Izvoarele dreptului international public

Structurata pe parcursul a doua parti - Partea I - Consideratii teoretice si Partea a II-a: Documente si formulare utile, lucrarea de fata abordeaza un subiect din ce in ce mai dezbatut in ultima vreme in contextul cresterii numarului de cereri in fata Curtii Europene a Drepturilor Omului.

Evoluţia rapidă a dreptului internaţional contemporan în perioada de după cel de-al doilea război mondial, oglindeşte transformările substanţiale ale societăţii internaţionale, de colonizare, abolire a colonialismului şi multiplicarea numărului de state ca subiecte principale ale dreptului internaţional.

Apariţia societăţii de tip bipolar – numită perioada „Războiului Rece” – caracterizată prin existenţa a două tabere aflate într-un conflict tacit, pe de o parte ţările occidentale şi de cealaltă URSS, şi sateliţii acestora, au creat o stare de tensiune, infirmând existenţa unei coexistenţe paşnice, potrivit căreia statele cu sisteme politice şi economice diferite ar putea coopera pozitiv între ele. Această ordine mondială s-a schimbat odată cu destrămarea sistemului comunist pe continentul european, fapt ce a deschis perspective noi pentru o societate internaţională multipolară, în care vechile state au prins noi contururi şi naţiunile şi-au afirmat dreptul la libertate şi suveranitate.

Frustrările sociale şi economice, vechile tensiuni între naţiunile diferite ce intrau în componenţa aceluiaşi stat, precum şi dorinţa de eliberare de sub sistemul comunist devenit asupritor, a determinat impresionante evenimente ce au dus la dispariţia unor state şi apariţia altora noi, însoţite, de obicei, de trecerea de la comunism la sisteme politice democratice.

În mod inevitabil, aceste schimbări generează încă conflicte armate în diferite părţi ale lumii. Exemplul cel mai concret ar fi ciocnirile armate din Orientul Mijlociu, unde la baza conflictului nu este doar revendicarea teritorială, ci şi profunde motive ideologice, religioase sau etnice, ce fac găsirea unor noi căi de încheiere a acestuia, extrem de dificilă şi improbabil de a se realiza în viitorul apropiat.

O altă zonă sensibilă este în Europa, zona balcanică, zguduită de schimbări de configurare teritorială, sisteme politice, dar şi de confruntări sângeroase ce au însoţit şi au urmat după acestea, exemplul cel mai recent şi problematic fiind războiul iugoslav ce a pus în discuţie sensul democraţiei, situând-o între cetăţenie şi apartenenţă etnică, raportând-o la unicitatea sau multitudinea factorilor de rasă, natură ideologică, culturală, etnică, religioasă.

Astfel, Modificările de teritoriu contemporane sunt expresia unor probleme moderne şi parţial nerezolvate, a unei lumi în continuă mişcare, ce încearcă să-şi însuşească realitatea creată cu multe frământări şi să se adapteze la noutatea societăţii moderne, de cele mai multe ori imprevizibilă.

După cum am observat din întreg parcursul lucrării de faţă, dreptul internaţional prezintă o serie de particularităţi faţă de dreptul intern. Aşa cum m văzut, aceste particularităţi se raportează la: obiectul de reglementare al dreptului internaţional, la modul de elaborare şi formare a normelor sale, a subiectelor acestui drept, precum şi la sistemul de aplicare şi sancţionare a normelor sale.

Cu toate deosebirile care există în dreptul internaţional şi dreptul intern, între ele se stabilesc raporturi de condiţionare şi influenţare reciprocă. În această privinţă subliniem mai întâi ca prin acceptarea de către un stat, pe baza liberului acord de voinţă, a normelor de drept internaţional, acestea devin obligatorii şi urmează a fi aplicate pe întregul său teritoriu şi pentru toată populaţia. Normele acestui drept dobândesc valoarea juridică egală cu cea a normelor de drept intern fără a mai fi, de obicei, necesară încorporarea lor în dreptul intern al statelor.

