Administratia publica locala din Romania si aquis-ul comunitar

Ca o concluzie generală se poate spune că fiecare stat este caracterizat printr-un set de problematici care vizează o relaţie între programele partidelor politice şi interesele alegătorilor.

Din acest punct de vedere partidele sunt diferite, iar în interiorul sistemului de partide, fie el bipartidist sau multipartidist, nu poate exista o omogenitate perfectă între aceste componente sau a sprijinului acordat de alegători. Două partide politice pot avea aceeaşi pondere electorală la nivel naţional, dar diferenţele date de voturile regionale pot fi semnificative, propunerile sau programele prin care se vor adresa alegătorilor vor fi diferite, ele putându-se transforma în apărătoarele unor interese locale sau minoritare.

Dimensiunile problematicilor sistemelor de partide sunt în chip firesc reprezentate de partidele politice. Programele propuse de acestea sunt un mijloc de a afla direcţia preocupărilor şi solicitărilor privind politicile publice. Desemnarea reprezentanţilor se face în baza unor criterii care ţin de opţiunile alegătorilor, de comportamentul lor privind valori împărtăşite de grupurile de apartenenţă. Pentru a estima gradul în care aceste dimensiuni există în diferite ţări se poate construi un indice legat de numărul partidelor, purtătoarele acestor problematici. Dificultăţi mai mari pot apărea când aceste problematici sunt însele multidimensionale.

O altă concluzie la care ne-am putea opri ar fi aceea că sistemele de partide sunt efectul a numeroşi factori caracteristici fiecărui stat, ca şi a unor factori socio-economici, ideologici şi electorali. Cauzele unei anumite componente ale unui sistem de partide sunt în bună măsura multiple, dar foarte important este ca acest sistem să reprezinte valorile democratice fundamentale.

Prin însuşi faptul că partidele politice sunt indispensabile democraţiei şi asigură internalizarea acelor componente valorice de referinţă pe care se întemeiază principiile de organizare şi funcţionare ale sistemului politic, ele reclamă un sens care explică credinţele şi atitudinile agregate ale unei comunităţi sau ale unei naţiuni. Acest proces poate explica un anumit model specific al orientărilor electoratului, denumit pattern.

Cultura politică este depozitarul unor tipuri de comportamente, atitudini şi valori politice. Omogenitatea sau eterogenitatea etnică, lingvistică, culturală sau religioasă a unei ţări este un alt aspect important, care afectează o anumită dinamică şi structură a unui sistem de partide. Această situaţie va permite diferite tipuri de organizare a partidelor la nivel local, regional sau naţional. La fel de semnificativ este că putem detecta o parte din cauzele care influenţează numărul partidelor, iar naţionalizarea partidelor şi a sistemelor de partide reflectă o posibilă analiză, care pleacă de la cumularea la nivelul sistemului de partide naţional a performanţelor înregistrate în sub-unităţi. Sistemele de partide din Europa de Vest au dovedit că, încă din anii ’80, apariţia de partide politice noi, în general situate la dreapta extremă sau la stânga spectrului prin partidele verzilor (ecologiste), marchează o perioada care corespunde cu o intensificare a clivajului centru/periferie.

Toate statele unitare cunosc modele de concentrare a puterii politice, dar în mai multe cazuri această situaţie conduce către conflicte interne, fapt care a dus la o revizuire constituţională în ideea unor tipuri de descentralizare administrativă şi teritorială. Astfel, se poate spune că cei mai importanţi vectori care conduc către adoptarea unei forme sau alta de descentralizare sunt partidele politice ca purtătoare de cuvânt a entităţilor sociale pe care le reprezintă.

Regionalizarea, despre care se vorbeşte destul de mult şi în România la ora actuală, este o altă caracteristică a statelor unitare şi presupune unităţi administrativ teritoriale mai extinse decât departamentul (judeţul).

Regionalismul exprimă o situaţie geografică, politică administrativă, lingvistică a unui stat unitar (modelul italian şi francez sunt exemple de asamblare a unităţii statului cu regionalismul, stârnind totuşi disensiuni în interiorul componentelor). Clivajul centru/periferie presupune o opoziţie pe de o parte între centralişti, unitarişti sau naţionalişti, iar pe de altă parte regionalişti, autonomişti sau federalişti. Centrul este reprezentat de Stat, care încearcă acapararea mecanismelor de socializare a periferiilor, adică a populaţiilor diferite (etnic, lingvistic sau religios) de centru.

De aici rezultă partide naţionale care susţin centrul şi partidele etnonaţionaliste sau regionaliste. Partidele mici din România acumulează o pondere asemănătoare a votului în judeţe; chiar dacă în mai multe circumscripţii proporţia voturilor este mai mare sau mai mică decât media naţională înregistrată de partidul respectiv, sprijinul electoratului se dovedeşte relativ omogen. Acelaşi lucru se petrece şi cu partidele naţionale, dacă acestea nu suferă eşecuri electorale semnificative. Cu privire la acest aspect, harta opţiunilor politice rămâne una dinamică datorită răsturnărilor de situaţii electorale generate de discreditări şi reorientări faţă de partidele politice. Toate partidele politice, odată ce au obţinut reprezentare parlamentară, se confruntă cu o dilemă politică dată de această oportunitate: respectiv, dacă vor rămâne în opoziţie sau dacă vor acorda sprijin guvernării.

