Raportul dintre autoritatile administratiei publice

Aşa cum am încercat să evidenţiem pe parcursul acestei lucrări, administraţia publică reprezintă astăzi o „forţă” care antrenează dezvoltarea sau stagnarea unei ţări, în funcţie de gradul de deschidere, de orientare, dar şi de implicare al celor care ne administrează.

În contextul actualelor schimbări sociale, economice, tehnologice şi culturale foarte rapide, inerţia tradiţiei poate constitui un obstacol în calea unor procese adaptative absolut necesare. Administraţia publică nu se poate sustrage acestor procese de schimbare; dimpotrivă, ea trebuie să se adapteze rapid sau chiar să iniţieze asemenea schimbări.

Concret, adaptarea administraţiei publice la schimbare presupune perspectiva guvernării în spiritul exigenţelor instituite la nivel instituţional european, practicarea unui management al performanţei - conceptul nefiind unul propriu numai sectorului privat.

Dimpotrivă, astăzi managementul public constituie premisa reuşitei organizării eficiente a sectorului public.

Adaptarea cu întârziere a administraţiei publice din România, la nivelul acestor exigenţele, în sensul creşterii capacitaţii instituţionale şi promovării unui management public bazat pe calitate, eficienţă şi performanţă, a îngreunat procesul reformator în cadrul sistemului, cu consecinţele de rigoare.

Adaptarea administraţiei publice din România la sistemul administrativ de tip european îi va spori rolul şi funcţiile, iar conţinutul şi calitatea serviciilor publice vor contura noi valenţe conceptuale precum şi noi schimbări în calitatea managementului, orientate spre performanţă şi eficienţă.

Constituţia României constituie piatra de temelie a cadrului procedural şi legal de organizare şi funcţionare a administraţiei publice. Regulile ce stau la baza organizării şi funcţionării administraţiei publice le regăsim în Capitolul V al Titlului III din Constituţie.

Ca o concluzie generală se poate spune că fiecare stat este caracterizat printr-un set de problematici care vizează o relaţie între programele partidelor politice şi interesele alegătorilor.

Din acest punct de vedere partidele sunt diferite, iar în interiorul sistemului de partide, fie el bipartidist sau multipartidist, nu poate exista o omogenitate perfectă între aceste componente sau a sprijinului acordat de alegători. Două partide politice pot avea aceeaşi pondere electorală la nivel naţional, dar diferenţele date de voturile regionale pot fi semnificative, propunerile sau programele prin care se vor adresa alegătorilor vor fi diferite, ele putându-se transforma în apărătoarele unor interese locale sau minoritare.

Dimensiunile problematicilor sistemelor de partide sunt în chip firesc reprezentate de partidele politice. Programele propuse de acestea sunt un mijloc de a afla direcţia preocupărilor şi solicitărilor privind politicile publice. Desemnarea reprezentanţilor se face în baza unor criterii care ţin de opţiunile alegătorilor, de comportamentul lor privind valori împărtăşite de grupurile de apartenenţă. Pentru a estima gradul în care aceste dimensiuni există în diferite ţări se poate construi un indice legat de numărul partidelor, purtătoarele acestor problematici. Dificultăţi mai mari pot apărea când aceste problematici sunt însele multidimensionale.

O altă concluzie la care ne-am putea opri ar fi aceea că sistemele de partide sunt efectul a numeroşi factori caracteristici fiecărui stat, ca şi a unor factori socio-economici, ideologici şi electorali. Cauzele unei anumite componente ale unui sistem de partide sunt în bună măsura multiple, dar foarte important este ca acest sistem să reprezinte valorile democratice fundamentale.

Prin însuşi faptul că partidele politice sunt indispensabile democraţiei şi asigură internalizarea acelor componente valorice de referinţă pe care se întemeiază principiile de organizare şi funcţionare ale sistemului politic, ele reclamă un sens care explică credinţele şi atitudinile agregate ale unei comunităţi sau ale unei naţiuni. Acest proces poate explica un anumit model specific al orientărilor electoratului, denumit pattern.