Există însă şi tratate care pot aduce modificări în legea internă sau să prevadă obligaţia statelor de a adopta anumite reglementări interne, ca de exemplu în domeniul capturării ilicite a aeronavelor. Convenţia de la Haga din 1970 care arată că statele se obligă „să reprime infracţiunea prin pedepse severe”. Sunt şi domenii în care dreptul internaţional ţine seama de reglementările de drept intern. Între acestea, menţionăm: numirea şi funcţiile misiunilor diplomatice, competenţa organelor de stat care reprezintă statul în relaţiile internaţionale şi care au dreptul de a încheia tratate.

Dimpotrivă, în cazul altor convenţii, incidenţa reglementării internaţionale este de natură să admită prevalenta unor dispoziţii legislative interne. De exemplu, art. 14 din Convenţia privind comerţul internaţional cu specii sălbatice de faună şi floră pe cale de dispariţie (1973), arată că dispoziţiile convenţiei nu afectează dreptul statelor părţi de a adopta măsuri interne mai stricte în legătură cu condiţiile privind comercializarea, capturarea sau recoltarea, deţinerea sau transportarea speciilor ce cad sub incidenţa convenţiei. Măsurile pot să se extindă până la interzicerea totală a unor astfel de activităţi.

În concret, de exemplu, în practica ţării, decretul Preşedintelui României prin care se aprobă şi se supune spre ratificare sau aderare un tratat, precum şi legea adoptată de Parlament pentru ratificarea sau aderarea la un tratat conţin de regulă un singur articol, în care se prevede aprobarea în vederea ratificării ori, după caz, a aderării şi respectiv ratificarea sau aderarea României la tratatul în cauză. Textul decretului, al legii, precum şi al tratatului pe care Parlamentul îl ratifică, se publică în Monitorul Oficial. Cu privire la raporturile dintre dreptul internaţional şi dreptul intern s-au formulat în doctrina de drept internaţional două concepţii: Potrivit concepţiei dualiste - normele de drept internaţional nu au valoare în dreptul internaţional.

Deşi statul este nu numai subiect de drept internaţional ci şi creator al dreptului internaţional, fiind ca atare obligat să-şi alinieze dreptul intern celui internaţional, dreptul intern s-ar aplica întotdeauna indiferent dacă este în concordanţă sau nu cu dreptul internaţional; Teoria monistă - susţine existenţa unei singure ordini juridice formată de dreptul internaţional şi dreptul intern. În acest sens, s-a susţinut monismul cu primatul dreptului intern şi monismul cu primatul dreptului internaţional. Aceste teorii trebuie respinse, neexistând un primat al dreptului intern sau al dreptului internaţional şi nici un dualism care să le separe în mod artificial.

Fără a vorbi de superioritatea uneia sau alteia din aceste ramuri ale dreptului remarcăm coordonarea lor, constituţiile statelor prevăzând în multe cazuri aplicarea tratatelor încheiate între state sau aplicarea acestora în unele cazuri când dreptul intern diferă de ele, ca de exemplu; în domeniul drepturilor omului, cum se prevede în Constituţia României, după cum alteori convenţia internaţională face trimitere la legea internă.

Răspunderea constituie elementul esenţial al oricărei norme de conduită socială iar scopul instituţiei răspunderii este să ghideze şi să determine comportamentul în conformitate cu o asemenea regulă de conduită. Noţiunea de răspundere nu aparţine în exclusivitate dreptului, deoarece, prin universalitatea situaţiilor pe care le sancţionează, ea depăşeşte limitele normelor juridice, fiind în acest sens o instituţie specifică societăţii omeneşti ca atare.

Instituţia răspunderii este considerată problema centrală a tuturor ramurilor de drept, întrucât ea constituie un corolar al normelor de conduită socială, juridică, civilă şi morală şi prin aceasta ea dă expresie, în domeniul dreptului, regulilor care interzic faptele ilicite, stabilind în acelaşi timp şi consecinţele nerespectării lor. În cadrul dreptului internaţional public există, după cum am observat, regula potrivit căreia, una stat care comite un act ilicit îşi angajează cu această ocazie răspunderea internaţională, creându-se aşadar un caz de responsabilitate de care autorul este ţinut.