De altfel acest aspect s-a putut observa foarte bine analizând ultimele alegeri care au avut loc în România, respectiv alegerile din 2000, 2004 şi 2008. Având în vedere toate cele prezentate, ca o concluzie finală, trebuie reţinut că, în democraţiile contemporane – şi includem aici şi România - schimbarea şi stabilitatea politică sunt strâns legate de evoluţiile sistemelor de partide, iar în acest sistem locul partidelor populare este pe primele locuri.

Pe parcursul acestei lucrari am incercat sa avem in vedere un studiu detaliat cu privire la teoria administraţiei publice, studiu ce vizează punerea în evidenţă a rolului pe care administraţia publică îl îndeplineşte în sistemul general de organizare socială.

Obiectul lucrării îl constituie o analiză teoretică şi practică a principalelor reglementări care stau la baza organizării şi funcţionarii sistemului administrativ din ţara noastră.

O astfel de analiză - care să vizeze teoria administraţiei publice - a fost motivată de necesitatea înţelegerii fenomenului administrativ din ţara noastră şi a modului în care aceasta reuşeşte să se alinieze exigenţelor instituite pe plan comunitar având în vedere că de la data de 1 ianuarie 2007 România a devenit stat membru al Uniunii Europene.

În acest sens am urmărit să subliniem că indiferent de regimul politic, de structura sau de forma de guvernământ a statului, administraţia publică prin funcţiile sale esenţiale ce-i sunt conferite, prin locul stabilit în cadrul societăţii, prin mijloacele pe care le întrebuinţează ori prin scopul pe care îl slujeşte, trebuie să răspundă unor exigenţe fundamentale, pe care le regăsim în cadrul oricărei organizări statale.

România, ca stat membru al Uniunii Europene, trebuie să adopte şi să implementeze valorile administrative care definesc spaţiul european: transparenţa, predictibilitatea, responsabilitatea, adaptabilitatea şi eficienţa, valori care trebuie să se regăsească în instituţiile şi activităţile administrative la toate nivelurile.

Mai mult decât atât, în contextul actual, administraţia publică trebuie să fie una orientată către satisfacerea nevoilor cetăţenilor, să asigure o mai bună informare a acestora, să coopereze cu cei cărora li se adresează şi să întărească controlul public asupra administraţiei. Se urmăreşte consolidarea şi lărgirea cadrului de participare a societăţii civile la procesul decizional, asigurarea transparenţei actelor administrative, precum şi comunicarea operativă cu cetăţenii. Actualitatea unui studiu care vizează teoria administraţiei publice se impune prin evidenţă dacă pornim de la constanta că în prezent buna guvernare reprezintă conceptul care transpune în practică nevoile cetăţenilor prin modul în care autorităţile publice dau dovadă de implicare şi interes pentru bunul mers al unităţii administrativ-teritoriale pe care o reprezintă. Structura lucrării cuprinde patru capitole, fiecare dezvoltând problemele care vizează administraţia publică din România.

În Capitolul I introductiv am considerat oportun să evidenţiez unele noţiuni generale cu privire la administraţia publică, reţinând în acest sens că, în concepţia clasică, administraţia reprezintă acţiunea puterii executive, bazată pe procedee de putere publică. În această optică, administraţia nu este singura sarcină a executivului, dar este o sarcină exclusivă a acestuia. În argumentarea acestei susţineri s-a subliniat că executivul are şi o serie de sarcini extra-administrative, exercitate în raporturile constituţionale cu Parlamentul sau în relaţiile internaţionale. Pe de altă parte, administraţia este sarcina exclusivă a executivului, ea neputând fi exercitată nici de puterea legislativă, nici de puterea judecătorească, în virtutea principiului separaţiei puterilor în stat.

În Capitolul II al proiectului analiza vizează sistemul administraţiei centrale în România, prin prezentarea rolului şi atribuţiilor ce revin autorităţilor administraţiei publice centrale.

În mod corelativ, în Capitolul III sunt analizate principiile şi regulile de organizare şi funcţionare a administraţiei publice locale în sistemul de drept românesc.

În acest sens sunt detaliate principiile organizării administraţiei publice locale, respectiv: principiul descentralizării, principiul autonomiei locale, principiul deconcentrării serviciilor publice, principiul eligibilităţii, principiul legalităţii, principiul consultării cetăţenilor, principiul subsidiarităţii.

