Curtea Europeana a Drepturilor Omului (CEDO)

La capătul acestor dezvoltări nu putem să nu ne punem întrebarea care sunt perspectivele reale ale dezvoltării arbitrajului ca mijloc de reglementare paşnică a diferendelor, ţinând seama de cerinţele noi ale convieţuirii internaţionale şi de finalităţile noi cărora trebuie să le răspundă întregul instrumentar de mijloace paşnice aflat la îndemâna statelor.

În primul rând, se poate aprecia şi chiar anticipa că ritmul dezvoltării şi extinderii arbitrajului internaţional pentru soluţionarea unor diferende interstatale nu este, nu poate fi şi nu va fi sensibil diferit de cel al evoluţiei căii judiciare, al dezvoltării practicii CIJ, întrucât în conştiinţa politico-juridică a statelor recurgerea la o entitate terţă, fie ea oricât de imparţială, este rezultanta unei încrederi efective în virtuţile acestuia şi, mai ales, în capacitatea sa de a oferi soluţii care să concilieze exigenţele dreptului şi echităţii cu imaginea proprie, individualizată, pe care fiecare parte la un diferend o poate avea cu privire la natura, întinderea şi particularităţile dreptăţii în stadiul actual al raporturilor internaţionale.

În al doilea rând, analiza atitudinii statelor faţă de arbitraj duce inevitabil la concluzia că orice avans pe calea sporirii frecvenţei recurgerii la serviciile sale depinde într-o măsură considerabilă, dacă nu hotărâtoare, de progresul general realizat în transpunerea efectivă în viaţă a principiului reglementării paşnice a. diferendelor. În manifestările sale practice, conduita statelor oferă imaginea unei anumite coerenţe politice, ceea ce face ca ataşamentul lor faţă de cerinţa înlocuirii arsenalului violenţei şi forţei cu instrumentul mijloacelor paşnice, să influenţeze şi atitudinea pe care sunt susceptibile să o adopte faţă de arbitraj. La nivelul întregii comunităţi internaţionale nu este de aşteptat să se cristalizeze o preferinţă marcată fată de arbitraj, atât timp cât ataşamentul real faţă de reglementarea paşnică a diferendelor nu va fi fost cu adevărat construit şi aşezat pe o voinţă politică fermă, aptă să determine o înnoire de concepţii în abordarea liberă a oricărui mijloc de soluţionare paşnică a diferendelor dintre state.

În al treilea rând, se cuvine a sublinia că nu prin eforturi selective, de codificare şi dezvoltare progresivă a regulilor arbitrajului, nu prin „tehnicizarea” acestuia sau prin „juridicizarea” sa excesivă se poate acţiona asupra voinţei statelor spre a Ie determina să recurgă într-o mai mare măsură Ia procedura arbitrală, Mecanismul de acţiune asupra voinţei statelor şi de conexare a acesteia este cu mult mai complex, iar încrederea statelor în arbitraj depinde de o multitudine de factori pe care simpla codificare nu Îi poate influenţa simultan. O democratizare reală a vieţii internaţionale, un progres nedisimulat în direcţia statornicirii unei noi ordini mondiale, sentimentul de subiect deplin, de participant cu adevărat egal în raporturile interstatale, certitudinea fiecărui stat că se va putea afla la adăpost de actele de forţă şi de ameninţare cu forţa, sunt condiţii hotărâtoare pentru extinderea şi aprofundarea încrederii tuturor statelor, şi în primul rând a celor mici şi mijlocii faţă de arbitrajul internaţional.

În al patrulea rând, dezvoltarea arbitrajului internaţional trebuie concepută ca o parte integrantă, organică a eforturilor pentru codificarea şi dezvoltarea progresivă a ansamblului mijloacelor de reglementare paşnică a diferendelor. Nu trebuie ignorat faptul că în condiţiile în care cel mai important şi mai frecvent mijloc de soluţionare a diferendelor - negocierile diplomatice - nu a format încă, pe planul codificării, obiectul unui instrument juridic multilateral, este nerealist să se anticipeze un progres rapid pe calea instituţionalizării procedurii arbitrale. Primordialitatea negocierilor diplomatice trebuie înţeleasă nu numai ca un deziderat, ci trebuie să-şi găsească reflectarea în orice efort, individual sau colectiv, menit să ducă la consolidarea principiului reglementării paşnice a diferendelor.

În al cincilea rând, se cuvine a sublinia că sunt infructuoase încercările de a extrapola un singur mijloc de reglementare paşnică, în detrimentul celorlalte. Fie. că aceste încercări au loc pe plan doctrinar, fie că se manifestă în cadrul unor organizaţii internaţionale, izolarea artificială a unui singur mijloc de reglementare paşnică şi sublinierea ostentativă a avantajelor sale reale sau virtuale nu servesc în realitate cauza generală a încetăţenirii efective în conduita tuturor statelor a principiului reglementării paşnice a diferendelor. Principiile fundamentale ale dreptului internaţional nu sunt de aplicare selectivă, ci sunt de aplicare unitară şi universală. Aşa fiind, o adevărată universalizare a principiului reglementării paşnice a diferendelor postulează eforturi perseverente din partea tuturor statelor pentru codificarea şi dezvoltarea progresivă a întregului instrumentar de soluţionare prin mijloace exclusiv paşnice a litigiilor internaţionale. Numai într-un asemenea context se poate aştepta în mod realist o evoluţie pozitivă a arbitrajului internaţional şi o perfecţionare sensibilă a procedurilor sale.

Recunoaşterea demnităţii umane şi a drepturilor egale ale tuturor oamenilor indiferent de gen, naţionalitate, apartenenţă religioasă, indiferent de vârstă sau condiţie socială, constituie temelia păcii şi a libertăţilor fundamentale, a dreptăţii şi toleranţei faţă de aproape. Problemele referitoare la apărarea drepturilor omului în diferite ţări sunt aceleaşi; doar oamenii şi modalităţile de abordare ale lor sunt diferite.