La fel ca şi în dreptul intern, răspunderea constituie în dreptul internaţional, o instituţie fundamentală. În cadrul dreptului internaţional, instituţia răspunderii joacă un rol esenţial în ceea ce priveşte afirmarea şi promovarea dreptului.

Această constatare este evidenţiată şi mai pregnant de faptul caracteristic dreptului internaţional, potrivit căruia în cadrul acestei ramuri de drept nu există aproape niciodată sancţiuni împotriva actelor juridice, şi în consecinţă, acest drept cunoaşte aproape în exclusivitate sancţiunile aplicabile împotriva subiectelor de drept înseşi.

În cuprinsul acestei treceri în revistă a instituţiei răspunderii am încercat să arătăm că nu există în mod normal, regulă de comportament care să nu fie însoţită de o sancţiune, în caz de încălcare a acestor reguli de comportament. Chiar şi în cazul regulilor morale, există o anumită consecinţă a nerespectării lor, şi anume sancţiunea morală.

Din acest punct de vedere, instituţia răspunderii internaţionale apare ca o garanţie, nu numai a respectării tratatelor şi înţelegerilor internaţionale, ci şi a oricărei norme şi reguli de drept, indiferent de natura lor. În acelaşi context, răspunderea internaţională mai prezintă o însemnătate esenţială, contribuind în mare măsură la păstrarea ordinii internaţionale.

La fel ca şi în dreptul intern, răspunderea constituie în dreptul internaţional, o instituţie fundamentală. În cadrul dreptului internaţional, instituţia răspunderii joacă un rol esenţial în ceea ce priveşte afirmarea şi promovarea dreptului.

Această constatare este evidenţiată şi mai pregnant de faptul caracteristic dreptului internaţional, potrivit căruia în cadrul acestei ramuri de drept nu există aproape niciodată sancţiuni împotriva actelor juridice, şi în consecinţă, acest drept cunoaşte aproape în exclusivitate sancţiunile aplicabile împotriva subiectelor de drept înseşi. În cuprinsul acestei treceri în revistă a instituţiei răspunderii am încercat să arătăm că nu există în mod normal, regulă de comportament care să nu fie însoţită de o sancţiune, în caz de încălcare a acestor reguli de comportament.

Chiar şi în cazul regulilor morale, există o anumită consecinţă a nerespectării lor, şi anume sancţiunea morală.

Din acest punct de vedere, instituţia răspunderii internaţionale apare ca o garanţie, nu numai a respectării tratatelor şi înţelegerilor internaţionale, ci şi a oricărei norme şi reguli de drept, indiferent de natura lor. În acelaşi context, răspunderea internaţională mai prezintă o însemnătate esenţială, contribuind în mare măsură la păstrarea ordinii internaţionale. După cum am observat în cuprinsul lucrării de faţă, în cadrul dreptului internaţional un loc important revine şi răspunderii penale.

Aceasta revine organelor unui stat şi decurge din comiterea unei crime sau delict internaţional. Această formă a răspunderii internaţionale este o consecinţă directă a încălcării normelor dreptului internaţional şi a obligaţiilor internaţionale asumate de către persoanele fizice şi care reprezintă statul, mai ales în cazul în care comit crima contra păcii, crime de război şi crime îndreptate împotriva umanităţii.

Răspunderea internaţională deşi constituie o instituţie esenţială a dreptului internaţional nu a căpătat o reglementare de ansamblu.

Cu toate acestea, jurisprudenţa internaţională a recunoscut în mod neechivoc, importanţa instituţiei: „constituie un principiu de drept internaţional faptul că încălcarea unui angajament atrage obligaţia de a repara într-o formă adecvată. Reparaţia este aşadar, comportamentul indispensabil aplicării unei convenţii, fără a fi necesar totuşi, ca acest lucru să fie scris în convenţie”.

Această instituţie juridică ridică încă numeroase controverse, atâta timp cât evoluţia ei nu se încheie cu o acceptare directă, explicită şi neechivocă, din partea statelor, a regulilor răspunderii internaţionale. În acest cadru este de înţeles, de ce codificarea principiilor privind responsabilitatea internaţională a statelor a fost înscrisă pe ordinea de zi a Comisiei de Drept Internaţional încă din anul 1949.

Procesul instaurării unei noi ordini economice şi politice, şi democratizării relaţiilor internaţionale este de nedespărţit de perfecţionarea normelor şi principiilor menite să cârmuiască raporturile interstatale, de dezvoltarea progresistă - în pas cu prefacerile interstatale ce au avut loc în societatea contemporană şi cu nevoile reale ale popoarelor – a dreptului internaţional în ansamblul său.

Prin însăşi vocaţia sa, dreptul internaţional este destinat să slujească înaltele idealuri de justiţie, echitate, pace şi progres ale umanităţii. El trebuie să devină un instrument eficace în lupta împotriva combaterii folosirii forţei în relaţiile internaţionale şi în lupta împotriva discriminărilor de orice fel.

Totodată, dreptul internaţionale, prin normele sale, trebuie să garanteze dreptul imprescriptibil al tuturor naţiunilor de a-şi modela prezentul şi viitorul potrivit voinţei şi aspiraţiilor proprii.

Evident o nouă ordine mondială nu poate fi clădită decât pe norme şi principii noi, corespunzătoare noilor realităţi ale lumii şi cerinţelor în continuă creştere ale extinderii, adâncirii şi diversificării cooperării tuturor ţărilor.

Aceasta impune revizuirea normelor şi instituţiilor perimate ale dreptului internaţional care au consacrat pe plan politico-juridic împărţirea lumii în asupriţi şi asupritori, în bogaţi şi săraci, şi, concomitent, crearea unor reguli şi concepte noi, menite să cârmuiască relaţiile dintre state pe temeiul deplinei egalităţi în drepturi, respectului cuvenit independenţei şi suveranităţii naţionale, neamestecului în treburile interne, renunţării la forţă şi la ameninţarea cu forţa, avantajului reciproc.

Procesul instaurării unei noi ordini economice şi politice, şi democratizării relaţiilor internaţionale este de nedespărţit de perfecţionarea normelor şi principiilor menite să cârmuiască raporturile interstatale, de dezvoltarea progresistă - în pas cu prefacerile interstatale ce au avut loc în societatea contemporană şi cu nevoile reale ale popoarelor – a dreptului internaţional în ansamblul său.

Prin însăşi vocaţia sa, dreptul internaţional este destinat să slujească înaltele idealuri de justiţie, echitate, pace şi progres ale umanităţii.

El trebuie să devină un instrument eficace în lupta împotriva combaterii folosirii forţei în relaţiile internaţionale şi în lupta împotriva discriminărilor de orice fel.

Totodată, dreptul internaţionale, prin normele sale, trebuie să garanteze dreptul imprescriptibil al tuturor naţiunilor de a-şi modela prezentul şi viitorul potrivit voinţei şi aspiraţiilor proprii. Evident o nouă ordine mondială nu poate fi clădită decât pe norme şi principii noi, corespunzătoare noilor realităţi ale lumii şi cerinţelor în continuă creştere ale extinderii, adâncirii şi diversificării cooperării tuturor ţărilor.

Aceasta impune revizuirea normelor şi instituţiilor perimate ale dreptului internaţional care au consacrat pe plan politico-juridic împărţirea lumii în asupriţi şi asupritori, în bogaţi şi săraci, şi, concomitent, crearea unor reguli şi concepte noi, menite să cârmuiască relaţiile dintre state pe temeiul deplinei egalităţi în drepturi, respectului cuvenit independenţei şi suveranităţii naţionale, neamestecului în treburile interne, renunţării la forţă şi la ameninţarea cu forţa, avantajului reciproc.

Printre alte aspecte privind situaţia individului în dreptul internaţional public, problema pe care am încercat să o dezvoltăm în cadrul lucrării de faţă a fost şi aceea dacă individului, în calitate de persoană fizică, i se poate atribui sau nu calitatea de subiect al dreptului internaţional.