În structura lucrării Capitolul IV prezintă o importanţă evidentă fiind aduse în analiză două pliere importante care stau la baza activităţii administraţiei publice: principiul legalităţii şi controlul exercitat asupra administraţiei publice.

În finalul studiului sunt evidenţiate influenţele procesului de integrare europeană asupra normelor juridice aplicabile administraţiei publice din România, fiind prezentate totodată şi principalele concluzii reţinute pe parcursul acestei analize.

Administraţia publică ca sistem de autorităţi reprezentând puterea executivă este un subsistem în cadrul autorităţilor statului şi, implicit, o componentă a sistemului social global. Ea reprezintă o reunire de elemente dispuse într-o anumită structură şi supuse unor interacţiuni atât între părţile care o compun, cât şi între ansamblul propriu-zis raportat la mediile social, politic şi juridic în care acesta se integrează.

Studiul de faţă îşi propune o analiză detaliată a problemelor legate de „Administraţia publică din România şi mediul juridic”. Administraţia publică din societatea modernă, pe de o parte, constituie, prin ea însăşi, un mediu juridic, ca expresie şi instrument al numeroaselor reguli de drept, iar, pe de altă parte, se găseşte inserată într-o reglementare juridică, formulată de principiile puterii politice.

Rezultă că, în întreaga sa activitate, administraţia publică se subordonează normelor juridice, însăşi raţiunea existenţei sale fiind organizarea executării şi asigurarea înfăptuirii acestora.

Etica sau deontologia reprezintă, în sens larg, ştiinţa care studiază obligaţiile şi comportamentul celor care practică o anumită profesie. În cazul funcţiei publice, scopul deontologiei este reprezentat de realizarea eficienţei serviciului public şi satisfacerea nevoilor cetăţeanului.

Eficienţa nu reprezintă numai rezultatul unei bune organizări şi conduceri a unei activităţi, iar obţinerea unei eficiente maxime depinde şi de gradul de conştiinciozitate de atitudinea conştiincioasă faţă de îndatoririle de serviciu a funcţionarului public.

Deontologia funcţionarilor publici reprezintă totalitatea normelor care guvernează comportamentul profesional şi privat al funcţionarului public, în virtutea statutului său de persoană învestită cu exercitarea prerogativelor de putere publică. Aşa cum am detaliat pe parcursul lucrării de faţă, trăsăturile care stau la baza conţinutului noţiunii de deontologie a funcţionarilor publici sunt următoarele: deontologia funcţiei publice reprezintă un ansamblu de norme juridice şi morale, deci, o îmbinare a dreptului cu morala; normele menţionate sunt aferente funcţiei publice ca element intrinsec serviciului public; statuarea obiectivă a acestor norme de către societate face referire în primul rând la un cadru legal, ştiut fiind că legea are caracter general şi impersonal, fapt ce permite oricărui interpret al problematicii o abordare obiectivă a studiului; aprecierea deontologiei funcţiei publice ,,la un moment dat”,ţine de caracterul istoric al evoluţiei sociale a dreptului şi moralei.

Astfel, o anumită abordare avea deontologia funcţiei publice într-o anumită orânduire şi o cu totul altă abordare are în momentul de faţă. Această trăsătură poate fi nuanţată şi spaţial, nu numai cronologic, deoarece chiar într-un anumit moment istoric fiecare stat are propria sa reglementare legală şi propriile precepte morale ale abordării deontologice a funcţiei publice. Scopul deontologiei este circumstanţiat serviciului public, având un caracter nu numai teoretic, ci şi unul practic foarte bine determinat. Deontologia funcţionarului public exprimă la rândul ei ansamblul normelor referitoare la comportamentul profesional şi moral al funcţionarului public în serviciu şi în afara serviciului, având în vedere că este purtătorul autorităţii publice.

Unele precepte morale sunt consacrate juridic, devenind norme juridice, putând fi aduse la îndeplinire, în cazuri extreme, prin forţa de coerciţie a statului, pe când alte reguli morale rămân de domeniul normelor etice, sancţionate doar de opinia publică. Pentru că funcţionarii publici sunt purtătorii puterii discreţionare a administraţiei publice, şi adesea se pot corupe sau manifesta abuziv prin încălcarea drepturilor şi intereselor cetăţenilor, este necesar ca normele ce privesc comportamentul profesional şi moral al funcţionarului public, deontologia acestuia, să se refere atât la relaţiile sale în interiorul serviciului, cu şefii ierarhici, cu subalternii, cu întregul personal, cât şi cu beneficiarii activităţii sale, cu celelalte persoane juridice, inclusiv cu celelalte instituţii ale statului, de fapt cu societatea în ansamblul său.

Toate aceste principii sunt reglementate şi detaliate, aşa cum am văzut, în Codul de Conduită a funcţionarilor publici adoptat prin Legea nr. 7/2004, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi în Statutul funcţionarilor publici - Legea nr. 188/1999, republicată în anul 2007.