În epoca modernă ne confruntam cu probleme vechi de când lumea… Mondializarea are efect şi în problematica drepturilor omului. Pe plan internaţional, Organizaţia Naţiunilor Unite, iar pe plan european Consiliul Europei, s-au ocupat şi se vor ocupa în continuare, în mod constant de protecţia drepturilor omului. Astfel au fost adoptate şi principalele documente ce vizează drepturile omului – Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Carta Socială Europeană - care se regăsesc astăzi, într-un fel sau altul, şi în dreptul intern al tuturor statelor membre. Mecanismul instituţional de control creat de Consiliul Europei, şi în special Curtea Europeană a Drepturilor Omului va fi în continuare garantul aplicării dispoziţiilor în materie pe plan european. La nivelul Uniunii Europene, după cum se poate observa şi din conţinutul ultimei secţiuni a capitolului precedent, odată cu summit-ul de la Nisa (sub preşedinţia Franţei), s-a lansat şi Carta Fundamentală a Drepturilor Omului, Uniunea Europeană începând astfel o nouă eră, în care, aşa cum afirma premierul francez Lionel Jospin, trebuie să se pună bazele unui „proiect social”.

Într-un sens strict, Consiliul de Securitate nu este totalmente diferit de Consiliul din 1945. el s-a lărgit, de la cei 11 iniţiali membri ajungând astăzi la 15, cu perspectiva unei alte lărgiri în viitorul previzibil, pentru a reflecta exigenţele unui organism mai reprezentativ pentru majoritatea membrilor Naţiunilor Unite. Printre membrii permanenţi, fotoliul alocat expres Republicii China este ocupat, din 1971, de Republica Populară a Chinei şi fotoliul alocat Uniunii Sovietice este ocupat din 1991 de Rusia.

Câţiva noi membri permanenţi pot fi adăugaţi dacă şi atunci când reforma în cursa Consiliului va fi definitivată. În acest moment al redactării articolului este prea devreme să prevedem unde va duce această dezbatere. O problemă practică este reprezentată de faptul că Consiliul, dea lungul anilor, a trecut peste obstacolele procedurale precum dublul drept de veto şi peste aparenta condiţie a Cartei ce prevedea că toţi membri să voteze în favoarea unei rezoluţii ce urma să fie adoptată. Abţinerile au fost tratate ca şi cum ar fi fost „voturi concurente” în conformitate cu conţinutul art. 27 (3).

Acest dispozitiv a împiedicat Consiliul să acţioneze, cel puţin în anumite cazuri în timpul Războiului Rece; acesta continuă mecanismul procedural necesar funcţionării Consiliului.

De asemenea, problemele de interpretare ale rezoluţiei 1441, care au dus la recenta intervenţie militară din Irak, au pus în discuţie nu doar capacitatea Consiliului de Securitate de a acţiona unitar, ci eficienţa în sine a rezoluţiilor sale în noul context global.

Cele mai serioase probleme legale sau quasi-legale ale Consiliului, apărute după Războiul Rece, au fost până acum de o natură în legătură cu care un observator din timpul războiului din Golf nu ar fi visat, că va ajunge în prim-plan. Observatorii se gândeau, mai degrabă, la posibilul abuz al puterii decât la o eventuală renunţare la acesta. Consiliul a invocat Capitolul VII când ameninţarea păcii internaţionale nu era în sine evidenţiată şi a omis în majoritatea cazurilor orice justificare a constatării unei asemenea ameninţări. El a invocat Capitolul VII pentru a autoriza statele membre să folosească forţa armată pentru păstrarea sau restabilirea păcii, fără să se bazeze pe art. 42 şi pe înţelegerile potrivite din art. 43.

Pe frontul quasi-legislativ, Consiliul a constituit tribunale privind crimele de război şi în legătură cu care a emis directive pentru ca statele membre să coopereze. El a creat o comisie de compensare pentru a determina creanţele împotriva unui stat agresor. El a împuternicit tribunalele şi comisia să aplice norme ce nu reflectă, în mod necesar, vrei dispoziţii legală internaţională preexistentă.

Drepturile omului constituie azi o problematică care poate fi abordată pe planul filozofiei politico-juridice, pe planul cooperării dintre state şi pe plan juridic, unde constituie obiect al reglementărilor juridice internaţionale şi de drept intern. Problematica drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţeanului este reglementată de dreptul constituţional, în plan intern şi, în acelaşi timp, de dreptul internaţional public, la nivel internaţional. Este evidentă astfel, existenţa unei relaţii intern-internaţional, cu privire la obiectul comun al normelor şi la valorile apărate de acestea faţă de fiinţa umană, de demnitatea ei şi deci de drepturile ei fundamentale.

Doctrina şi practica drepturilor omului a evoluat în timp. Înainte de cel de-al doilea război mondial, în dreptul internaţional, drepturile omului au fost instituite şi apărate prin instituţii juridice referitoare la intervenţiile umanitare, responsabilitatea statelor pentru atingerile aduse străinilor, protecţia minorităţilor şi dreptul internaţional umanitar. Acesta era efectul unei concepţii tradiţionale conform căreia dreptul internaţional reglementează în mod exclusiv relaţiile dintre state. Se aprecia că normele dreptului internaţional nu au nici o incidenţă asupra relaţiilor dintre un stat şi cetăţenii lui.

Cu toate acestea, au existat şi excepţii, dintre care amintim:

 intervenţiile umanitare;

 apărarea civililor, femeilor şi copiilor în cazul conflictelor armate şi

 încercările de a garanta egalitatea de tratament a minorităţilor religioase.

După cel de-al doilea război mondial, asistăm la dezvoltarea unei concepţii moderne cu privire la reglementarea internaţională a drepturilor omului. Monstruoasele încălcări al drepturilor omului în timpul războiului au determinat omenirea să adopte un sistem de norme care să prevină suferinţele cauzate de flagelul războiului, dar şi asigure un sistem efectiv de protecţie a drepturilor care existau deja şi erau reglementate de Liga Naţiunilor.

