Infractiunile de serviciu sau in legatura cu serviciul, savarsite de functionari

Accepţiunea dată falsului în acte este în general comună pentru toate formele de manifestare a acestuia. De asemenea, nici elementele infracţiunii nu diferă cui mult între ele, de la o formă la alta a falsului. Unele nuanţe mai însemnate apar doar în privinţa subiectului infracţiunii şi a laturii ei obiective. Importanţa actelor scrise în toate domeniile vieţii economice, sociale şi politice este de necontestat dacă se are în vedere că ele servesc la fixarea apariţiei, modificării sau stingerii raporturilor juridice de tot felul.

Ocrotirea de către legea penală a celor mai importante valori sociale a impus incriminarea şi a acelor fapte prin se alterează adevărul şi care creează un pericol grav sau aduc o vătămare concretă intereselor de stat ori ale persoanelor fizice. Faptele de fals afectează în mod grav adevărul şi încrederea pe care trebuie să o acordăm formării şi desfăşurării relaţiilor dintre oameni. Pericolul social este cu atât mai mare, cu cât în ultima perioadă de timp, pentru realizarea falsurilor se folosesc tehnici dintre cele mai perfecţionate, bazate pe ultimele descoperiri ştiinţifice, în special pe cele din domeniul tehnicii de calcul, care fac din ce în ce mai dificilă descoperirea infracţiunilor şi a autorilor ei.

Pe de altă parte, pericolul social este amplificat şi de împrejurarea că săvârşirea lor vizează de multe ori comiterea sau ascunderea altor infracţiuni. Infracţiunile de fals pot fi definite ca acele fapte prevăzute de Codul penal, săvârşite cu vinovăţie, de natură să aducă atingere încrederii publice în entităţile (lucruri, semne sau înscrisuri) cărora li se acordă însuşirea juridică şi prin urmare, capacitatea de a servi drept probă a adevărului.

Infracţiunea de fals intelectual este reglementată în codul penal român, partea specială, la art. 289 care prevede: „Falsificarea unui înscris oficial cu prilejul întocmirii acestuia, de către un funcţionar aflat în exerciţiul atribuţiunilor de serviciu, prin atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului, ori prin omisiunea cu ştiinţă de a insera unele date sau împrejurări, se pedepseşte cu închisoare d la 6 luni la 5 ani. Tentativa se pedepseşte”.

Denaturarea are loc în cazul acestui fals chiar în momentul întocmirii acestuia de către un funcţionar care se află în exerciţiul atribuţiunilor sale de serviciu şi care este competent, potrivit legii, de a emite acel înscris.

Sensul noţiunii de „funcţionar” este dat de art. 147 C. pen. potrivit căruia, funcţionarul public este orice persoană care exercită, permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost învestită, o însărcinare de orice natură, retribuită sau nu, în serviciul unei unităţi dintre cele la care se referă art. 145 C. pen. Potrivit acestui articol: „prin termenul „public” se înţelege tot ce priveşte autorităţile publice, instituţiile publice, instituţiile sau alte persoane juridice de interes public, administrarea folosirea sau exploatarea bunurilor proprietate public, serviciile de interes public, precum şi bunurile de orice fel care, potrivit legii sunt de interes public”.

A falsifica, falsificare, falsuri – sunt expresii întâlnite frecvent în limbajul curent şi reprezintă concepte care desemnează o denaturare a adevărului pentru că nu se poate vorbi de falsificare sau de fals decât acolo unde este de conceput existenţa sau posibilitatea existenţei adevărului. Însă, pentru ca adevărul să poată fi alterat prin falsificare trebuie să fie concret adică să se raporteze la lucruri, la persoane, întâmplări, situaţii, drepturi, obligaţii, angajamente sau orice entitate care este susceptibilă de a genera consecinţe juridice.

Făcând parte din grupul faptelor încriminate sub denumirea generică de „infracţiuni de fals”, falsificarea de monede constituie o categorie bine individualizată şi particularizată atât sub aspectul structurii şi conţinutului juridic, cât şi a modalităţilor faptice de comitere. Ca orice altă infracţiune din grupul menţionat, falsificarea de monede aduce o gravă atingere adevărului şi încrederii ce stau la baza formării şi desfăşurării relaţiilor interumane . Infracţiunea de falsificare de monede, ca de altfel şi infracţiunile derivate din aceasta – prezintă un grad ridicat de pericol social din mai multe considerente.

