Infractiuni savarsite de functionarii publici

Art. 246 din Codul penal prevede că infracţiunea constă în: „fapta funcţionarului public (sau funcţionarului), care în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu, cu ştiinţă, nu îndeplineşte un act ori îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o vătămare intereselor legale ale unei persoane”.

Prin exercitarea abuzivă a atribuţiilor sale de serviciu, funcţionarul public sau orice alt funcţionar poate aduce atingere intereselor legale ale unei persoane. Fapta prin care s-a produs o astfel de urmare prezintă pericol social, deoarece constituie o încălcare a legalităţii în activitatea de serviciu, săvârşită chiar de acela care trebuie, în virtutea calităţii sale, să o apere.

Spre deosebire de Codul penal anterior, în care fapta nu avea o incriminare distinctă, Codul penal în vigoare, răspunzând necesităţii de a o diferenţia de alte fapte, care constau tot în exercitarea abuzivă a atribuţiilor de serviciu, dar care produc alte urmări a prevăzut-o separat, în art. 246 sub denumirea de „Abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor”.

Abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor are un caracter subsidiar, ceea ce înseamnă că abuzul săvârşit de un funcţionar public sau de un alt funcţionar se încadrează în dispoziţiile art. 246 C. penal numai dacă acest abuz nu are o incriminare distinctă în Codul penal .

Acest ebook se livreaza in forma actualizata, conform noilor coduri, in cca. 4-5 zile din momentul efectuarii comenzii!

“Insulta, calomnia ori ameninţarea săvârşită nemijlocit sau prin mijloace de comunicare directă, contra unui funcţionar public care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat, aflat în exerciţiul funcţiunii ori pentru fapte îndeplinite în exerciţiul funcţiunii.”

Pericolul social pe care îl prezintă ultrajul rezultă nu numai din acţiunile prin care este săvârşită fapta, ci îndeosebi din situaţia specială a subiectului pasiv al infracţiunii. Autoritatea de stat ca valoare socială presupune respect şi eficienţă; or aceste însuşiri sunt serios ştirbite atunci când cei care o exercită ar putea fi lăsaţi fără apărare împotriva acţiunilor ce sunt de natură să le creeze o proastă reputaţie.

Modalităţile de optimizare a activităţilor de prevenire şi combatere a corupţiei presupun că o strategie eficientă de acţiune împotriva corupţiei are la bază prioritatea activităţilor de prevenire faţă de cele de reprimare, deoarece acestea din urmă implică o contaminare preexistentă a mediului social precum şi acţiuni complexe şi îndelungate, cu costuri mari şi rezultate incerte.

În cadrul programelor guvernamentale privind prevenirea şi acţiunea împotriva corupţiei, pornindu-se de la identificarea sectoarelor vulnerabile la corupţie şi a factorilor de risc specifici au fost identificate următoarele forme de corupţie:

- corupţia administrativă - priveşte activitatea administraţiei publice locale şi centrale, autorităţile vamale, sănătatea şi asistenţa socială, cultura şi învăţământul, instituţiile din domeniul apărării, ordinii publice şi siguranţei naţionale - corupţia în justiţie, cu referire la autorităţile judecătoreşti: parchete şi instanţe;

- corupţia economică - în special în domeniul financiar-bancar, în agricultură, silvicultură şi în unele ramuri ale industriei: metalurgie-siderurgie, precum şi în prelucrarea şi comercializarea petrolului

- corupţia politică - legată în special de activitatea parlamentară şi a partidelor politice: efectele negative ale imunităţii parlamentare, influenţarea iniţiativelor legislative, finanţare partidelor politice şi a campaniilor electorale.

De asemenea, corupţia reprezintă un factor de injusteţe socială care întreţine şi amplifică sărăcia, afectând, în ultimă instanţă dezvoltarea economică, aceasta fiind cea mai credibilă şi temeinică sursă de securitate. Sumele de bani şi foloasele care fac obiectul mitei sau altor infracţiuni de corupţie sunt scoase din circuitul economic normal şi capătă o destinaţie ocultă, reprezentând venituri ilicite.

Toate aceste sume, care uneori ating valori considerabile, se adaugă sumelor folosite în mod legal pentru atingerea scopului în care a fost dată mita, astfel încât costul final al activităţii respective este amplificat în mod nejustificat cu un procent considerabil.

Delapidarea, inca de la inceput, a fost menita sa ocroteasca “banii publici” de sustragerile comise de insisi cei angajati sa-i manipuleze.