O administraţie modernă se caracterizează printr-un standard profesional ridicat, care trebuie să se regăsească în calitatea muncii, în rezultatele obţinute şi în serviciile prestate, în cultura administrativă, în stabilitatea şi neutralitatea politică a funcţionarilor publici. Considerăm că reforma administraţiei publice trebuie să ia în consideraţie - pe lângă o viziune integratoare pe termen mediu şi lung asupra transformărilor din administraţia publică şi o creştere a capacităţii acesteia de a-şi defini priorităţile şi de a opta pentru implementarea diferitor practici administrative moderne - formularea de obiective concrete, cuantificabile şi asigurarea unui management eficient orientat spre realizarea acestora.

Pe parcursul studiului de faţă am încercat să analizez un subiect de actualitate, respectiv „Importanţa administraţiei publice în Uniunea Europeană”.

Ţinând cont de importanţa subiectului, în lucrarea de faţă am prezentat, pe baza legislaţiei în materie, precum şi a literaturii de specialitate interne şi internaţionale, mai multe idei şi concepte care stau la baza unei administraţii publice sănătoase, pornind de la ideea că administraţia se regăseşte pretutindeni, în toată complexitatea vieţii sociale, constituind una din cele mai utile activităţi umane. Administraţia publică în statul de drept reprezintă principala pârghie prin care se realizează valorile stabilite la nivelul palierului politic. Ea trebuie să fie continuă, omniprezentă, promptă şi energică, deoarece reprezintă necontenit statul, atât în interior, cât şi în exterior. În orice compartiment al vieţii sociale, procesul complex al administrării constă într-o activitate raţională şi eficientă de utilizare a resurselor umane, materiale şi financiare în scopul obţinerii unor rezultate maxime cu eforturi minime. Complexitatea cerinţelor sociale, ridică în faţa administraţiei o serie de probleme, care trebuie rezolvate.

Societatea cunoaşte un proces continuu de multiplicare şi diversificare a sarcinilor administraţiei, care impune necontenite îmbunătăţiri şi perfecţionări în structura şi activitatea administraţiei, prin utilizarea unor metode şi tehnici moderne. Î

n ţara noastră, tranziţia spre economia de piaţă a determinat o transformare şi în calitatea administraţiei, conducând la profesionalism. Administraţia publică din ţara noastră s-a văzut confruntată în ultimii ani cu schimbări semnificative în ceea ce priveşte cadrul propriu de funcţionare, aşteptările din partea cetăţenilor, atribuţiile şi responsabilităţile. Includerea ei, cel puţin declarativ, în procesul general de reforme a făcut-o să se confrunte cu un set de dileme caracteristice întregii societăţi. Ideea de reformă, atât de frecvent vehiculată, este prea des legată de formulări generale, soluţii formale, iar procesele de conducere şi organizare nu sunt considerate atât de importante în reformarea sistemului administrativ, accentuându-se tot mai des importanţa cadrului legislativ.

Nu putem nega importanţa acestuia în reforma administraţiei publice, dar ignorarea necesităţii unei perspective strategice, lipsa unor preocupări constante referitoare la pregătirea managerială a responsabililor administrativi şi-a pus şi tinde să-şi pună încă amprenta asupra unor instituţii administrative, activitatea cărora este prea puţin bazată pe iniţiativă şi flexibilitate. Bunele intenţii, intuiţia nu mai sunt considerate condiţii suficiente pentru un manager în administraţia publică. Este nevoie de multă raţiune şi imaginaţie creatoare, fundamentată pe noile cuceriri ale ştiinţei şi tehnicii, pentru a rezolva diferitele situaţii deosebit de complicate adeseori, dar în acelaşi timp este necesar un efort creator, o adaptare şi combinare a tehnicilor furnizate de cunoaşterea ştiinţifică, de practica managerială

De aceea, astăzi trebuie să vorbim de un management, care reprezintă ansamblul proceselor şi relaţiilor de management, bine structurate, existente între componente ale sistemului administrativ, prin care, în regim de putere publică, se aduc la îndeplinire legile/procesele de acţiune, şi/sau se planifică, organizează, coordonează, gestionează şi controlează activităţi ce satisfac interesul public.

În studiul de faţă am analizat detaliat concepte de bază precum cele de morală, etică şi deontologie.

Aşa cum am reţinut, morala este definită ca fiind un ansamblu de norme de reglementare a comportamentului, fundate pe valorile de bine/rău, moral/imoral, cinste, corectitudine, sinceritate, responsabilitate, norme caracterizate printr-un grad ridicat de interiorizare şi impuse atât de către propria conştiinţă (conştiinţa morală), cât şi de presiunea atitudinilor celorlalţi (opinia publică). Morala este un fenomen omniprezent în viaţa socială şi organizaţională şi operează cu enunţuri categorice, imperative, prin care impune individului o anumită conduită sau îi interzice o alta.