Cultura politică este depozitarul unor tipuri de comportamente, atitudini şi valori politice. Omogenitatea sau eterogenitatea etnică, lingvistică, culturală sau religioasă a unei ţări este un alt aspect important, care afectează o anumită dinamică şi structură a unui sistem de partide. Această situaţie va permite diferite tipuri de organizare a partidelor la nivel local, regional sau naţional. La fel de semnificativ este că putem detecta o parte din cauzele care influenţează numărul partidelor, iar naţionalizarea partidelor şi a sistemelor de partide reflectă o posibilă analiză, care pleacă de la cumularea la nivelul sistemului de partide naţional a performanţelor înregistrate în sub-unităţi. Sistemele de partide din Europa de Vest au dovedit că, încă din anii ’80, apariţia de partide politice noi, în general situate la dreapta extremă sau la stânga spectrului prin partidele verzilor (ecologiste), marchează o perioada care corespunde cu o intensificare a clivajului centru/periferie.

Toate statele unitare cunosc modele de concentrare a puterii politice, dar în mai multe cazuri această situaţie conduce către conflicte interne, fapt care a dus la o revizuire constituţională în ideea unor tipuri de descentralizare administrativă şi teritorială. Astfel, se poate spune că cei mai importanţi vectori care conduc către adoptarea unei forme sau alta de descentralizare sunt partidele politice ca purtătoare de cuvânt a entităţilor sociale pe care le reprezintă.

Regionalizarea, despre care se vorbeşte destul de mult şi în România la ora actuală, este o altă caracteristică a statelor unitare şi presupune unităţi administrativ teritoriale mai extinse decât departamentul (judeţul).

Regionalismul exprimă o situaţie geografică, politică administrativă, lingvistică a unui stat unitar (modelul italian şi francez sunt exemple de asamblare a unităţii statului cu regionalismul, stârnind totuşi disensiuni în interiorul componentelor). Clivajul centru/periferie presupune o opoziţie pe de o parte între centralişti, unitarişti sau naţionalişti, iar pe de altă parte regionalişti, autonomişti sau federalişti. Centrul este reprezentat de Stat, care încearcă acapararea mecanismelor de socializare a periferiilor, adică a populaţiilor diferite (etnic, lingvistic sau religios) de centru.

De aici rezultă partide naţionale care susţin centrul şi partidele etnonaţionaliste sau regionaliste. Partidele mici din România acumulează o pondere asemănătoare a votului în judeţe; chiar dacă în mai multe circumscripţii proporţia voturilor este mai mare sau mai mică decât media naţională înregistrată de partidul respectiv, sprijinul electoratului se dovedeşte relativ omogen. Acelaşi lucru se petrece şi cu partidele naţionale, dacă acestea nu suferă eşecuri electorale semnificative. Cu privire la acest aspect, harta opţiunilor politice rămâne una dinamică datorită răsturnărilor de situaţii electorale generate de discreditări şi reorientări faţă de partidele politice. Toate partidele politice, odată ce au obţinut reprezentare parlamentară, se confruntă cu o dilemă politică dată de această oportunitate: respectiv, dacă vor rămâne în opoziţie sau dacă vor acorda sprijin guvernării.

De altfel acest aspect s-a putut observa foarte bine analizând ultimele alegeri care au avut loc în România, respectiv alegerile din 2000, 2004 şi 2008. Având în vedere toate cele prezentate, ca o concluzie finală, trebuie reţinut că, în democraţiile contemporane – şi includem aici şi România - schimbarea şi stabilitatea politică sunt strâns legate de evoluţiile sistemelor de partide, iar în acest sistem locul partidelor populare este pe primele locuri.

Pe parcursul acestei lucrari am incercat sa avem in vedere un studiu detaliat cu privire la teoria administraţiei publice, studiu ce vizează punerea în evidenţă a rolului pe care administraţia publică îl îndeplineşte în sistemul general de organizare socială.