Astfel, produsul infracţiunii – moneda falsificată – este de natură să surprindă şi să înşele încrederea persoanelor puse în postura de a primi o asemenea “valoare”. Mai mult, faptele de acest gen lezează grav încrederea publică faţă de monedă, existenţa în circulaţie a unor piese false conducând, invariabil, la îngreunarea şi chiar împiedicarea unei circulaţii băneşti normale, cu toate consecinţele negative ce decurg din aceasta în plan economic, social şi politic.

Altfel spus, prin incriminarea acestei fapte profund antisociale, legea penală protejează relaţiile sociale a căror formare, dezvoltare şi desfăşurare normale implică încrederea în autenticitatea monedelor.

Infracţiunea de gestiune frauduloasă se găsea în legislaţiile penale mai vechi inclusă în incriminarea abuzului de încredere, ca o modalitate a acesteia.

În vechile legislaţii penale abuzul de încredere, alături de alte infracţiuni patrimoniale, făcea parte din grupul aşa-denumit al furturilor improprii.

Mai târziu, abuzul de încredere a fost incriminat ca infracţiune distinctă faţă de infracţiunea de furt, sub variate denumiri: abuz de încredere, deturnare, însuşire pe nedrept etc. În legislaţiile penale moderne au fost apoi incriminate separat abuzul săvârşit de un detentor al bunului altuia (însuşire nedreaptă, deturnare) şi abuzul săvârşit de cel însărcinat cu administrarea unor bunuri (gestiune frauduloasă, infidelitate).

Aşadar, majoritatea legislaţiilor penale moderne au separat incriminarea faptei de gestiune frauduloasă de aceea a abuzului de încredere sancţionându-le ca infracţiuni distincte.

Noua lege a dreptului de autor – Legea nr. 8/1996 – a adus noutăţi numeroase şi de esenţă în ceea ce priveşte reglementarea drepturilor de autor. Astfel, sunt introduse pentru prima dată, drepturile conexe, ca drepturi recunoscute persoanelor fizice şi juridice prin a căror contribuţie creatoare operele propriu-zise sunt comunicate publicului în diverse modalităţi, fie prin interpretare, execuţie, recitare etc., fie prin fixare în înregistrări sonore, transmitere prin radio, televiziune etc.

În ceea ce priveşte răspunderea penală, una dintre noutăţile aduse de Legea nr. 8/1996 o constituie prevederile cu caracter sancţionator împotriva faptelor prin care se aduce atingere drepturilor de autor şi drepturilor conexe.

Potrivit art. 145 C. pen., prin termenul „public” se înţelege tot ce priveşte autorităţile publice, instituţiile publice, instituţiile sau alte persoane juridice de interes public, administrarea, folosirea sau exploatarea bunurilor proprietate publică, serviciile de interes public, precum şi bunurile de orice fel care, potrivit legii, sunt de interes public. Prin urmare, calitatea de funcţionar public implică existenţa unei însărcinări de serviciu, ca o situaţie de fapt, sau este consecinţa încheierii unui contract de muncă cu una din unităţile menţionate, în virtutea căruia subiectul exercită în mod real atribuţiile unei funcţii.

Această însărcinare poate fi permanentă sau temporară, esenţial este ca persoana respectivă să se încadreze în colectivul de muncă al uneia din unităţile prevăzute în art. 145 şi să se supună regulamentului de ordine interioară care reglementează organizarea şi disciplina muncii. Pentru stabilirea calităţii de funcţionar public nu are relevanţă titlul însărcinării sau modalitatea învestirii (numire, repartizare, alegere, concurs). Este suficient ca subiectul activ al infracţiunii să exercite o însărcinare în serviciul unei autorităţi publice, instituţii publice, sau altei persoane juridice de interes public. Legea penală foloseşte nu numai noţiunea de funcţionar public, ci şi pe aceea de funcţionar.

Prin funcţionar se înţelege, potrivit art. 147 alin. 2 C. pen., persoana menţionată în alin. 1, care exercită o însărcinare în serviciul unei alte persoane juridice decât cele prevăzute în acel alineat. Cu alte cuvinte, prin funcţionar se înţelege persoana care exercită permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost învestită, o însărcinare de orice natură, retribuită sau nu, în serviciul unei alte persoane juridice decât cele prevăzute în art. 145, precum şi orice salariat care exercită o însărcinare în serviciul acesteia.