Normele morale sunt enunţuri prescriptive prin care se indică ce trebuie să facă sau să nu facă, respectiv cum trebuie să fie sau să nu fie subiectul conştient în situaţii similare pentru ca manifestarea sau felul lui de a fi să fie apreciate ca bune şi nu ca rele. Toate normele morale au două componente fundamentale care se cristalizează în două forme: calitativă şi imperativă. Cea calitativă indică cum anume trebuie „să fii” sau „să faci” şi cea imperativă ce anume trebuie „să faci” sau „să fii”.

Etica are misiunea de a realiza un acord optim între natura şi nivelul existenţei sociale şi conştiinţa morală, ceea ce presupune eliminarea mentalităţilor întârziate şi contribuţia la modelarea unor conştiinţe care să devanseze existenţa socială actuală, care să gândească şi să acţioneze prospectiv. Principala misiune a eticii este prescrierea de reguli atât pentru conduita individuală, cât şi pentru organizarea socială a vieţii morale.

Din această perspectivă, etica poate fi definită, în sens larg, ca fiind disciplina care se ocupă cu ce este valoros în viaţă, cu ce merită să dorim şi cu regulile ce ar trebui să guverneze comportamentul uman. Deontologia reprezintă, „lato sensu” ştiinţa care studiază obligaţiile şi comportamentul celor care practică o anumită profesie. În cazul funcţiei publice, scopul deontologiei este reprezentat de realizarea eficienţei serviciului public şi satisfacerea nevoilor cetăţeanului.

Eficienţa nu reprezintă numai rezultatul unei bune organizări şi conduceri a unei activităţi, iar obţinerea unei eficiente maxime depinde şi de gradul de conştiinciozitate de atitudinea conştiincioasă faţă de îndatoririle de serviciu a funcţionarului public.

În sinteză la cele prezentate pe parcursul lucrării cu privire la organizarea internă a Camerei deputaţilor am reţinut în primul rând că în temeiul autonomiei sale organizatorice şi funcţionale, Camera Deputaţilor, poate să-şi stabilească organizarea sa internă, cu respectarea dispoziţiilor constituţionale.

În exercitarea acestei funcţii (funcţia de organizare internă), Constituţia României prevede că fiecare Cameră, în speţă Camera Deputaţilor îşi validează alegerea, îşi adoptă regulamentul propriu de organizare şi îşi stabileşte bugetul propriu. Camera Deputaţilor este organizată în conformitate cu propriul Regulament. Structurile interne ale Camerei Deputaţilor sunt constituite din: Biroul permanent, comisiile parlamentare şi grupurile parlamentare.

Biroul permanent este compus din: preşedinte, patru vicepreşedinţi, patru secretari şi patru chestori. Regulamentul Camerei Deputaţilor, dând curs prevederilor constituţionale, este un document cu valoare normativă pentru toate aspecte ce privesc organizarea, funcţionarea şi activitatea curentă a acestui for legislativ. Regulamentul este adoptat în şedinţe plenare, cu votul majorităţii deputaţilor.

Comisiile sunt organe de lucru ale Camerei Deputaţilor, înfiinţate cu scopul de a îndeplini însărcinările care le sunt încredinţate în vederea pregătirii lucrărilor Camerei.

Alcătuirea comisiilor Camerei Deputaţilor se face cu respectarea configuraţiei politice a Camerei. Camera Deputaţilor îşi constituie comisii permanente şi poate institui comisii de anchetă sau alte comisii speciale; de asemenea, poate constitui şi comisii comune.

Aşadar, potrivit Constituţiei, există comisii permanente şi comisii speciale, comisii ale fiecărei Camere şi comisii comune (art. 64: „Organizarea internă”, alin. 4 din Constituţie republicată în anul 2003).

Comisiile permanente sunt constituite pe durata legislaturii. Numărul, denumirea şi competenţa fiecărei comisii sunt stabilite de fiecare Cameră, fie direct, prin regulamentul acesteia, fie printr-o hotărâre ulterioară regulamentului.

În Camera Deputaţilor s-au constituit următoarele comisii permanente: Comisia pentru politică economică, reformă şi privatizare; Comisia pentru buget, finanţe şi bănci; Comisia pentru industrie şi servicii; Comisia pentru agricultură, silvicultură, industrie alimentară şi servicii specifice; Comisia pentru drepturile omului, culte şi problemele minorităţilor naţionale; Comisia pentru administraţie publică, amenajarea teritoriului şi echilibru ecologic; Comisia pentru muncă şi protecţie socială; Comisia pentru sănătate şi familie; Comisia pentru învăţământ, ştiinţă, tineret şi sport; Comisia pentru cultură, arte şi mijloace de informare în masă; Comisia juridică, de disciplină şi imunităţii; Comisia pentru apărare, ordine publică şi siguranţă naţională; Comisia pentru politică externă; Comisia pentru cercetarea abuzurilor, corupţie şi pentru petiţii. Comisia pentru regulament; Comisia pentru tehnologia informaţiei şi comunicaţiilor.