Astfel, în cadrul Adunării Generale a Naţiunilor Unite a fost adoptată Carta Naţiunilor Unite şi Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. În prezent, drepturile omului şi respectarea lor confirmă gradul de civilizaţie al unui stat, al unui popor. Recunoaşterea demnităţii umane şi a drepturilor egale ale tuturor oamenilor indiferent de gen, naţionalitate, apartenenţă religioasă, indiferent de vârstă sau condiţie socială, constituie temelia păcii şi a libertăţilor fundamentale, a dreptăţii şi toleranţei faţă de aproape. Problemele referitoare la apărarea drepturilor omului în diferite ţări sunt aceleaşi; doar oamenii şi modalităţile de abordare ale lor sunt diferite. În epoca modernă ne confruntam cu probleme vechi de când lumea… Mondializarea are efect şi în problematica drepturilor omului.

Pe plan internaţional, Organizaţia Naţiunilor Unite, iar pe plan european Consiliul Europei, s-au ocupat şi se vor ocupa în continuare, în mod constant de protecţia drepturilor omului. Astfel au fost adoptate şi principalele documente ce vizează drepturile omului – Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care se regăsesc astăzi, într-un fel sau altul, şi în dreptul intern al tuturor statelor membre. Mecanismul instituţional de control creat de Consiliul Europei, şi în special Curtea Europeană a Drepturilor Omului va fi în continuare garantul aplicării dispoziţiilor în materie pe plan european.

Nu este de neglijat nici rolul Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE), care, în special prin Actul final de la Helsinki, a adus o contribuţie importantă pe linia dezvoltării politicii de protecţie a drepturilor omului, aşa cum nu este de negligat nici rolul altor organizaţii regionale despre care am făcut vorbire în lucrare – cum ar fi Organizaţia Statelor Americane (OSA) şi Organizaţia Unităţii Africane (OUA), care se ocupă de problematica drepturilor omului pe plan regional, la nivelul unor continente.

Având forme şi structuri organizatorice extrem de diversificate, ce integrează resursele materiale şi umane aparţinătoare unui capital "multinaţional”, aceste firme au generat mecanisme economice noi, au transformat stări de fapt, generând extrateritorializarea activităţii de producţie, repartiţie, schimb şi consum. Ele au generat apariţia tendinţelor de globalizare a concurenţei şi de internaţionalizare a diverselor interese economice.

Multiplele surse de specialitate ne permit realizarea unei „fişe” sintetice a acestor firme:

 în lume există şi funcţionează cel puţin 40.000 de corporaţii multinaţionale, având peste 250.000 de filiale de producţie, cercetare, sau comercializare în alte state decât cel de origine;

 ele au ajuns să ofere peste 30% din produsul naţional brut mondial, 3/5 din comerţul mondial cu produse nonagricole;

 deţin 3/4 din capacitatea de inovaţie a întregii omeniri;

 în cadrul corporaţiilor sunt direct angajate peste 73 de milioane de persoane, iar efectele indirecte produse asupra ocupării şi specializării forţei de muncă sunt cel puţin tot atât de importante ca şi cele directe;

 stocul cumulat al investiţiilor directe de capital efectuate în străinătate de aceste firme a ajuns în prezent la impresionanta cifră de 2,6 trilioane de dolari, faţă de numai 519 miliarde de dolari în 1980 şi 1,7 trilioane în 1990;

 fluxurile anuale de investiţii directe în străinătate au înregistrat în ultimii 10 ani ritmuri de creştere valorică mai mari decât ritmurile de creştere a schimburilor comerciale internaţionale;

 deja, în anul 1988 primele 600 de mari corporaţii dădeau circa 25% din întreaga valoare adăugată a producţiei industriale mondiale;

 între primele 100 entităţi economice ale lumii (măsurate prin diverşi indicatori economici), 51 sunt în prezent corporaţii multinaţionale, - abia 49 sunt ţări (economii naţionale);

 o treime din comerţul mondial reprezintă, de fapt, tranzacţii economice între diferitele unităţi teritoriale ale aceleiaşi corporaţii multinaţionale (deci, comerţ intrafirmă);

Lista elementelor economice pe care le considerăm importante în definirea noilor dimensiuni cantitative şi calitative ale fenomenului corporaţii multinaţionale poate continua cu multe alte elemente pline de semnificaţii.

Fără a avea intenţia de a realiza, neapărat, o descriere a argumentelor pro sau contra corporaţiilor multinaţionale, trebuie, totuşi, să facem precizarea că argumentele, multe dintre ele pertinente, în favoarea sau împotriva rolului acestor firme sunt extrem de diversificate. Ele includ întreg spectrul de poziţii, pornind de la a considera aceste firme principalii promotori ai „neo-imperialismului mondial”, „instrumente create cu scopul de a menţine legăturile de dependenţă între Nordul bogat şi Sudul subdezvoltat”, „adevăraţi agenţi ai distrugerii identităţii naţionale” şi până la a le considera „principalele promotoare ale dezvoltării economice şi progresului tehnologic”.

Ediţia a 2-a a cursului universitar Drept internaţional public, volumul I, prezintă o serie de mai recente abordări, ce se impun cu privire la unele din instituţiile sau conceptele tratate în cele şapte capitole ale cursului.

Unele dintre acestea sunt rezultatul progreselor înregistrate în activităţile de codificare întreprinse de Comisia de Drept Internaţional a ONU, pe când altele reprezintă reflectarea, în planul dreptului internaţional, a unor realităţi inconturnabile, intervenite în evoluţia raporturilor din societatea internaţională contemporană.

(. . .)

Abordările pluridisciplinare ale condiţiei femeii din perspectiva istoriei, dreptului, a sociologiei şi a psihosociologiei evidenţiază evoluţii comune, cu unele particularităţi de la ţară la ţară, în funcţie de specificul economic, social, politic şi tradiţii, particularităţi care nu infirmă ci confirmă tendinţele generale, extrem de îngrijorătoare. Efectele tranziţiei şi recesiunea afectează cu precădere femeile, atât în privinţa accesului la ocuparea locurilor de muncă cât si la nivel salarial.