După cum se poate observa din studiul nostru, individul a reprezentat şi reprezintă obiectul a numeroase discuţii doctrinare: de o parte, aflându-se autori care recunosc individului calitatea de subiect al dreptului internaţional, iar pe de altă parte cei care refuză să recunoască această calitate a individului.

Un ansamblu de evenimente care au marcat relaţiile internaţionale odată cu sfârşitul celui de al doilea război mondial, au readus în discuţie această problemă, şi anume individul poate fi sau nu privit ca subiect, titular de drepturi şi obligaţii în cadrul relaţiilor reglementate de ramura dreptului internaţional.

În argumentarea tezei conform căreia individul poate fi considerat subiect al dreptului internaţional pot fi menţionate sentinţele Tribunalelor internaţionale de la Nürenberg şi Tokio prin care au fost condamnaţi criminali de război sau persoane care au comis crime împotriva umanităţii.

De asemenea, în domeniul apărării internaţionale a drepturilor omului pot fi avute în vedere şi acele prevederi în conformitate cu care individului i se recunoaşte, calitatea de parte în faţa unor instanţe internaţionale.

Potrivit dreptului internaţional public, orice entitate care posedă personalitate juridică internaţională constituie o persoană juridică internaţională. Aceasta participă la raporturile juridice reglementate de dreptul internaţional şi are, ca atare, calitatea de subiect de drept internaţional.

Aşadar, au calitatea de subiect de drept internaţional acele entităţi participante la viaţa internaţională, cu aptitudinea de a fi titulare de drepturi şi de obligaţii recunoscute de dreptul internaţional, precum şi de a îndeplini actele juridice aferente.

Subiectul de drept internaţional este titularul de drepturi şi de obligaţii internaţionale, participant la relaţiile reglementate de normele dreptului internaţional. Beneficiază de această calitate de subiect al dreptului internaţional statele, precum şi, în anumite condiţii, organizaţiile internaţionale, beligeranţii şi naţiunile care luptă pentru independenţa lor naţională.

Timp de peste patru decenii, echilibrul bipolar fondat pe teroarea nucleară şi cursa înarmării şi-a lăsat amprenta asupra principalelor structuri ale societăţii internaţionale, cristalizând raporturile de forţă, sisteme şi sfere de influenţă. Căderea zidului Berlinului în toamna anului 1989 a simbolizat sfârşitul unei epoci întregi. Ea a marcat o ruptură în cursa politicii internaţionale care poate fi echivalată cu alte mari evenimente istorice precum dezintegrarea Imperiului lui Napoleon în 1815, Armistiţiul din 11 noiembrie 1918, înfrângerea Germaniei şi a Japoniei în 1945.

Purtând diverse denumiri, aceste evenimente au constituit adevărate răsturnări în istoria relaţiilor internaţionale. Ele coincid de fiecare dată cu problema determinării frontierelor statelor, precum şi a regimurilor politice, pornind largi dezbateri privind fundamentarea legitimităţii şi a suveranităţii de stat.

Societatea internaţională este compusă din state recunoscute drept suverane în propria sferă teritorială, ceea ce presupune că nu există instanţe supranaţionale ce ar putea influenţa sistemul lor juridic intern sau ar determina orientarea regimului lor.

Conform dreptului internaţional, suveranitatea determină prerogativele în domeniul stabilirii propriilor dispoziţii constituţionale. O astfel de regulă este fixată chiar în Carta O.N.U., care afirmă în art.2 principiul egalităţii suverane a statelor. Dar, chiar odată cu crearea ONU a apărut şi o altă problemă legată de raportul dintre autodeterminarea popoarelor şi egalitatea suverană a statelor.

Pe plan european, mişcarea de integrare, ce s-a dezvoltat după cel de-al doilea război mondial este un fenomen politic şi juridic unic. Aceasta a fost manifestarea cea mai sesizantă a motivaţiilor instituţionale care au marcat o revizuire a conceptului suveranităţii de stat.