Comisiile temporare sunt comisii speciale, comisiile de anchetă, comisiile de mediere şi comisiile ad-hoc sau excepţionale. Ele îşi desfăşoară activitatea până când Camera sau, după caz, Parlamentul decide definitiv asupra lucrărilor încredinţate acestora.

Comisiile speciale sunt constituite, de la caz la caz, de către fiecare Cameră pentru avizarea unor acte legislative complexe, pentru elaborarea unor propuneri legislative sau pentru alte obiective, indicate în hotărârea de înfiinţare a comisiei. Propunerile legislative astfel elaborate nu se mai supun examinării altor comisii. Prin aceeaşi hotărâre se vor desemna deputaţii care compun comisia şi biroul acesteia, la propunerea Biroului permanent al camerei, şi se va stabili termenul până la care raportul său va fi depus. Membrii comisiilor speciale îşi păstrează calitatea de membru al comisiilor permanente.

Comisiile de anchetă pot fi constituite, de fiecare Cameră, la cererea a cel puţin unei treimi din membrii acesteia. Reglementările în materie sunt lacunare şi aceasta nu în ceea ce priveşte instituţionalizarea însăşi a comisiilor de anchetă, care nu sunt decât un corolar logic şi indispensabil al prerogativelor parlamentare, un instrument pentru exercitarea funcţiei de control parlamentar, ci cât priveşte condiţiile de înfiinţare a acestor comisii, prerogativele lor şi natura lor juridică. Textele corespunzătoare din cele două regulamente nu fac nici o referire la circumstanţele şi limitele constituirii unei comisii de anchetă.

Comisiile de mediere sunt constituite, la iniţiativa preşedinţilor celor două Camere. În acest scop, birourile permanente ale Camerelor, la propunerea grupurilor parlamentare şi respectându-se proporţia membrilor fiecărui grup parlamentar în totalul membrilor Camerelor, desemnează deputaţii şi senatorii care vor face parte din comisia de mediere; se constituie numai în procedura revizuirii Constituţiei.

În general prin conceptul de administraţie publică, elaborat pe baza prevederilor constituţionale, se înţelege activitatea ce rezidă, în principal, în organizarea şi executarea nemijlocită a prevederilor Constituţiei, ale actelor normative şi celorlalte acte juridice adoptate sau emise de autorităţile statului de drept, activitate realizată de către autorităţile administraţiei publice.

La nivelul statului, alături de interesele generale se întâlnesc şi interesele locale, între acestea existând o interdependenţă reciprocă, fapt ce face ca, în sfera de competenţă a dreptului să regăsim toate regulile care fixează organele centrale ale statului şi modul lor de funcţionare, precum şi organele de autonomie locală.

În acelaşi sens, interesele publice ale unei colectivităţi nu au întotdeauna aceeaşi întindere, întrucât pot exista, interese generale ale statului, dar şi interese ale unor judeţe, aşa cum pot exista şi interese ale unor comune sau a unei singure comune. Tot astfel, într-un stat există interese generale, alături de care există interese judeţene şi interese locale.

Din acest context rezultă că există o interferenţă reciprocă între interesul general şi cel local, acesta din urmă fiind considerat în acelaşi timp ca fiind şi general. Între stat, în genere şi interesele judeţene sau cele pur locale nu există o separaţiune completă, ci dimpotrivă şi unele şi altele au întotdeauna o anumită interdependenţă asupra bunului mers al statului. Întrucât există o diversitate de probleme ce trebuie rezolvate în condiţii de operativitate şi eficienţă, statul stabileşte care dintre problemele ce intră la un moment dat în sfera administraţiei de stat vor fi în competenţa serviciilor publice statale şi care vor intra în sfera de competenţă a autorităţilor locale. Sfera problemelor locale este stabilită, de regulă, prin Constituţie ori prin lege.

Recunoaşterea acestor probleme specifice locale, presupune şi existenţa unor mijloace materiale de realizare, cum ar fi: patrimoniu propriu, un corp de funcţionari care să gestioneze treburile publice, o anumită autonomie financiară care se bazează pe existenţa unui buget propriu. Într-un asemenea cadru fundamentat, colectivităţilor locale li se acordă posibilitatea de a participa la circuitul juridic, în nume propriu. Pe această bază, colectivităţile locale devin persoane juridice. Exercitarea atribuţiilor acestora este încredinţată unor autorităţi proprii colectivităţilor locale, în condiţiile stabilite de Constituţie şi de lege.

Aşadar, autorităţile locale sunt reprezentantele colectivităţilor locale, rezultate din alegeri libere desfăşurate în unitatea administrativ teritorială. În materia analizată, trebuie iniţiate unele măsuri legislative, aşa cum de multe ori s-a arătat şi în literatura de specialitate, întrucât există unele lacune legislative, sau dimpotrivă există prevederi care nu corespund în tocmai necesităţilor practice, fiind necesară o reconsiderare a lor.