Se constată că forţa de muncă feminină este segmentată şi distribuită inegal pe ramuri şi sectoare economice, domeniile cu preponderenţă feminină fiind sănătatea şi asistenţa socială, activităţile financiare bancare şi de asigurări, învăţământul, cultura şi arta, comerţul, agricultura, industria textilă şi administraţia. Acestea sunt, de altfel, şi cele mai prost plătite, astfel încât, chiar în condiţiile unui salariu egal la muncă egală dar în interiorul aceluiaşi sector, între nivelul mediu de salarizare a femeilor şi cel al bărbaţilor apar diferenţe în favoarea celor din urmă.

Nici măcar pătrunderea forţei de muncă feminine în domenii rezervate în mod tradiţional bărbaţilor, experienţă trăită în ţările aflate astăzi în tranziţie, nu se dovedeşte a fi o soluţie mai fericită întrucât în situaţia, frecventă de altfel, a restrângerilor de activitate, femeile sunt cele mai expuse la pierderea locului de muncă. Mai mare este ponderea femeilor la categoria lucrătorilor particulari din agricultură şi circulaţia mărfurilor, ceea ce indică existenţa la femei a unei capacităţi de „a se descurca singure”, cu perspectiva de a echilibra piaţa forţei de muncă într-un viitor nu prea îndepărtat.

Pentru discriminările pe piaţa muncii, cea mai elocventă dovadă o constituie ponderea femeilor şomere, analiza comparativă a datelor statistice relevând o creştere mai accentuată a şomajului în rândurile populaţiei feminine. La calificare egală, femeile sunt mai vulnerabile decât bărbaţii. Ele devin primele şi cel mai adesea victime ale disponibilizărilor de personal, se confruntă cu un şomaj de lungă durată şi tot ele au cele mai puţine şanse de a se reîncadra în muncă.

După regula nescrisă „ultimul venit, primul plecat”, sunt vizate de acest pericol îndeosebi proaspetele absolvente ale diverselor forme de învăţământ, sau salariate cu o experienţă de scurtă durată, dar şi fără calificare sau cu o calificare inferioară. Este extrem de alarmantă frecvenţa cazurilor de disponibilizare a femeilor cu copii mici care îşi întrerup activitatea pentru creşterea acestora precum şi de refuz la angajare din cauza, în general nemărturisită, a perspectivei unor concedii de maternitate sau a obligaţiilor familiale.

Din aceste cauze, multe femei sunt nevoite să accepte angajările temporare, fără plata asigurărilor şi la niveluri de salarizare aflate mult sub nivelul calificării lor. Din anchetele sociologice efectuate rezultă faptul că şomajul are efecte dăunătoare nu numai asupra persoanei în cauză ci şi asupra familiei sale, în relaţiile cu soţul şi copiii - alterate de conflicte alimentate de greutăţile materiale - precum şi asupra sănătăţii fizice şi psihice. În plus, nesiguranţa zilei de mâine, traiul sub nivelul de sărăcie şi costurile înalte ale întreţinerii căminului invocate de subiecţii intervievaţi modifică şi comportamentul demografic. Ele reprezintă o sursă de preocupare pentru eventualele mame şi generează greutăţi insurmontabile pentru mamele cu mai mulţi copii, în special în cazul familiilor monoparentale.

Toate acestea dovedesc discrepanţa dintre situaţia de jure şi de facto a femeii. Odată cu efectele sale nefaste asupra condiţiei femeii, discriminarea ocupaţională, pe orizontală şi pe verticală, privează societatea de un important aport al segmentului majoritar al populaţiei.

De aici, necesitatea de a se adopta măsuri efective pentru asigurarea egalităţii reale în şanse şi posibilităţi, în special pentru protecţia satisfăcătoare a categoriilor celor mai defavorizate şi sprijinirea iniţiativei private prin credite ieftine şi alte facilităţi, atât de necesare în perioada de tranziţie.

Abordările pluridisciplinare ale condiţiei femeii din perspectiva istoriei, dreptului, a sociologiei şi a psihosociologiei evidenţiază evoluţii comune, cu unele particularităţi de la ţară la ţară, în funcţie de specificul economic, social, politic şi tradiţii, particularităţi care nu infirmă ci confirmă tendinţele generale, extrem de îngrijorătoare.

Efectele tranziţiei şi recesiunea afectează cu precădere femeile, atât în privinţa accesului la ocuparea locurilor de muncă cât si la nivel salarial. Se constată că forţa de muncă feminină este segmentată şi distribuită inegal pe ramuri şi sectoare economice, domeniile cu preponderenţă feminină fiind sănătatea şi asistenţa socială, activităţile financiare bancare şi de asigurări, învăţământul, cultura şi arta, comerţul, agricultura, industria textilă şi administraţia. Acestea sunt, de altfel, şi cele mai prost plătite, astfel încât, chiar în condiţiile unui salariu egal la muncă egală dar în interiorul aceluiaşi sector, între nivelul mediu de salarizare a femeilor şi cel al bărbaţilor apar diferenţe în favoarea celor din urmă.

Nici măcar pătrunderea forţei de muncă feminine în domenii rezervate în mod tradiţional bărbaţilor, experienţă trăită în ţările aflate astăzi în tranziţie, nu se dovedeşte a fi o soluţie mai fericită întrucât în situaţia, frecventă de altfel, a restrângerilor de activitate, femeile sunt cele mai expuse la pierderea locului de muncă. Mai mare este ponderea femeilor la categoria lucrătorilor particulari din agricultură şi circulaţia mărfurilor, ceea ce indică existenţa la femei a unei capacităţi de „a se descurca singure”, cu perspectiva de a echilibra piaţa forţei de muncă într-un viitor nu prea îndepărtat.