Pe parcursul acestui studiu am avut în vedere o prezentare generală a infracţiunilor săvârşite de funcţionarii publici, cu privire specială asupra tentativei în cazul acestor infracţiuni, delimitând în acest sens între infracţiunile săvârşite de funcţionarii publici care nu au tentativă; infracţiunile săvârşire de funcţionarii publici la care tentativa nu se pedepseşte, infracţiunile săvârşite de funcţionarii publici la care tentativa este sancţionată şi nu în ultimul rând, analiza infracţiunilor săvârşite de funcţionarii publici prevăzute în legi speciale la care tentativa este posibilă.

Aşa cum am detaliat pe parcursul acestui studiu, art. 86 din Statutul funcţionarilor publici, republicat în anul 2007 prevede că răspunderea funcţionarului public pentru infracţiunile săvârşite în timpul serviciului sau în legătură cu atribuţiile funcţiei publice pe care o ocupă se angajează potrivit legii penale. Dispoziţiile legii penale la care fac trimitere prevederile Statutului funcţionarilor publici sunt grupate în primul rând în cadrul Titlul VI din Codul penal denumit reglementat „Infracţiunile care aduc atingere unor activităţi de interes public sau altor activităţi reglementate de lege”.

Din acest titlu, pe parcursul acestui proiect am analizat dispoziţiile penale cuprinse în Capitolul I - „Infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul”, din Titlul VI al Codului penal, respectiv: art. 246: Abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor; art. 247: Abuzul în serviciu prin îngrădirea unor drepturi; art. 248: Abuzul în serviciu contra intereselor publice; art. 2481: Abuzul în formă calificată; art. 249: Neglijenţa în serviciu; art. 250: Purtarea abuzivă; art. 252: Neglijenţa în păstrarea secretului de stat; art. 2531: Conflictul de interese; art. 254: Luarea de mită; art. 256: Primirea de foloase necuvenite; art. 257: Traficul de influenţă; art. 258: Fapte săvârşite de alţi funcţionari.

Dreptul penal este structurat în jurul a trei instituţii fundamentale: infracţiunea, răspunderea penală şi pedeapsa. Între aceste instituţii există o strânsă legătură şi condiţionare, în sensul că instituţia infracţiunii determină existenţa şi funcţionarea celorlalte două. Aceasta înseamnă că fără infracţiune nu poate exista răspundere penală, iar în lipsa acesteia nu se poate concepe nici aplicarea unei pedepse.

În această privinţă, în art. 17 alin. 2 C. pen. se prevede că „infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale”. Atunci când intervine o cauză care înlătură caracterul penal al faptei, cum ar fi legitima apărare, starea de necesitate, etc., nu există nici răspundere penală şi nici nu se poate aplica o pedeapsă. Dintre cele trei instituţii fundamentale ale dreptului penal, infracţiunea este cea mai importantă şi constituie „piatra de temelie” a oricărui sistem de drept penal, deoarece reglementările sale se răsfrâng asupra tuturor normelor incriminatoare din acel sistem de drept.

Ca instituţie fundamentală, infracţiunea presupune un ansamblu de norme penale prin care reglementează, în general, condiţiile de existenţă şi trăsăturile caracteristice comune tuturor infracţiunilor descrise în legea penală şi nu în special, adică prin perspectiva deferitelor infracţiuni, cum ar fi: furt, omor, tâlhărie, fals, etc. .

Instituţia infracţiunii este reglementată în titlul II al Părţii generale din Codul penal. Infracţiunea este definită în codurile penale ale multor state, printre acestea înscriindu-se şi Codul penal român din 1936. În aceste condiţii, în literatura de specialitate s-au formulat definiţii diferite pentru infracţiune. Astfel, după unii autori , „infracţiunea este orice fapt incriminat de lege şi sancţionat cu pedeapsă”, iar după alţii , „... orice încălcare a legii”.

Autorii francezi definesc infracţiunea ca o acţiune sau o omisiune prevăzută şi pedepsită de legea penală, imputabilă autorului său şi care nu se justifică prin exercitarea unui drept. Codul penal din 1968 stabileşte în art. 17 alin. 1 că „infracţiunea este fapta care prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală”. Această prevedere cuprinde trăsăturile esenţiale şi generale comune tuturor infracţiunilor, prin care acestea se disting de faptele neincriminate, precum şi de faptele prevăzute în alte norme juridice decât cele penale.

Din definiţia legală a infracţiunii se deduc cele trei trăsături esenţiale ale acesteia: faptă periculoasă pentru societate, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală.