinare.

Nu în ultimul rând, am considerat necesar a prezenta şi cauzele care înlătură răspunderea disciplinară, întrucât, după cum ştim, răspunderea disciplinară a funcţionarilor publici poate fi angajată numai dacă sunt întrunite toate elementele constitutive ale abaterii disciplinare. „Răspunderea disciplinară a funcţionarilor publici cu statut special” formează obiectul analizei în Capitolul 6 al acestui studiu.

Aşa cum se va sublinia, Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarului public reprezintă „dreptul comun” în ceea ce priveşte reglementarea regimului aplicabil raporturilor juridice dintre funcţionarii publici şi autorităţile şi instituţiile publice din administraţia publică centrală şi locală. Delimitarea între funcţionarii publici supuşi statutului de drept comun şi cei care beneficiază de reglementări speciale în raport cu Legea nr. 188/1999 se realizează prin dispoziţiile acesteia din urmă, conform art. 5 alin. 1 din Statut. Existenţa reglementărilor speciale aplicabile acestor categorii de funcţionari publici se justifică prin unele elemente specifice activităţilor instituţiilor respective. Pornind de la prevederile art. 5 alin. 2 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, cu modificările şi completările ulterioare, care prevede că prin statutele speciale se pot reglementa: drepturi, îndatoriri şi incompatibilităţi specifice, altele decât cele prevăzute de Statutul funcţionarilor publici sau de reglementări complementare, funcţii publice specifice, dispoziţii speciale referitoare la carieră, însă numai în cazul statutelor speciale aplicabile serviciilor diplomatice şi consulare, poliţiştilor şi altor structuri ale Ministerului Administraţiei şi Internelor, am considerat necesar ca în acest capitol să fie prezentate unele reglementări cu caracter derogatoriu în materie de răspundere disciplinară.

În Capitolul 7 al proiectului sunt reţinute principalele „Concluzii” ale studiului, prin prezentarea în sinteză a materiei analizate.

Infracţiunile de serviciu sau în legătură cu serviciu după cum arată denumirea lor, aduc atingere unor activităţi de interes public sau altor activităţi reglementate de lege.

Aceste infracţiuni, deşi sunt numeroase şi de o mare varietate, au fost totuşi incluse într-un titlu unic (Titlul VI din Codul penal. Partea specială), deoarece ele prezintă o trăsătură esenţială comună, constând în aceea că, prin săvârşirea lor, se aduce atingerea unor relaţii sociale de aceeaşi natură, relaţii care privesc activitatea de serviciu sau regimul stabilit pentru anumite activităţi reglementate de lege.

Obiectul juridic generic îl constituie relaţiile sociale menite să asigure buna şi normala desfăşurare a activităţii unităţilor publice sau de interes public.

Pe fondul apariţiei în anul 2002 a unei noi reglementări în materie contravenţională, trebuie să subliniem că în prezent avem o legislaţie care se doreşte mult mai suplă şi teoretic mai, viabilă. Materia contravenţiilor a fost modificată şi de legea de revizuire a Constituţiei, care scoate din sfera sancţiunilor contravenţionale închisoarea contravenţională.

Asistăm aşadar la o materie care schimbă de la zi la zi, fiind supusă unor modificări cerute de realităţile economice, juridice sau politice. Tocmai de aceea, demersul nostru a încercat să treacă în revistă toate modificările – nu puţine – care au intervenit în dreptul contravenţional.

Lucrarea de faţă a fost structurată pe cinci capitole, după cum urmează:

Capitolul I prezintă istoricul materiei contravenţiilor in România. Astfel se trece în revistă seria de reglementări prin care contravenţiile au ieşit din sfera ilicitului penal pentru a fi calificate ca abateri cu caracter administrativ (dezincriminarea contravenţiilor). Se expune succinct modul prin care si alte state au recurs la un process de dezincriminare a contravenţiilor. Se marchează apoi momentul adoptării primei legi cadru în materie –Legea nr.32/1968 privind stabilirea si sancţionarea contravenţiilor. In ultima parte se prezintă răspunderea contravenţională de lege lata potrivit ordonanţei Guvernului nr. 2/2001, astfel cum a fost aprobată prin Legea nr. 180/2002. Aceasta defineşte contravenţia si delimitează trăsăturile ei, enunţă subiectele, activ şi pasiv, ale răspunderii contravenţionale, expune cauzele care înlătura raspunderea contravenţională şi prezintă condiţiile în care se prescrie aplicarea sancţiunilor contravenţionale.