Sustragerea de bunuri chiar de acela care, datorita atributiilor de serviciu, are bunuri in gestiunea sau administrarea sa, este o fapta de mare gravitate. Acela (functionarul) care savarseste o asemenea fapta pune in evidenta lipsa sa de respect fata de legea penala.

Prin savarsirea ei nu se incalca numai relatiile sociale cu caracter patrimonial, ci si cele referitoare la activitatea de serviciu. In afara de acestea, faptuitorul, savarsind fapta, nu incalca doar obligatia pe care o are fiecare persoana de a nu aduce atigere patrimoniului altuia, ci si obligatia speciala pe care o are in aceasta privinta tocmai datorita calitatii sale de functionar.

Datorita calitatii faptuitorului- acesta are in gestiunea sau administrarea sa bunurile-infractiunea poate fi mai usor savarsita si mai greu descoperita, ceea ce-i mareste gradul de pericol social.

Infracţiunea de gestiune frauduloasă se găsea în legislaţiile penale mai vechi inclusă în incriminarea abuzului de încredere, ca o modalitate a acesteia.

În vechile legislaţii penale abuzul de încredere, alături de alte infracţiuni patrimoniale, făcea parte din grupul aşa-denumit al furturilor improprii.

Mai târziu, abuzul de încredere a fost incriminat ca infracţiune distinctă faţă de infracţiunea de furt, sub variate denumiri: abuz de încredere, deturnare, însuşire pe nedrept etc. În legislaţiile penale moderne au fost apoi incriminate separat abuzul săvârşit de un detentor al bunului altuia (însuşire nedreaptă, deturnare) şi abuzul săvârşit de cel însărcinat cu administrarea unor bunuri (gestiune frauduloasă, infidelitate).

Aşadar, majoritatea legislaţiilor penale moderne au separat incriminarea faptei de gestiune frauduloasă de aceea a abuzului de încredere sancţionându-le ca infracţiuni distincte.

Infracţiunea de delapidare a avut rolul, încă de la începuturile reglementării sale în drept, să ocrotească “banii publici” de sustragerile celor abilitaţi să-i administreze şi să-i manipuleze.

Delapidarea este fapta persoanei care, având calitatea de a efectua acte de gestiune sau administraţie cu privire la elementele patrimoniului unei instituţii publice sau private, sustrage bunuri din acest avut.

Conduita persoanei care săvârşeşte o astfel de faptă reprezintă o îndoită lipsă de respect faţă de legea penală: pe de o parte, prin vătămarea ce se aduce proprietăţii publice, iar pe de altă parte, prin nesocotirea obligaţiei de fidelitate şi probitate care incumbă oricărui gestionar sau administrator în lumina atribuţiunilor de serviciu.

Instituţia răspunderii faţă de funcţionarii publici apare ca fiind necesară dacă avem în vedere importanţa deosebită a activităţii organelor administraţiei publice.

Având ca sarcină executarea legii, funcţionarii sunt ţinuţi să respecte legea, iar în caz de încălcare a acesteia să poarte întreaga răspundere pentru fapta lor. Instituţia răspunderii juridice a funcţionarilor publici este reglementată în Capitolul VIII denumit „Sancţiunile disciplinare şi răspunderea funcţionarilor publici”, din Legea nr. 188/1999 privind Statul funcţionarilor publici cu modificările şi completările ulterioare.

De „lege ferenda” se impune modificarea titlului Capitolului VIII din Legea nr. 188/1999. Într-o nouă reglementare, acest titlu trebuie să aibă următoarea denumire: „Răspunderea funcţionarilor publici”, incluzând aici cele patru forme ale răspunderii juridice ale funcţionarilor publici: răspunderea disciplinară, contravenţională, civilă, penală, după caz.

O asemenea modificare este necesară întrucât titlul actual al acestui capitol este lipsit de precizie. Potrivit art. 85 din Statutul funcţionarilor publici, încălcarea de către funcţionarii publici, cu vinovăţie, a îndatoririlor de serviciu atrage răspunderea disciplinară, contravenţională, civilă sau penală, după caz. Răspunderea penală a funcţionarilor publici este reglementată în art. 86 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, care prevede în alin. 1 că răspunderea funcţionarului public pentru infracţiunile săvârşite în timpul serviciului sau în legătură cu atribuţiile funcţiei publice pe care o ocupă se angajează potrivit legii penale.