Ca o concluzie generală, trebuie să recunoaştem, că suveranitatea de stat este într-o oarecare măsură limitată de dreptul internaţional contemporan, dar aceasta nu este altceva decât o demonstraţie că suntem în faţa procesului de recunoaştere a supremaţiei dreptului internaţional în societatea internaţională, la fel cum în societăţile democratice există supremaţia dreptului.

Într-o altă ordine de idei, reţinem că analiza conceptului de suveranitate ne dă posibilitatea să concluzionăm că în etapa contemporană, în special după 1990, suveranitatea rămâne conceptul fundamental al dreptului internaţional, în măsura în care acest concept rămâne în continuare un element esenţial pentru crearea şi aplicarea normei de drept internaţional. Conceptul de suveranitate rămâne în continuare esenţa dreptului internaţional, creat prin acordul statelor suverane, în măsura în care statul îşi păstrează locul de element principal al sistemului internaţional.

Prin urmare, suveranitatea nu dispare, ea doar suferă unele schimbări, păstrându-şi însă importanţa pentru stat şi pentru dreptul internaţional.

Dreptul internaţional, în sine, nu prescrie nici forma şi nici procedura de urmat pentru a încheia angajamente internaţionale, deşi dreptul constituţional al unor state în mod frecvent le descrie pe ambele. În timpurile noastre, condiţiile de formă au un caracter opţional, angajamentele consensuale necerând, pentru validitatea tratatelor, o formă specială.

Forma unui instrument special nu constituie un element decisiv în ceea ce priveşte faptul dacă este sau nu un angajament internaţional. Orice condiţie de formă a tratatelor este pur facultativă.

Dacă părţile la un anumit tratat vor să facă intrarea în vigoare a tratatului dependentă de îndeplinirea unor condiţii formale, se poate aprecia numai prin referirea la textul care guvernează în domeniul angajamentelor consensuale: intenţia expresă sau implicită a părţilor. Acest criteriu este criteriul ultim, nu numai pentru interpretarea tratatelor valide, ci şi pentru distincţia între diferite stagii în procedura încheierii tratatelor . Declaraţii scrise, fie împreună, fie separate, pot constitui un acord valabil din punctul de vedere al dreptului internaţional. Un tratat poate îmbrăca forma unui acord formal între şefii de stat sau mai puţin formal.

Dar un tratat poate fi şi verbal, deşi acest lucru nu este uzual şi nici recomandabil. Este evident că un tratat nu se poate forma prin simpla achiesare, pentru realizarea unui acord fiind necesar consimţământul mutual, clar exprimat al părţilor. În ceea ce priveşte forma sau procedura care ar trebui urmată pentru încheierea tratatului, dreptul internaţional nu stabileşte reguli.

De aceea, este pe deplin posibil ca un tratat să fie chiar şi în formă orală. Este posibil ca două declaraţii separate dar paralele să constituie un angajament internaţional (acceptarea unei rezoluţii a Consiliului de Securitate de cele două părţi la un diferend constituie acordul internaţional de a observa termenii acelei rezoluţii).

Dreptul internaţional cunoaşte trei metode principale prin care obligaţiile contractuale internaţionale pot f asumate:

 acţiunea unilaterală;

 acţiunea bilaterală;

 acţiunea multilaterală.

Ca metodă de acţiune unilaterală, pot fi menţionate acceptarea obligaţiilor din Carta O.N.U. de către tratatele care solicită calitatea de membru, care este înregistrată ex oficio de către Secretariat; instrumentele prin care un stat membru este admis la Statutul C.I.J.; instrumentele de aderare la Convenţia privind privilegiile şi imunităţile O.N.U. 1946 ş.a.

Acţiunea bilaterală constituie forma cea mai frecvent folosită la O.N.U.; specific, în cazul acesteia, este sistemul de alăturare a mai multor instituţii care alcătuiesc una din părţile la tratat (O.N.U., F.A.O., U.N.E.S.C.O. etc., pe de o parte, şi statul primitor pe de altă parte).

Metoda tratatului multilateral nu este în mod frecvent folosită la O.N.U. (încheierea de acorduri multipartite sub auspiciile O.N.U.).