Proiectul vizează analiza a două principii importante în contextul organizării şi funcţionării administraţiei publice din România şi anume principiul autonomiei locale şi principiul subsidiarităţii.

Aplicarea principiului subsidiarităţii este pusă în evidenţă de dispoziţiile Legii-cadru a descentralizării nr. 195/2006 care dispune că principiul subsidiarităţii constă în exercitarea competenţelor de către autoritatea administraţiei publice locale situată la nivelul administrativ cel mai apropiat de cetăţean şi care dispune de capacitate administrativă necesară. Acest principiu are la bază ideea fundamentală în conformitate cu care decizia în ceea ce priveşte realizarea propriilor interese trebuie să aparţină persoanei, comunităţii, care sunt cele mai apropiate de nivelul de aplicare a deciziei.

În ceea ce priveşte principiul autonomiei locale, art. 3 din Legea nr. 215/2001 privind administraţia publică locală prevede că prin autonomie locală se înţelege dreptul şi capacitatea efectivă a autorităţilor administraţiei publice locale de a soluţiona şi de a gestiona, în numele şi în interesul colectivităţilor locale pe care le reprezintă, treburile publice, în condiţiile legii. Acest drept se exercită de consiliile locale şi primari, cât şi de consiliile judeţene şi preşedinţii acestora, autorităţi ale administraţiei publice locale alese prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat. Aceste dispoziţii nu aduc atingere posibilităţii de a recurge la consultarea locuitorilor prin referendum sau prin orice altă formă de participare directă a cetăţenilor la treburile publice, în condiţiile legii. Prin colectivitate locală se înţelege totalitatea locuitorilor din unitatea administrativ-teritorială.

În general prin conceptul de administraţie publică, elaborat pe baza prevederilor constituţionale, se înţelege activitatea ce rezidă, în principal, în organizarea şi executarea nemijlocită a prevederilor Constituţiei, ale actelor normative şi celorlalte acte juridice adoptate sau emise de autorităţile statului de drept, activitate realizată de către autorităţile administraţiei publice.

La nivelul statului, alături de interesele generale se întâlnesc şi interesele locale, între acestea existând o interdependenţă reciprocă, fapt ce face ca, în sfera de competenţă a dreptului să regăsim toate regulile care fixează organele centrale ale statului şi modul lor de funcţionare, precum şi organele de autonomie locală. În acelaşi sens, interesele publice ale unei colectivităţi nu au întotdeauna aceeaşi întindere, întrucât pot exista, interese generale ale statului, dar şi interese ale unor judeţe, aşa cum pot exista şi interese ale unor comune sau a unei singure comune. Tot astfel, într-un stat există interese generale, alături de care există interese judeţene şi interese locale. Din acest context rezultă că există o interferenţă reciprocă între interesul general şi cel local, acesta din urmă fiind considerat în acelaşi timp ca fiind şi general. Între stat, în genere şi interesele judeţene sau cele pur locale nu există o separaţiune completă, ci dimpotrivă şi unele şi altele au întotdeauna o anumită interdependenţă asupra bunului mers al statului. Întrucât există o diversitate de probleme ce trebuie rezolvate în condiţii de operativitate şi eficienţă, statul stabileşte care dintre problemele ce intră la un moment dat în sfera administraţiei de stat vor fi în competenţa serviciilor publice statale şi care vor intra în sfera de competenţă a autorităţilor locale.

Sfera problemelor locale este stabilită, de regulă, prin Constituţie ori prin lege. Recunoaşterea acestor probleme specifice locale, presupune şi existenţa unor mijloace materiale de realizare, cum ar fi: patrimoniu propriu, un corp de funcţionari care să gestioneze treburile publice, o anumită autonomie financiară care se bazează pe existenţa unui buget propriu. Într-un asemenea cadru fundamentat, colectivităţilor locale li se acordă posibilitatea de a participa la circuitul juridic, în nume propriu. Pe această bază, colectivităţile locale devin persoane juridice.

Exercitarea atribuţiilor acestora este încredinţată unor autorităţi proprii colectivităţilor locale, în condiţiile stabilite de Constituţie şi de lege. Aşadar, autorităţile locale sunt reprezentantele colectivităţilor locale, rezultate din alegeri libere desfăşurate în unitatea administrativ teritorială.