Legea penală (Codul penal, partea specială), reglementează în Titlul VI - Infracţiunile care aduc atingere unor activităţi de interes public sau altor activităţi reglementate de lege. dintre infracţiunile reglementate în acest titlu, în studiul de faţă am avut în vedere următoarele infracţiuni: auzul în serviciu contra intereselor persoanelor - art. 246 din Codul penal, abuzul în serviciu prin îngrădirea unor drepturi - art. 247 din Codul penal, abuzul în serviciu contra intereselor publice - art. 248 din Codul penal, neglijenţa în serviciu - art. 249 din Codul penal, purtarea abuzivă - art. 250 din Codul penal, conflictul de interese - art. 2531 din Codul penal, luarea de mită - art. 254 din Codul penal, primirea de foloase necuvenite - art. 256 din Codul penal, traficul de influenţă - art. 257 din Codul penal.

Codul penal, partea specială, grupează în cadrul Titlul VI, Capitolul I „Infracţiunile se serviciu sau în legătură cu serviciu”: infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor (art. 246 Cod penal), infracţiunea de abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi (art. 247 Cod penal, aşa cum a fost modificat prin Legea nr. 278/2006); infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice (art. 248 Cod penal); abuzul în serviciu în formă calificată (art. 2481 Cod penal); neglijenţa în serviciu (art. 249 Cod penal); purtarea abuzivă (art. 250 Cod penal); neglijenţa în păstrarea secretului de stat (art. 252 Cod penal); conflictul de interese (art. 2531 Cod penal); luarea de mită (art. 254 Cod penal); primirea de foloase necuvenite (art. 256 Cod penal); traficul de influenţă (art. 257 Cod penal).

Totodată, dispoziţii importante în materie sunt grupate şi în cadrul Legii nr. 78 din 8 mai 2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, aşa cum a fost modificată şi completată prin O.U.G. nr. 60/2006 şi prin Legea nr. 69/2007. În cazul acestor infracţiuni, subiectul activ trebuie să aibă calitatea de funcţionar public, astfel cum este reglementată de Codul penal, chiar dacă accepţiunea este mult mai largă decât cea stabilită de Statutul funcţionarilor publici.

Prin urmare, calitatea de funcţionar public implică existenţa unei însărcinări de serviciu, ca o situaţie de fapt, sau este consecinţa încheierii unui contract de muncă cu una din unităţile menţionate, în virtutea căruia subiectul exercită în mod real atribuţiile unei funcţii. Însărcinarea poate fi permanentă sau temporară, esenţial este ca persoana respectivă să se încadreze în colectivul de muncă al uneia din unităţile prevăzute în art. 145 şi să se supună regulamentului de ordine interioară care reglementează organizarea şi disciplina muncii.

Pentru stabilirea calităţii de funcţionar public nu are relevanţă titlul însărcinării sau modalitatea învestirii (numire, repartizare, alegere, concurs). Este suficient ca subiectul activ al infracţiunii să exercite o însărcinare în serviciul unei autorităţi publice, instituţii publice, sau altei persoane juridice de interes public.

De asemenea, nu are relevanţă validitatea raportului de muncă şi nici nu este necesară existenţa unui contract de muncă sau o numire în funcţie, fiind suficientă exercitarea ca o realitate de fapt a atribuţiilor funcţiei. Va fi necesar însă să existe consimţământul expres ori tacit al conducerii unităţii în cauză, în sensul exercitării de către persoana respectivă a funcţiei.

În primul rând trebuie să reţinem că în aprecierea caracterului de secret de stat care se atribuie unui document trebuie să se ţină seama de prevederile art. 150 alin. 1 din Codul penal, modificat şi completat prin Legea nr. 268/2006 , prin Legea nr. 337/2007 şi prin Legea nr. 58/2008. Potrivit acestui text de lege: „secrete de stat sunt documentele şi datele care prezintă în mod vădit acest caracter, precum şi cele declarate sau clasificate astfel prin hotărâre a Guvernului”.

Codul penal, partea specială, grupează în cadrul Titlul VI, Capitolul I „Infracţiunile se serviciu sau în legătură cu serviciu”, aşa cum le-am analizat pe parcursul proiectului: infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor (art. 246 Cod penal), infracţiunea de abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi (art. 247 Cod penal, aşa cum a fost modificat prin Legea nr. 278/2006); infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice (art. 248 Cod penal); abuzul în serviciu în formă calificată (art. 2481 Cod penal); neglijenţa în serviciu (art. 249 Cod penal); purtarea abuzivă (art. 250 Cod penal); neglijenţa în păstrarea secretului de stat (art. 252 Cod penal); conflictul de interese (art. 2531 Cod penal); luarea de mită (art. 254 Cod penal); primirea de foloase necuvenite (art. 256 Cod penal); traficul de influenţă (art. 257 Cod penal).