Obiectul lucrării îl constituie o analiză teoretică şi practică a principalelor reglementări care stau la baza organizării şi funcţionarii sistemului administrativ din ţara noastră.

O astfel de analiză - care să vizeze teoria administraţiei publice - a fost motivată de necesitatea înţelegerii fenomenului administrativ din ţara noastră şi a modului în care aceasta reuşeşte să se alinieze exigenţelor instituite pe plan comunitar având în vedere că de la data de 1 ianuarie 2007 România a devenit stat membru al Uniunii Europene.

În acest sens am urmărit să subliniem că indiferent de regimul politic, de structura sau de forma de guvernământ a statului, administraţia publică prin funcţiile sale esenţiale ce-i sunt conferite, prin locul stabilit în cadrul societăţii, prin mijloacele pe care le întrebuinţează ori prin scopul pe care îl slujeşte, trebuie să răspundă unor exigenţe fundamentale, pe care le regăsim în cadrul oricărei organizări statale.

România, ca stat membru al Uniunii Europene, trebuie să adopte şi să implementeze valorile administrative care definesc spaţiul european: transparenţa, predictibilitatea, responsabilitatea, adaptabilitatea şi eficienţa, valori care trebuie să se regăsească în instituţiile şi activităţile administrative la toate nivelurile.

Mai mult decât atât, în contextul actual, administraţia publică trebuie să fie una orientată către satisfacerea nevoilor cetăţenilor, să asigure o mai bună informare a acestora, să coopereze cu cei cărora li se adresează şi să întărească controlul public asupra administraţiei. Se urmăreşte consolidarea şi lărgirea cadrului de participare a societăţii civile la procesul decizional, asigurarea transparenţei actelor administrative, precum şi comunicarea operativă cu cetăţenii. Actualitatea unui studiu care vizează teoria administraţiei publice se impune prin evidenţă dacă pornim de la constanta că în prezent buna guvernare reprezintă conceptul care transpune în practică nevoile cetăţenilor prin modul în care autorităţile publice dau dovadă de implicare şi interes pentru bunul mers al unităţii administrativ-teritoriale pe care o reprezintă. Structura lucrării cuprinde patru capitole, fiecare dezvoltând problemele care vizează administraţia publică din România.

În Capitolul I introductiv am considerat oportun să evidenţiez unele noţiuni generale cu privire la administraţia publică, reţinând în acest sens că, în concepţia clasică, administraţia reprezintă acţiunea puterii executive, bazată pe procedee de putere publică. În această optică, administraţia nu este singura sarcină a executivului, dar este o sarcină exclusivă a acestuia. În argumentarea acestei susţineri s-a subliniat că executivul are şi o serie de sarcini extra-administrative, exercitate în raporturile constituţionale cu Parlamentul sau în relaţiile internaţionale. Pe de altă parte, administraţia este sarcina exclusivă a executivului, ea neputând fi exercitată nici de puterea legislativă, nici de puterea judecătorească, în virtutea principiului separaţiei puterilor în stat.

În Capitolul II al proiectului analiza vizează sistemul administraţiei centrale în România, prin prezentarea rolului şi atribuţiilor ce revin autorităţilor administraţiei publice centrale.

În mod corelativ, în Capitolul III sunt analizate principiile şi regulile de organizare şi funcţionare a administraţiei publice locale în sistemul de drept românesc.

În acest sens sunt detaliate principiile organizării administraţiei publice locale, respectiv: principiul descentralizării, principiul autonomiei locale, principiul deconcentrării serviciilor publice, principiul eligibilităţii, principiul legalităţii, principiul consultării cetăţenilor, principiul subsidiarităţii.

În structura lucrării Capitolul IV prezintă o importanţă evidentă fiind aduse în analiză două pliere importante care stau la baza activităţii administraţiei publice: principiul legalităţii şi controlul exercitat asupra administraţiei publice.

În finalul studiului sunt evidenţiate influenţele procesului de integrare europeană asupra normelor juridice aplicabile administraţiei publice din România, fiind prezentate totodată şi principalele concluzii reţinute pe parcursul acestei analize.