În materia analizată, trebuie iniţiate unele măsuri legislative, aşa cum de multe ori s-a arătat şi în literatura de specialitate, întrucât există unele lacune legislative, sau dimpotrivă există prevederi care nu corespund în tocmai necesităţilor practice, fiind necesară o reconsiderare a lor. Astfel, de lege ferenda, în materia care face obiectul studiului de faţă, pot fi avute în vedere următoarele aspecte:

 potrivit legii actuale, în caz de forţă majoră şi de maximă urgenţă, pentru rezolvarea intereselor locuitorilor comunei sau ai oraşului, convocarea consiliului local se poate face de îndată. Faţă de aceste dispoziţii, se impune reglementarea expresă cu privire la autoritatea competentă care poată să dispună convocarea (respectiv primarul), atât în cazul şedinţelor extraordinare, cât şi în ceea ce priveşte situaţiile de forţă majoră sau de maximă urgenţă;

 de asemenea, de lege ferenda, apare necesară consacrarea că dizolvarea de drept a consiliului local să poată interveni în situaţia în care numărul consilierilor se reduce sub două treimi (întrucât, potrivit dispoziţiilor legale în vigoare, se ridică problema de a şti care este situaţia în cazul în care consiliul local trebuie să adopte o hotărâre pentru care legea prevede votul majorităţii calificate a membrilor săi, însă numărul acestora a scăzut sub această majoritate, dar nu a ajuns încă la majoritatea cerută de lege pentru a putea fi dizolvat de drept);

 în aceeaşi ordine de idei, ar trebui să se prevadă şi participarea viceprimarului sau viceprimarilor la şedinţele consiliului local;

 în ceea ce priveşte instituţia primarului, de bun augur ar fi să se reglementeze ca primarul să poată fi ales direct de către consiliul local, aspecte care ar duce la întărirea spiritului de răspundere şi responsabilitate ce revine acestuia în raporturile cu consiliul local. O astfel de măsură ar putea duce, de asemenea, la îmbunătăţirea activităţilor primarilor şi la o mai bună satisfacere de către aceştia a cerinţelor colectivităţilor locale;

 totodată, în lipsa oricărei reglementări referitoare la dreptul primarului de a-şi exercita atribuţiile pe perioada organizării şi desfăşurării referendumului pentru încetarea mandatului, de lege ferenda, consiliul local ar trebui, prin hotărâre, să delege viceprimarul să îndeplinească şi atribuţiile primarului, până la clarificarea situaţiei acestuia, întrucât rămânerea în activitate a primarului nu s-ar mai justifica;

 o lacună legislativă o reprezintă şi faptul că nu s-a prevăzut obligativitatea pentru primar de a-şi delega o parte din atribuţiile sale viceprimarului, precum şi lipsa unei sancţiuni pentru nerespectarea acestei obligaţii, de unde rezultă necesitatea unor dispoziţii legale în acest sens, în viitoarea reglementare;

  în ceea ce priveşte consiliul judeţean, se impune a se reglementa că şi consiliul judeţean poate fi dizolvat, dacă un număr de hotărâri ale sale, adoptate într-o anumită perioadă de timp, au fost anulate de către instanţa de contencios administrativ (întrucât faţă de prevederile referitoare la consiliului local, pentru care legea consacră o astfel de soluţie, o astfel de diferenţiere apare ca nejustificată, punând consiliul judeţean într-o situaţie privilegiată faţă de consiliul local, şi în plus, diminuează spiritul de responsabilitate al consilierilor judeţeni în ceea ce priveşte respectarea legii).

Reforma administraţiei publice este un concept larg, care include toate aspectele organizării sectorului public, printre care se remarcă arhitectura generală a ministerelor, organizaţiilor şi instituţiilor de la nivel local, sistemele, structurile, procesele, motivaţiile, precum şi modul de supraveghere a acestora şi de adaptare periodică a sistemului.

Pe de o parte, administraţia se referă la modul în care este autorizată formal, ordonată şi organizată coordonarea activităţilor din sectorul public, iar pe de altă parte, capacitatea administrativă care este o evaluare a funcţionării structurii ierarhice a personalului din serviciile publice, fiind astfel doar unul dintre elementele reformei administraţiei publice. Cu toate acestea, capacitatea administrativă este esenţială pentru reforma şi pentru funcţionarea statului, dar aceasta este doar o parte a acestei viziuni complexe şi, în sine, nu poate asigura rezultatele aşteptate de la o administraţie modernă. În fapt, simpla creştere a capacităţii administrative poate fi un impediment în obţinerea rezultatelor, pentru că depinde parţial de modul în care este organizată şi realizată, dar şi de modul de încadrare cu personal şi de atitudinea acestora referitoare la realizarea atribuţiilor lor.

Descentralizarea managementului, deconcentrarea şi redimensionarea serviciilor publice sunt coordonate ale managementului public. Tendinţa către descentralizarea managementului în serviciile publice face parte din încercarea de a debirocratiza serviciile publice. Drept urmare, principala preocupare a teoreticienilor este să descopere dacă instituţiile publice ar putea deveni eficiente în condiţiile în care managerii publici ar fi lăsaţi liberi să le conducă.

Pornind de la aceste aspecte s-a intensificat din ce în ce mai mult preocuparea managerilor publici de a-şi întări rolul în îndeplinirea misiunii şi scopurilor propuse. În acest context accentele se pun din ce în ce mai mult pe autonomia managerială şi economico-financiară într-un mediu foarte complex şi puţin previzibil.