Pentru discriminările pe piaţa muncii, cea mai elocventă dovadă o constituie ponderea femeilor şomere, analiza comparativă a datelor statistice relevând o creştere mai accentuată a şomajului în rândurile populaţiei feminine. La calificare egală, femeile sunt mai vulnerabile decât bărbaţii. Ele devin primele şi cel mai adesea victime ale disponibilizărilor de personal, se confruntă cu un şomaj de lungă durată şi tot ele au cele mai puţine şanse de a se reîncadra în muncă. După regula nescrisă „ultimul venit, primul plecat”, sunt vizate de acest pericol îndeosebi proaspetele absolvente ale diverselor forme de învăţământ, sau salariate cu o experienţă de scurtă durată, dar şi fără calificare sau cu o calificare inferioară.

Este extrem de alarmantă frecvenţa cazurilor de disponibilizare a femeilor cu copii mici care îşi întrerup activitatea pentru creşterea acestora precum şi de refuz la angajare din cauza, în general nemărturisită, a perspectivei unor concedii de maternitate sau a obligaţiilor familiale. Din aceste cauze, multe femei sunt nevoite să accepte angajările temporare, fără plata asigurărilor şi la niveluri de salarizare aflate mult sub nivelul calificării lor.

Din anchetele sociologice efectuate rezultă faptul că şomajul are efecte dăunătoare nu numai asupra persoanei în cauză ci şi asupra familiei sale, în relaţiile cu soţul şi copiii - alterate de conflicte alimentate de greutăţile materiale - precum şi asupra sănătăţii fizice şi psihice. În plus, nesiguranţa zilei de mâine, traiul sub nivelul de sărăcie şi costurile înalte ale întreţinerii căminului invocate de subiecţii intervievaţi modifică şi comportamentul demografic. Ele reprezintă o sursă de preocupare pentru eventualele mame şi generează greutăţi insurmontabile pentru mamele cu mai mulţi copii, în special în cazul familiilor monoparentale.

Toate acestea dovedesc discrepanţa dintre situaţia de jure şi de facto a femeii. Odată cu efectele sale nefaste asupra condiţiei femeii, discriminarea ocupaţională, pe orizontală şi pe verticală, privează societatea de un important aport al segmentului majoritar al populaţiei.

 De aici, necesitatea de a se adopta măsuri efective pentru asigurarea egalităţii reale în şanse şi posibilităţi, în special pentru protecţia satisfăcătoare a categoriilor celor mai defavorizate şi sprijinirea iniţiativei private prin credite ieftine şi alte facilităţi, atât de necesare în perioada de tranziţie.

Această lucrarea mi-a oferit oportunitatea de a aprofunda această problematică complexă şi atât de importantă care este formată de „drepturile intangibile”. Importanţa acestor drepturi este dincolo de orice îndoială.

Nu numai „mediul academic” intră în interacţiune cu această problemă ci orice om din orice colţ al planetei. Ignorarea drepturilor omului face ca omul să decadă de la condiţia sa la cea de animal şi poate şi mai jos pentru că şi până animalele îşi protejează propria specie.

Lupta pentru crearea conceptelor în acest domeniu a fost dată şi s-a încheiat cu o victorie aproape completă. Lupta pentru aplicarea acestor concepte, pentru garantarea lor, este o luptă care nu se va termina niciodată.

Din păcate marile Conferinţe, Comunicări şi alte acţiuni de acest gen pălesc în faţa unor acţiuni îndreptate direct către nivelul omului de rând, poate de mai mic impact mediatic, dar care dau rezultate concrete şi ajută la schimbarea multor aşa-zise tradiţii atât de periculoase pentru om.

Edificator în această direcţie este, pentru a da un singur exemplu, viaţa Maicii Tereza , care a înţeles acest adevăr şi l-a aplicat în practică. După părerea mea cel mai important lucru care trebuie făcut pentru protecţia drepturilor omului este schimbarea atitudinii pe care oamenii o au faţă de ei înşişi şi semenii lor.

Drepturile omului şi respectarea lor confirmă gradul de civilizaţie al unui stat, al unui popor. Recunoaşterea demnităţii umane şi a drepturilor egale ale tuturor oamenilor indiferent de gen, naţionalitate, apartenenţă religioasă, indiferent de vârstă sau condiţie socială, constituie temelia păcii şi a libertăţilor fundamentale, a dreptăţii şi toleranţei faţă de aproape. Problemele referitoare la apărarea drepturilor omului în diferite ţări sunt aceleaşi; doar oamenii şi modalităţile de abordare ale lor sunt diferite. În epoca modernă ne confruntam cu probleme vechi de când lumea…

Mondializarea are efect şi în problematica drepturilor omului. Pe plan internaţional, Organizaţia Naţiunilor Unite, iar pe plan european Consiliul Europei, s-au ocupat şi se vor ocupa în continuare, în mod constant de protecţia drepturilor omului. Astfel au fost adoptate şi principalele documente ce vizează drepturile omului – Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care se regăsesc astăzi, într-un fel sau altul, şi în dreptul intern al tuturor statelor membre.

Mecanismul instituţional de control creat de Consiliul Europei, şi în special Curtea Europeană a Drepturilor Omului va fi în continuare garantul aplicării dispoziţiilor în materie pe plan european. Nu este de neglijat nici rolul Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa, care, în special prin Actul final de la Helsinki, a adus o contribuţie importantă pe linia dezvoltării politicii de protecţie a drepturilor omului. Relativ recent, odată cu summit-ul de la Nisa (sub preşedinţia Franţei), prin care s-a lansat şi Carta Fundamentală a Drepturilor Omului, Uniunea Europeană a început o nouă eră, în care, aşa cum afirma premierul francez Lionel Jospin, trebuie să se pună bazele unui „proiect social”. Cu toate acestea, problema „proiectului social” nu a mai fost dezbătută pe larg, nici sub preşedinţia Suediei (summit-ele de la Stocholm şi Göteborg) şi nici sub preşedinţia Belgiei (summit-ul de la Laeken).

