Infractiuni care aduc atingere unor activitati de interes public

Infracţiunile contra siguranţei statului nu au, de regula, un obiect material, acţiunea incriminata nefiind exercitata în mod direct asupra unui bun sau asupra corpului unei persoane. Excepţie de la aceasta caracteristica generala fac unele fapte de tradare; de pilda, în cazul tradarii prin transmiterea de secrete, obiectul material consta în documentul care reprezinta un secret de stat şi care este transmis, procurat sau deţinut în vederea transmiterii; sau cazul tradarii prin ajutarea inamicului, infracţiune al carei obiect material consta în uzine, instalaţii industriale, cai de comuncaţie, aeronave, aparate, armament, diverse alte valori etc., predate sau procurate inamicului.

De asemenea, exista obiect material constând, de data aceasta, în corpul persoanei/persoanelor, în cazul atentatului care pune în pericol siguranţa statului sau în cazul atentatului contra unei colectivitaţi. Oricum ar fi, de câte ori o infracţiune contra statului are un obiect material, acesta este aratat în chiar textul legii, indicându-se trasaturile ce-l caracterizeaza. Infracţiunile contra siguranţei statului includ în latura lor obiectiva, la fel ca orice alta infracţiune, o fapta, o urmare periculoasa şi un raport de cauzalitate dintre fapta şi urmare.

Fapta, care este descrisa în textul de incriminare, difera de la o infracţiune contra siguranţei statului la alta. De cele mai multe ori, ea consta într-o acţiune, ceea ce însemna ca cele mai multe infracţiuni contra siguranţei statului sunt infracţiuni comisive care creeaza o stare de pericol sau, eventual, aduce o atingere siguranţei statului. Acţiunile se pot materializa în felurite modalitaţi: transmiterea unor secrete de stat (în cazul infracţiunii de tradare prin transmitere de secrete), acţiune armata (subminare a puterii de stat), atentat împotriva unei personalitaţi a statului nostru ori a unui alt stat (atentantul care pune în pericol siguranţa statului, respectiv infracţiuni contra reprezentantului unui stat strain), distrugerea de bunuri materiale (acte de diversiune), transmiterea orala sau scrisa de idei, concepţii (propaganda în favoarea statului totalitar şi comunicarea de informaşii false), iniţierea unei asociaţii (complotul) ori acşiuni împotriva ordinii constituţionale.

În primul rând trebuie să precizăm că prin „dreptul concurenţei comerciale” se înţelege ansamblul de reglementări destinate să asigure, în raporturile de piaţă interne şi internaţionale, existenţa şi exerciţiul normal al competiţiei dintre agenţii economici, în lupta pentru câştigarea, extinderea şi păstrarea concurenţei.

Din această definiţie rezultă sintetic componentele principale ale dreptului concurenţei comerciale şi anume:

 un complex de reglementări specifice, care îi formează cadrul legal;

 ambianţă economică adecvată, constând într-o piaţă liberă;

 existenţa şi modalităţile de exercitare a competiţiei economice;

 relaţiile de concurenţă dintre agenţii economici, care se confruntă spre a-şi câştiga şi consolida o clientelă proprie.

A falsifica, falsificare, falsuri – sunt expresii întâlnite frecvent în limbajul curent şi reprezintă concepte care desemnează o denaturare a adevărului pentru că nu se poate vorbi de falsificare sau de fals decât acolo unde este de conceput existenţa sau posibilitatea existenţei adevărului. Însă, pentru ca adevărul să poată fi alterat prin falsificare trebuie să fie concret adică să se raporteze la lucruri, la persoane, întâmplări, situaţii, drepturi, obligaţii, angajamente sau orice entitate care este susceptibilă de a genera consecinţe juridice.

Făcând parte din grupul faptelor încriminate sub denumirea generică de „infracţiuni de fals”, falsificarea de monede constituie o categorie bine individualizată şi particularizată atât sub aspectul structurii şi conţinutului juridic, cât şi a modalităţilor faptice de comitere. Ca orice altă infracţiune din grupul menţionat, falsificarea de monede aduce o gravă atingere adevărului şi încrederii ce stau la baza formării şi desfăşurării relaţiilor interumane . Infracţiunea de falsificare de monede, ca de altfel şi infracţiunile derivate din aceasta – prezintă un grad ridicat de pericol social din mai multe considerente.