Administraţia se regăseşte pretutindeni, în toată complexitatea vieţii sociale, constituind una din cele mai utile activităţi umane. Administraţia publică în statul de drept reprezintă principala pârghie prin care se realizează valorile stabilite la nivelul palierului politic. Ea trebuie să fie continuă, omniprezentă, promptă şi energică, deoarece reprezintă necontenit statul, atât în interior, cât şi în exterior.

În orice compartiment al vieţii sociale, procesul complex al administrării constă într-o activitate raţională şi eficientă de utilizare a resurselor umane, materiale şi financiare în scopul obţinerii unor rezultate maxime cu eforturi minime.

Complexitatea cerinţelor sociale, ridică în faţa administraţiei o serie de probleme, care trebuie rezolvate. Societatea cunoaşte un proces continuu de multiplicare şi diversificare a sarcinilor administraţiei, care impune necontenite îmbunătăţiri şi perfecţionări în structura şi activitatea administraţiei, prin utilizarea unor metode şi tehnici moderne.

În ţara noastră, tranziţia spre economia de piaţă a determinat o transformare şi în calitatea administraţiei, conducând la profesionalism. Administraţia publică din ţara noastră s-a văzut confruntată în ultimii ani cu schimbări semnificative în ceea ce priveşte cadrul propriu de funcţionare, aşteptările din partea cetăţenilor, atribuţiile şi responsabilităţile. Includerea ei, cel puţin declarativ, în procesul general de reforme a făcut-o să se confrunte cu un set de dileme caracteristice întregii societăţi.

Ideea de reformă, atât de frecvent vehiculată, este prea des legată de formulări generale, soluţii formale, iar procesele de conducere şi organizare nu sunt considerate atât de importante în reformarea sistemului administrativ, accentuându-se tot mai des importanţa cadrului legislativ. Nu putem nega importanţa acestuia în reforma administraţiei publice, dar ignorarea necesităţii unei perspective strategice, lipsa unor preocupări constante referitoare la pregătirea managerială a responsabililor administrativi şi-a pus şi tinde să-şi pună încă amprenta asupra unor instituţii administrative, activitatea cărora este prea puţin bazată pe iniţiativă şi flexibilitate.

Administraţia publică ca sistem de autorităţi reprezentând puterea executivă este un subsistem în cadrul autorităţilor statului şi, implicit, o componentă a sistemului social global. Ea reprezintă o reunire de elemente dispuse într-o anumită structură şi supuse unor interacţiuni atât între părţile care o compun, cât şi între ansamblul propriu-zis raportat la mediile social, politic şi juridic în care acesta se integrează.

Studiul de faţă îşi propune o analiză detaliată a problemelor legate de „Administraţia publică din România şi mediul juridic”. Administraţia publică din societatea modernă, pe de o parte, constituie, prin ea însăşi, un mediu juridic, ca expresie şi instrument al numeroaselor reguli de drept, iar, pe de altă parte, se găseşte inserată într-o reglementare juridică, formulată de principiile puterii politice.

Rezultă că, în întreaga sa activitate, administraţia publică se subordonează normelor juridice, însăşi raţiunea existenţei sale fiind organizarea executării şi asigurarea înfăptuirii acestora.

Într-un stat de drept, suveranitatea statului se realizează prin organele celor trei puteri: organele puterii legislative, puterii executive şi organele puterii judecătoreşti, astfel încât aceste organe sunt înfiinţate pentru a realiza interesele generale ale societăţii în cadrul suveranităţii statului, interese care sunt privite în mod egalitar, în condiţii de nediscriminare.

Administraţia publică este la fel de veche ca şi statul, deoarece rolul şi funcţiile statului nu s-ar fi putut realiza şi fără desfăşurarea unor activităţi de natură administrativă.