Această problemă a revenit în actualitate, după atacurile teroriste din SUA din 11 septembrie 2001, care au constituit veritabile crime contra umanităţii, şi deci o încălcare a drepturilor fundamentale ale omului, determinând şi Uniunea Europeană să ia măsuri prompte, să se alăture Statelor Unite pentru combaterea terorismului. Se pare chiar că, în urma unor propuneri venite din partea unor state membre, se va organiza un summit extraordinar la Bruxelles, în a doua jumătate a lunii septembrie 2001, vizând tocmai aceste aspecte.

* * *

În concluzie, problematica drepturilor omului constituie o problemă de fond cu care, pe plan european, se confruntă foarte multe organizaţii, cele mai importante fiind, până în prezent Consiliul Europei şi OSCE, în ajutorul cărora vine se pare puternic, Uniunea Europeană.

* * *

În încheiere, şi cu specială privire asupra drepturilor omului în Uniunea Europeană, vom cita o mică parte din discursul premierului francez Lionel Jospin, cu privire la viitorul Europei: „(…) Unitatea Uniunii Europene presupune drepturi şi protecţii sporite pentru toţi cetăţenii. Trebuie să se construiască un spaţiu de drept comun, având ca punct de referinţă Carta Drepturilor Fundamentale. Curtea Europeană de Justiţie ar trebui să poată fi sesizată, în anumite condiţii, direct de către cetăţeni. Trebuie să armonizăm diferitele reguli naţionale, de fond şi de procedură. În viitorul apropiat, recunoaşterea mutuală efectivă a deciziilor juridice şi crearea unei instanţe arbitrale, pentru tranşarea conflictelor de drepturi naţionale, ar constitui progrese importante. Mă refer, în special, la problema dureroasă a divorţurilor, în cuplurile binaţionale.

Unul dintre drepturile fundamentale ale cetăţeanului este securitatea. UE trebuie să sprijine garantarea acestui drept. Este vorba, în primul rând, despre lupta împotriva criminalităţii. Crima organizată nu are frontiere. Ea se manifestă, în special, prin spălarea de bani, traficul de droguri şi toate formele contemporane de tratament al fiinţei umane. Din acest motiv, crima organizată trebuie combătută, la nivelul UE. Mulţi dintre partenerii europeni au propus crearea unei poliţii europene integrate. Personal, eu subscriu la această idee. Propun crearea unei poliţii criminale operaţionale, având ca nucleu Europol. De asemenea, trebuie să se încredinţeze, unei poliţii specifice, misiunea de a asigura protecţia frontierelor externe ale Uniunii şi protecţia aeroporturilor sale internaţionale.

Securitatea cetăţenilor presupune şi constituirea unui veritabil spaţiu judiciar european. Bazându-se pe cooperarea sporită dintre magistraţi şi pe continuarea armonizării Dreptului Penal al statelor membre, acesta ar conduce, în timp, la crearea unui Parchet European. Acesta ar fi însărcinat cu coordonarea urmăririlor şi a acţiunii publice, la nivel european, facilitând, în special, execuţia comisiilor rogatorii, pe întreg teritoriul Uniunii.

TITLU EPUIZAT! Recomandam editia a II-a a cartii:

Expulzarea, extradarea si readmisia in dreptul international

In lucrarea "Expulzarea, extradarea si readmisia in dreptul international" sunt analizate reglementarile interne si internationale care au ca obiect extradarea, expulzarea si readmisia, precum si jurisprudenta in materie a Curtii Europene a Drepturilor Omului.

Ghidul Schengen al consulului reprezintă un instrument destinat unei documentări rapide asupra principalelor reglementări şi norme europene din domeniu, util nu numai prestatorului de servicii consulare, ci şi studenţilor şi celor cu preocupări legate de dreptul comunitar.

Pentru simplificarea consultării materialului, documentele comunitare au fost grupate tematic, iar la fiecare act normativ au fost operate de către autor modificările şi completările intervenite până la data de 31 martie 2009.

În cazul textelor care nu au fost încă publicate în limba română, au fost efectuate traducerile corespunzătoare, iar anexele au fost reproduse în măsura în care au fost considerate concludente.

Incheierea unui tratat international reprezinta un asamblu de activitati, ce trebuie desfasurate in anumite conditii stabilite prin conventiile de codificare a tratatelor, astfel exista proceduri cetrebuie indeplinite de catre statele participante, reguli ce trebuie respectate pentru ca tratatul sa ia nastere si sa devina obligatoriu pentru parti, sa intre in vigoare, adica sa fie in conformitate cu normele dreptului international.

La incheierea unui tratat international de parcurg trei faze: negocierea textului unui tratat, semnarea lui si exprimarea consinţământului.

Emisiunea monetară este unul din atributele suveranităţii statelor. Existenţa naţiunilor suverane şi deschiderea lor către exterior pun problema conversiunii unităţilor monetare între diferite ţări, ca urmare a tranzacţiilor comerciale sau financiare între agenţi economici rezidenţi sau nerezidenţi.

Sistemul Monetar Internaţional poate fi definit ca ansamblul regulilor care permit asigurarea acestor tranzacţii determinând compatibilitatea sistemelor monetare naţionale.

Existenţa unui Sistem Monetar Internaţional nu are sens în raport cu nevoia de a asigura buna funcţionare a comerţului internaţional.

Dacă toate ţările ar avea aceeaşi monedă, problema determinării cursului de schimb nu s-ar pune. Şi aceasta tocmai pentru că, pe lângă moneda naţională, există monede străine (devize), întrucât se simte nevoia unui

Sistem Monetar Internaţional (S.M.I.).1 Primele forme instituţionale în activitatea financiar-monetară internaţională au apărut după Primul Război Mondial; ele erau reprezentate de uniuni monetare, blocuri sau zone monetare, bănci etc. Forme instituţionale cu un statut real au apărut însă după cel de-al Doilea Război Mondial.

Lucrarea de faţă, în afară de primul său capitol, unde am avut în vedere o prezentare generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU), şi-a propus să formeze o imagine de ansamblu asupra principalelor instituţii financiare internaţionale, arătând totodată, influenţa pe care aceste instituţii o au asupra ţării noastre.

Astfel, în toate cazurile, am început prin a acorda o atenţie deosebită istoricului acestor instituţii, deoarece cunoaşterea acestuia este esenţială pentru înţelegerea corectă a funcţiilor lor actuale. Instituţiile nu sunt determinate numai de circumstanţele în care au apărut: mendrele istoriei au jucat adesea un rol important. Uneori s-au putut realiza acorduri numai prin aranjamente temporare, dar care î’n contextul internaţional contează foarte mult: „Il n’y a que la provisore qui dure” – numai provizoriul durează. Astfel, de exemplu, Banca Europeană pentru Investiţii (BEI) a luat fiinţă, în Luxemburg, cu 30 de ani înainte de semnarea deciziei finale, în anul 1992. mai mult, numele de Comitet Interimar cu greu indica faptul că acesta este cel mai important organism pentru politica economică a Fondului Monetar Internaţional (FMI).

Atât timp cât soluţiile temporare se dovedesc eficiente în practică, nu există nici un motiv pentru a desfiinţa aceste organizaţii interimare. Ar fi posibil, desigur, un aranjament mai raţional în peisajul actual al instituţiilor internaţionale, dar există motive bine întemeiate pentru care nu se preferă această schimbare: o dată înfiinţate, instituţiile internaţionale nu este deloc agreată de acele ţări care consideră că există deja mult prea multe astfel de organizaţii.

Comunitatea internaţională preferă să accepte, în anumite limite, o suprapunere între instituţii, decât să treacă prin procesul politic dificil de desfiinţare a acestora. Multe instituţii au fost create în timpul sau imediat după cel de-al doilea război mondial, cu scopul de a elimina decalajele anterioare dintre ţări şi de a crea un sistem viabil de drepturi şi îndatoriri internaţionale. acest sistem cuprinde drepturi şi îndatoriri în domeniul economic.

Experienţa a demonstrat că dezechilibrele economice au o influenţă foarte mare asupra activităţii politice. Spre exemplu, inflaţia severă cu care s-a confruntat Germania după primul război mondial, ca rezultat al reparaţiilor drastice care i-au fost imputate, a dus la o dezbinare socială şi a permis apariţia fascismului.

Recesiunea economică gravă din anii ’30 exacerbată de lipsa cooperării internaţionale a fost însoţită de un şomaj masiv. Dorinţa de a evita confruntarea cu probleme similare a dus la înfiinţarea instituţiilor Bretton Woods, iar în Europa la apariţia OCEE/OEEC şi a Comunităţii Economice Europene (CEE/EEC). Scopul înfiinţării acestor instituţii a fost acela de a asigura cadrul adecvat pentru cooperare şi ajutor reciproc în diferite domenii, între ţările membre.

Credinţa care a condus la apariţia acestor instituţii a fost aceea că pacea mondială poate fi asigurată numai prin prosperitate economică în toate ţările. Nu putem încheia această lucrare fără a aminti că toate instituţiile internaţionale se ghidează, aşa cum, de altfel, se poate desprinde şi din întreg parcursul lucrării, după cel puţin trei principii de bază: promovarea libertăţii comerţului internaţional şi a tranzacţiilor de capital; asigurarea asistenţei de specialitate în fiecare ţară în vederea menţinerii stabilităţii economice şi monetare interne şi externe şi elaborarea politicilor economice, luând în considerare interesele tuturor ţărilor membre ale acestor instituţii.

Pentru instituţiile de dezvoltare există şi o altă funcţie şi anume aceea de a ajuta în principal ţările sărace şi de a le acorda un statut preferenţial, acolo unde este cazul.

Având în vedere cele exprimate pe întreg parcursul lucrării de faţă, reţinem aici că izvoarele dreptului internaţional public sunt forme specifice de exprimare a normelor acestui drept, care rezulta din acordul de voinţă al statelor.

Drept urmare, izvoarele dreptului internaţional public sunt surse ale normelor dreptului internaţional public sau mijloace juridice de exprimare a acestora. Reglementarea de bază este dată de art. 38 din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie, în care sunt identificate principalele izvoare şi se oferă o ierarhizare a acestora.

Se disting astfel, ca izvoare principale - tratatul, cutuma şi principiile generale de drept, iar ca mijloace auxiliare de determinare a regulilor dreptului internaţional public - hotărârile judecătoreşti şi doctrina. Statutul Curţii alătură acestor categorii de izvoare - “echitatea”, considerat[ ca potenţial izvor de drept. În literatura de specialitate se afirmă că aceste categorii prevăzute de Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie nu epuizează lista izvoarelor dreptului internaţional public, adăugând izvoarelor enumerate alte doua categorii: actele adoptate de organizaţiile internaţionale şi unele dintre actele unilaterale ale statelor. Având în vedere că pe parcursul lucrării am analizat pe larg toate aceste categorii de izvoare ale dreptului internaţional public, în continuare vom reţine, pe scurt, doar câteva aspecte esenţiale.

Astfel, reţinem că tratatul internaţional reprezintă un acord sau o înţelegere – care se încheie între membrii comunităţii internaţionale şi care este destinată să producă efecte de drept internaţional. Dintre tratatele internaţionale multilaterale, Carta O.N.U. - actul constitutiv al Organizaţiei - a fost considerat un act cu valoare deosebită, care se manifestă sub mai multe aspecte: în cazul unui conflict între dispoziţiile Cartei O.N.U. şi cele ale unui alt tratat internaţional, vor prevala cele dintâi; Carta O.N.U este în măsură să creeze drepturi şi obligaţii nu numai pentru statele-părţi la aceasta, ci şi pentru state terţe, fapt care constituie o excepţie de la principiul de drept internaţional conform căruia tratatele “leagă” doar statele – părţi la un tratat.