Capitolul II tratează sancţiunile contravenţionale principale: avertismentul, amenda, închisoarea contravenţională şi obligarea la prestarea unei activitati în folosul comunităţii. In cadrul fiecarei categorii se expun definiţia sancţiunii, istoricul aplicarii şi reglementarilor ei, cauzele abrogarii (în cazul închisorii contravenţionale), norme de aplicare precum şi subdiviziuni. Se mai prezintă totodată şi o suită de probleme specifice de ordin practic sau teoretic în ceea ce priveste aplicarea fiecarei sancţiuni. -

Capitolul III tratează sancţiunile contravenţionale complementare.

Capitolul IV se ocupă de procedura contravenţională cu cele patru etape principale ale ei: constatarea contravenţiei, aplicarea sancţiunii contravenţionale, exercitarea căilor de atac şi executarea sancţiunilor contravenţionale.

Capitolul V expune sancţiunile contravenţionale expuse în alte acte normative. -Capitolul VI prezintă concluziile acestei teze.

Starea proprie societăţilor bulversate de revoluţii sau crize sociale de amploare (aşa cum a fost şi cazul României) este determinată de disconfortul social materializat în insecuritatea cetăţeanului şi a societăţii.

Privită ca fenomen social, corupţia este expresia unor manifestări de descompunere morală şi degradare spirituală; ea reprezintă o problemă socială complexă, ale cărei modalităţi de manifestare, consecinţe sociale şi căi de soluţionare interesează opinia publică şi nivelul instituţionalizat al controlului social.

Cuvântul corupţie vine de la termenul latin „coruptio”, caracterizând o anumită comportare a funcţionarului care îşi comercializează, îşi vinde atributele funcţiei şi încrederea acordată de societate, primind în schimb bani sau alte foloase.

Potrivit Convenţiei civile asupra corupţiei adoptată la Stasburg la 4 noiembrie 1999 - art. 2: „prin corupţie se înţelege faptul de a solicita, de a oferi, de a da sau de a accepta, direct sau indirect, un comision ilicit sau un alt avantaj necuvenit ori promisiunea unui astfel de avantaj necuvenit care afectează exerciţiul normal al unei funcţii sau comportamentul cerut beneficiarului comisionului ilicit sau avantajului necuvenit ori promisiunii unui astfel de avantaj necuvenit”.

Fenomenul corupţiei include toate faptele şi actele unor subiecţi de drept care, profitând de funcţia sau poziţia socială pe care o ocupă, acţionează pentru obţinerea unor avantaje personale, prin mijloace ilicite, renunţând la respectul faţă de lege şi morală, ca o reflectare a stării de decădere a societăţii.

Corupţia este percepută de către majoritatea segmentelor din populaţie ca un fenomen deosebit de grav şi periculos, care subminează structurile de putere şi autoritate şi se referă, mai ales, la darea şi luarea de mită, primirea de foloase necuvenite şi traficul de influenţă. Întrucât la săvârşirea acestor infracţiuni, în care sunt implicaţi uneori demnitari sau foşti demnitari, reprezentanţi ai Guvernului, parlamentari, magistraţi şi cadre din instituţiile care trebuie să apere legalitatea determină, în rândul populaţiei, o percepţie negativă asupra credibilităţii instituţiilor publice.

Obiectivele marii corupţii sunt duble: profitul şi puterea‚ care se pot realiza numai prin infiltrarea în structurile de stat şi utilizarea canalelor internaţionale. Concepută în cel mai popular sens al cuvântului, corupţia reprezintă folosirea abuzivă a puterii în avantaj propriu.