Aşa cum am reţinut, dispoziţii importante în materie sunt grupate şi în cadrul Legii nr. 78 din 8 mai 2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, aşa cum a fost modificată şi completată prin O.U.G. nr. 60/2006 şi prin Legea nr. 69/2007. În cazul acestor infracţiuni, subiectul activ trebuie să aibă calitatea de funcţionar public, astfel cum este reglementată de Codul penal, chiar dacă accepţiunea este mult mai largă decât cea stabilită de Statutul funcţionarilor publici. Prin urmare, calitatea de funcţionar public implică existenţa unei însărcinări de serviciu, ca o situaţie de fapt, sau este consecinţa încheierii unui contract de muncă cu una din unităţile menţionate, în virtutea căruia subiectul exercită în mod real atribuţiile unei funcţii. Însărcinarea poate fi permanentă sau temporară, esenţial este ca persoana respectivă să se încadreze în colectivul de muncă al uneia din unităţile prevăzute în art. 145 şi să se supună regulamentului de ordine interioară care reglementează organizarea şi disciplina muncii. Pentru stabilirea calităţii de funcţionar public nu are relevanţă titlul însărcinării sau modalitatea învestirii (numire, repartizare, alegere, concurs).

Este suficient ca subiectul activ al infracţiunii să exercite o însărcinare în serviciul unei autorităţi publice, instituţii publice, sau altei persoane juridice de interes public.

De asemenea, nu are relevanţă validitatea raportului de muncă şi nici nu este necesară existenţa unui contract de muncă sau o numire în funcţie, fiind suficientă exercitarea ca o realitate de fapt a atribuţiilor funcţiei. Va fi necesar însă să existe consimţământul expres ori tacit al conducerii unităţii în cauză, în sensul exercitării de către persoana respectivă a funcţiei.

Potrivit art. 12 din Statut, categoria înalţilor funcţionari publici cuprinde persoanele care sunt numite în una dintre următoarele funcţii publice: secretar general al Guvernului şi secretar general adjunct al Guvernului; secretar general din ministere şi alte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale; prefect; secretar general adjunct din ministere şi alte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale; subprefect; inspector guvernamental. În materie prezintă importanţă totodată şi prevederile cuprinse în Ordonanţa de Urgenţă nr. 24/2004 din 21/04/2004 privind creşterea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice şi a funcţiilor publice, precum şi intensificarea măsurilor de prevenire şi combatere a corupţiei; Hotărârea nr. 341 din 11 aprilie 2007 privind intrarea în categoria înalţilor funcţionari publici, managementul carierei şi mobilitatea înalţilor funcţionari publici, Hotărârea nr. 1344/2007 privind normele de organizare şi funcţionare a comisiilor de disciplină etc., Legea nr. 144 din 21 mai 2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, aşa cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 47/2007 şi prin O.U.G. nr. 138/2007, adoptată în vedere asigurării exercitării funcţiilor şi demnităţilor publice în condiţii de imparţialitate, integritate, transparenţă, prin organizarea în mod unitar şi instituţionalizat a activităţii de control al averii dobândite în perioada exercitării mandatelor sau a îndeplinirii funcţiilor respective şi a verificării conflictelor de interese, precum şi de sesizare a incompatibilităţilor.

În practica judiciară s-a reţinut că în raport cu prevederile art. 257 alin. 1 C. pen., infracţiunea de trafic de influenţă există atât atunci când făptuitorul are în mod real o influenţă asupra unui funcţionar, cât şi atunci când făptuitorul lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar, deşi influenţa nu există în realitate. Prin urmare, fapta de a pretinde şi de a primi o sumă de bani, săvârşită de către o persoană care lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar, pentru a-l determina să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu, chiar dacă în realitate făptuitorul nu are o astfel de influenţă, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de influenţă prevăzută în art. 257 alin. (1) C. pen., iar nu pe cele ale infracţiunii de înşelăciune.

Prevalarea de o influenţă inexistentă în realitate, asupra unui funcţionar, deşi constituie o prezentare ca adevărată a unei fapte mincinoase - acţiune ce realizează elementul material al infracţiunii de înşelăciune -, prin voinţa legiuitorului constituie o infracţiune distinctă, dacă sunt îndeplinite şi celelalte condiţii prevăzute în art. 257 alin. (1) C. pen., traficul de influenţă existând, însă, spre deosebire de înşelăciune, indiferent dacă s-a cauzat sau nu o pagubă materială .