Drepturile funcţionarilor publici sunt prevăzute în Statutul funcţionarilor publici în cadrul Secţiunii 1, din Capitolul V din lege denumit „Drepturi şi îndatoriri”. Drepturile funcţionarilor publici au fost clasificate de doctrină în drepturi care privesc situaţia personală a funcţionarului public (salarizare, concediu, protecţie socială) şi în drepturi specifice funcţiei publice deţinute, indiferent de titular.

În legătură cu drepturile funcţionarilor, acestea pot fi grupate în două categorii:

- drepturi de funcţiune, fiind acele drepturi necesare unui funcţionar de a putea îndeplini funcţia publică cu care a fost învestit.

- drepturi personale, adică acele drepturi oarecum comune tuturor funcţionarilor de stat şi, chiar tuturor celor care depun o muncă, ca de exemplu, dreptul la salariu, dreptul la odihnă, la protecţia muncii etc.

În dreptul nostru, actul normativ de bază care reglementează statutul funcţionarilor publici şi regimul juridic al funcţiilor publice este Legea nr. 188/1999, cu modificările şi completările ulterioare. Legea reglementează regimul general al raporturilor juridice dintre funcţionarii publici şi stat sau administraţia publică locală, prin autorităţile administrative autonome ori prin autorităţile şi instituţiile publice ale administraţiei publice centrale şi locale, denumite în continuare raporturi de serviciu. Scopul legii vizează constituie asigurarea, în conformitate cu dispoziţiile legale, a unui serviciu public stabil, profesionist, transparent, eficient şi imparţial, în interesul cetăţenilor, precum şi al autorităţilor şi instituţiilor publice din administraţia publică centrală şi locală.

În concordanţă cu documentele comunitare, cu practica Uniunii şi cu jurisprudenţa Curţii Europene, pot fi identificate următoarele îndatoriri ale funcţionarilor publici comunitari: îndatorirea de independenţă şi neutralitate a funcţionarului internaţional faţă de orice altă autoritate decât organizaţia care l-a angajat; îndatorirea de rezervă şi de discreţie; îndatorirea de a se achita de sarcinile funcţiei cu maxim de conştiinţă profesională; obligaţia de supunere; obligaţia de fidelitate a funcţionarului european; obligaţia unui comportament profesional corespunzător; obligaţia de a repara prejudiciile cauzate Comunităţii prin faptele sale personale grave îndatorirea de moralitate (integritate); obligaţia de a se abţine de la orice formă de hărţuire psihologică sau sexuală; îndatorirea funcţionarului european care, în decursul sau cu ocazia exercitării îndatoririlor sale, observă fapte care pot presupune existenţa unei activităţi ilegale, inclusiv fraudă sau corupţie în detrimentul Comunităţilor, sau o conduită în îndeplinirea obligaţiilor profesionale care poate constitui o abatere de la obligaţiile funcţionarilor Comunităţilor, de a informa imediat fie pe superiorul imediat sau pe Directorul general sau, dacă el consideră eficient, pe Secretarul General sau persoanele din funcţii echivalente sau direct Biroului European Anti Fraudă (OLAF).

Consiliile locale sunt, aşa cum le califică dispoziţiile art.121 alin.(1) din Constituţie şi cele ale art.21 alin.(1), din Legea administraţiei publice locale, autorităţi ale administraţiei publice prin care se realizează autonomia locală în comune şi oraşe. În plus, dispoziţiile Legii nr.215/2001 precizează că acestea sunt autorităţi deliberative, deci au o componenţă colegială şi se aleg în condiţiile prevăzute de lege.

Potrivit aceloraşi dispoziţii legale, mai rezultă că aceste autorităţi se organizează şi funcţionează în comune şi oraşe, noţiunea de „oraş” fiind luată în sens larg, legea asimilând cu acesta şi municipiul, precizând că „unele oraşe pot fi declarate municipii, în condiţiile legii”.

Constituţia României şi Legea administraţiei publice locale (art. 101) definesc consiliul judeţean ca fiind autoritatea administraţiei publice locale constituită în judeţ, pentru coordonarea activităţii consiliilor comunale şi orăşeneşti, în vederea realizării serviciilor publice de interes judeţean.