Astfel, produsul infracţiunii – moneda falsificată – este de natură să surprindă şi să înşele încrederea persoanelor puse în postura de a primi o asemenea “valoare”. Mai mult, faptele de acest gen lezează grav încrederea publică faţă de monedă, existenţa în circulaţie a unor piese false conducând, invariabil, la îngreunarea şi chiar împiedicarea unei circulaţii băneşti normale, cu toate consecinţele negative ce decurg din aceasta în plan economic, social şi politic.

Altfel spus, prin incriminarea acestei fapte profund antisociale, legea penală protejează relaţiile sociale a căror formare, dezvoltare şi desfăşurare normale implică încrederea în autenticitatea monedelor.

Codul penal român, în titlul XI “Infracţiuni contra păcii şi omenirii”, art. 357, partea specială, incriminează infracţiunea de genocid care face parte din grupul infracţiunilor contra păcii şi omenirii.

În ceea ce priveşte termenul de genocid acesta înseamnă distrugerea, exterminarea în întregime sau în parte a unei colectivităţi sau a unui grup naţional, etnic, rasial sau religios, sau a vreuneia dintre următoarele fapte: uciderea membrilor colectivităţii sau grupului; vătămarea gravă a integrităţii fizice sau mintale a membrilor colectivităţii sau grupului; supunerea colectivităţii ori grupului la condiţii de existenţă sau tratament de natură să ducă la distrugerea fizică; luarea de măsuri tinzând la împiedicarea naşterilor în sânul colectivităţii sau grupului; transferarea forţată a copiilor aparţinând unei colectivităţi sau unui grup, în altă colectivitate sau alt grup .

Infracţiunea de gestiune frauduloasă se găsea în legislaţiile penale mai vechi inclusă în incriminarea abuzului de încredere, ca o modalitate a acesteia.

În vechile legislaţii penale abuzul de încredere, alături de alte infracţiuni patrimoniale, făcea parte din grupul aşa-denumit al furturilor improprii.

Mai târziu, abuzul de încredere a fost incriminat ca infracţiune distinctă faţă de infracţiunea de furt, sub variate denumiri: abuz de încredere, deturnare, însuşire pe nedrept etc. În legislaţiile penale moderne au fost apoi incriminate separat abuzul săvârşit de un detentor al bunului altuia (însuşire nedreaptă, deturnare) şi abuzul săvârşit de cel însărcinat cu administrarea unor bunuri (gestiune frauduloasă, infidelitate).

Aşadar, majoritatea legislaţiilor penale moderne au separat incriminarea faptei de gestiune frauduloasă de aceea a abuzului de încredere sancţionându-le ca infracţiuni distincte.

Constituie infracţiune de ultraj, în condiţiile art. 239 Cod penal „insulta sau calomnia săvârşită nemijlocit ori prin mijloace de comunicare directă, contra unui funcţionar public care îndeplineşte o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, aflat în exerciţiul funcţiunii ori pentru toate faptele îndeplinite în exerciţiul funcţiunii, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani.”

În condiţiile alin. 2 al art. 239 Cod penal „ameninţarea săvârşită nemijlocit sau prin mijloace de comunicare directă contra unui funcţionar public care îndeplineşte o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, aflat în exerciţiul funcţiunii ori pentru toate faptele îndeplinite în exerciţiul funcţiunii, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 4 ani.”

Alin. 3 al art. 239 C. pen prevede: „lovirea sau orice acte de violenţă, precum vătămarea corporală săvârşite împotriva persoanei prevăzute în alin. 1, aflată în exerciţiul funcţiunii ori pentru fapte îndeplinite în exerciţiul funcţiunii se pedepsesc cu închisoare de la 6 luni la 7 ani, iar dacă s-a produs vătămarea corporală gravă , pedeapsa este închisoarea de la 3 la 12 ani”.

De asemenea, alin. 4 al articolul 239 Codul penal, prevede şi un caz de variantă agravantă, atunci când fapta este „săvârşită împotriva unui magistrat, poliţist sau jandarm ori alt militar, când maximul pedepsei se majorează cu 3 ani” .

În acest sens, practica judiciară a arătat că s-a comis această infracţiune de către numitul I.V. care l-a agresat pe poliţistul N.C. aflat în misiunea de a sprijini activitatea executorului judecătoresc, de punere în executare, pe cale silită, a unei hotărâri judecătoreşti. S-a motivat că, prin participarea poliţistului la executarea unei hotărâri acesta nu-şi pierde calitatea de agent al ordinii publice, el nefiind asimilat cu organul de executare a hotărârii judecătoreşti, în sensul prevederilor art. 271 alin. 1 Cod penal .

Potrivit art. 145 C. pen., prin termenul „public” se înţelege tot ce priveşte autorităţile publice, instituţiile publice, instituţiile sau alte persoane juridice de interes public, administrarea, folosirea sau exploatarea bunurilor proprietate publică, serviciile de interes public, precum şi bunurile de orice fel care, potrivit legii, sunt de interes public. Prin urmare, calitatea de funcţionar public implică existenţa unei însărcinări de serviciu, ca o situaţie de fapt, sau este consecinţa încheierii unui contract de muncă cu una din unităţile menţionate, în virtutea căruia subiectul exercită în mod real atribuţiile unei funcţii.

Această însărcinare poate fi permanentă sau temporară, esenţial este ca persoana respectivă să se încadreze în colectivul de muncă al uneia din unităţile prevăzute în art. 145 şi să se supună regulamentului de ordine interioară care reglementează organizarea şi disciplina muncii. Pentru stabilirea calităţii de funcţionar public nu are relevanţă titlul însărcinării sau modalitatea învestirii (numire, repartizare, alegere, concurs). Este suficient ca subiectul activ al infracţiunii să exercite o însărcinare în serviciul unei autorităţi publice, instituţii publice, sau altei persoane juridice de interes public. Legea penală foloseşte nu numai noţiunea de funcţionar public, ci şi pe aceea de funcţionar.

Prin funcţionar se înţelege, potrivit art. 147 alin. 2 C. pen., persoana menţionată în alin. 1, care exercită o însărcinare în serviciul unei alte persoane juridice decât cele prevăzute în acel alineat. Cu alte cuvinte, prin funcţionar se înţelege persoana care exercită permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost învestită, o însărcinare de orice natură, retribuită sau nu, în serviciul unei alte persoane juridice decât cele prevăzute în art. 145, precum şi orice salariat care exercită o însărcinare în serviciul acesteia.

Pe parcursul acestui studiu am avut în vedere o prezentare generală a infracţiunilor săvârşite de funcţionarii publici, cu privire specială asupra tentativei în cazul acestor infracţiuni, delimitând în acest sens între infracţiunile săvârşite de funcţionarii publici care nu au tentativă; infracţiunile săvârşire de funcţionarii publici la care tentativa nu se pedepseşte, infracţiunile săvârşite de funcţionarii publici la care tentativa este sancţionată şi nu în ultimul rând, analiza infracţiunilor săvârşite de funcţionarii publici prevăzute în legi speciale la care tentativa este posibilă.

Aşa cum am detaliat pe parcursul acestui studiu, art. 86 din Statutul funcţionarilor publici, republicat în anul 2007 prevede că răspunderea funcţionarului public pentru infracţiunile săvârşite în timpul serviciului sau în legătură cu atribuţiile funcţiei publice pe care o ocupă se angajează potrivit legii penale. Dispoziţiile legii penale la care fac trimitere prevederile Statutului funcţionarilor publici sunt grupate în primul rând în cadrul Titlul VI din Codul penal denumit reglementat „Infracţiunile care aduc atingere unor activităţi de interes public sau altor activităţi reglementate de lege”.

Din acest titlu, pe parcursul acestui proiect am analizat dispoziţiile penale cuprinse în Capitolul I - „Infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul”, din Titlul VI al Codului penal, respectiv: art. 246: Abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor; art. 247: Abuzul în serviciu prin îngrădirea unor drepturi; art. 248: Abuzul în serviciu contra intereselor publice; art. 2481: Abuzul în formă calificată; art. 249: Neglijenţa în serviciu; art. 250: Purtarea abuzivă; art. 252: Neglijenţa în păstrarea secretului de stat; art. 2531: Conflictul de interese; art. 254: Luarea de mită; art. 256: Primirea de foloase necuvenite; art. 257: Traficul de influenţă; art. 258: Fapte săvârşite de alţi funcţionari.

Noua civilizaţie informatică se bazează pe disponibilitatea şi accesibilitatea informaţiei. După cum se arată în unele studii producţia de informaţie reprezintă în prezent mai mult decât echivalentul fabricilor de ieri, pentru că informaţia nu se epuizează. Astăzi, sute de milioane de computere sunt interconectate între ele prin reţele complexe terestre sau prin satelit şi economii în valoare de sute de milioane de dolari depind de corectitudinea şi rapiditatea operaţiilor făcute între ele.

Din datele date publicităţii rezultă că exporturile mondiale de servicii şi proprietăţi intelectuale le-au egalat pe cele de automobile şi electronice. Aceste rezultate sunt, de altfel, şi normale dacă avem în vedere că informaţia a devenit de o importanţă vitală în orice domeniu. Astfel dacă nu este protejată poate fi cucerită sau distrusă.

Drept consecinţă, protejarea informaţiei a devenit problema numărul unu la acest început de mileniu. Toate aceste realităţi, dar şi caracterul de noutate pe care îl prezintă această parte a dreptului care se află la interferenţa cu domeniul informatic, ne-au motivat în alegerea temei prezentei lucrări.

În realizarea unei cât mai complete abordări am structurat lucrarea de faţă pe parcursul a patru capitole astfel:

 un capitol introductiv în care am avut în vedere atât o secţiune referitoare la cele mai importante noţiuni folosite în limbajul informatic cât şi trei secţiuni privind criminalitatea în domeniul informatic – noţiunea de criminalitate informatică, amploarea fenomenului şi caracterul transfrontalier al acesteia;

 în capitolul II al lucrării, intitulat sugestiv „Infracţiuni şi fraude săvârşite prin sau cu ajutorul calculatorului” am avut în vedere clasificarea acestui tip de infracţiuni atât potrivit normelor internaţionale în domeniu, în special cele elaborate în cadrulş Consiliului Europei, dar şi cadrul legal actual din România, inclusiv mult aşteptata Lege nr. 161 din 19 aprilie 2003, cea mai recentă lege în domeniu, şi de altfel, şi singura care reglementează acest tip de infracţionalitate în România;

 având în vedere vertiginoasa dezvoltare a reţelei INTERNET, atât la nivel mondial cât şi în ţara noastră, dacă avem în vedere ultimii 2-3 ani, din lucrare nu putea lipsi şi un capitol dedicat infracţiunilor şi fraudelor comise prin Internet. Astfel acestei problematici i-am dedicat capitolul III al lucrării, capitol din care nu puteau lipsi unele explicaţii de natură tehnică a celor mai importante cuvinte şi expresii uzitate în acest domeniu (ex.: Internet, www – World Wide Web, e-mail etc.) pentru ca apoi să ne oprim la criminalitatea în acest domeniu cu numeroase exemple care susţin explicaţiile de natură teoretică;

 pentru o cât mai completă abordare a temei propuse spre analiză un capitol foarte important la rândul său este şi cel dedicat prevenirii infracţiunilor informatice şi mijloacelor de securitate a mediului informatic (Capitolul IV).

În concluzie, în lucrarea de faţă am încercat să abordăm dacă nu toate, atunci măcar cele mai importante probleme ridicate în domeniu, încercând o sistematizare cât mai corectă a materialelor pe care le-am avut la dispoziţie şi venind cu o multitudine de exemple care să de-a lucrării şi o notă practică, nu numai teoretică.

De altfel, aspectele practice pun în evidenţă gravitatea şi amploarea fenomenului criminal în domeniul informatic, şi, se pare că toate acestea au motivat şi legiuitorul nostru în a reglementa acest tip de infracţiuni, într-adevăr ceva cam târziu, însă binevenit.