Cutuma, considerată cel mai vechi izvor de drept internaţional, reprezintă o practică generală, constantă, relativ îndelungată şi repetată a statelor, considerată de ele ca având forţă juridică obligatorie.Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie o defineşte ca “dovada a unei practici generale, acceptată ca drept”.

Prin urmare, pentru ca o practică a statelor sau a altor subiecte de drept internaţional să fie considerată cutumă, potrivit dreptului internaţional, aceasta trebuie să întrunească cumulativ elemente de ordin material şi subiectiv:

 să aibă un caracter nescris şi general, relativ îndelungat şi repetat;

 să fie acceptată de către subiectele dreptului internaţional public ca o regulă de conduită cu forţă juridică obligatorie.

Problema creării unor instanţe penale internaţionale a fost preocuparea juriştilor încă din secolul al XVIII-lea.

Juristconsultul elveţian Gustav Moznier a conceput în anul 1877 organizarea unei Jurisdicţii criminale internaţionale pentru represiunea crimelor comise împotriva dreptului ginţilor. Un asemenea tribunal urma a fi compus din 5 membri, dintre care doi numiţi de beligeranţi şi trei de statele neutre.

Competenţa tribunalului viza judecarea crimelor de război comise prin încălcarea dispoziţiilor Convenţiei de la Geneva din 1864. După un prim insucces, Moyner a reluat propunerea sa la Institutul de drept naţional de la Cambridge, dar s-a izbit de acelaşi insucces, obiectându-se că proiectul să nesocoteşte jurisdicţiile naţionale. De atunci, ideea creării unei jurisdicţii penale internaţionale a preocupat în mod permanent cercurile juridice şi politice.

Astfel prin Convenţia de la Haga din 1907 s-a încercat instituirea unei „Curţi internaţionale de prize maritime”, competentă a se pronunţa asupra capturării unei nave, de către o altă navă cu pavilion străin. După primul război mondial, Tratatul de la Versailles prevedea în articolul 227, constituirea unui tribunal special compus din cinci judecători, provenind din ţările victorioase în război – Statele Unite ale Americii, Marea Britanie, Franţa, Italia, Japonia – pentru a judeca pe Wilhelm al II-lea de Hohenzolern, împăratul Germaniei, învinsă în război, vinovat de „ofensă adusă moralei internaţionale” şi „forţei sfinte a tratatelor”.

În perioada interbelică, date fiind responsabilităţile antrenate în primul război mondial, au fost multiple preocupări pe plan internaţional atât în cadrul Societăţii Naţiunilor, cât şi în cadrul unor foruri ştiinţifice de drept internaţional, pentru crearea unei instanţe penale internaţionale permanente.

În 1920 în cadrul Societăţii Naţiunilor, Comitetul de jurişti constituit de Consiliul Ligii Naţiunilor a întocmit un proiect de organizare a unei Înalte Curţi de Justiţie Internaţională, separată de Curtea Permanentă a Justiţie Internaţională, competentă de a judeca crimele contra dreptului ginţilor deferite de Adunarea sau de Consiliul Legilor. În cele din urmă Adunarea a decis că ideea unei jurisdicţii penale internaţionale este prematură. Între 1920-1936, înfiinţarea unei jurisdicţii penale internaţionale a fost susţinută de mai multe societăţi internaţionale ale juriştilor între care Asociaţia de drept internaţional, Institutul de drept interaţional, Asociaţia internaţională de drept penal. Dispariţia Societăţii Naţiunilor a constituit consecinţa firească a slăbiciunii sale în faţa actelor repetate de agresiune din partea statelor fasciste, acte care au culminat prin dezlănţuirea, în 1939, a celui de-al doilea război mondial.

Crearea unei noi organizaţii internaţionale a fost hotărâtă încă din timpul războiului. Noua organizaţie trebuia să se întemeieze pe principiul egalităţii suverane a tuturor statelor paşnice şi urma să fie deschisă tuturor statelor, mari şi mici. La Conferinţa de la San Francisco (25 aprilie-26 iunie 1945), la care au participat 50 de state aflate în război împotriva statelor fasciste, a fost întocmită şi adoptată Carta Naţiunilor Unite, document pe baza căruia a luat fiinţă Organizaţia Naţiunilor Unite (O.N.U.) şi Curtea Internaţională de Justiţie.

În acelaşi timp a fost întocmit şi adoptat Statutul Curţii, care face parte integrantă din Carta Naţiunilor Unite. Cu puţine modificări, acest Statut reproduce Statutul Curţii Permanente de Justiţie Internaţională, creată sub egida Societăţii Naţiunilor.

 Având în vedere toate acestea se poate afirma fără scrupule că o instanţă internaţională de justiţie nu a apărut dintr-o dată; un asemenea proiect a avut în spate un proces îndelungat ce a început încă din cele mai vechi timpuri, proiecte îndrăzneţe, cele mai multe neîndeplinite şi, de ce nu, două războaie mondiale care au convins pe mai marii vremii – fie ei jurişti sau politologi – de uriaşele pierderi umane şi dezastruoasele pierderi economice pe care le-au adus războaiele şi pe care încă le-ar mai putea aduce dacă nu se iau măsuri prompte.

Problema creării unor instanţe internaţionale a fost preocuparea juriştilor încă din secolul al XVIII-lea. Juristconsultul elveţian Gustav Moznier a conceput în anul 1877 organizarea unei Jurisdicţii criminale internaţionale pentru represiunea crimelor comise împotriva dreptului ginţilor.

Un asemenea tribunal urma a fi compus din 5 membri, dintre care doi numiţi de beligeranţi şi trei de statele neutre. Competenţa tribunalului viza judecarea crimelor de război comise prin încălcarea dispoziţiilor Convenţiei de la Geneva din 1864. După un prim insucces, Moyner a reluat propunerea sa la Institutul de drept naţional de la Cambridge, dar s-a izbit de acelaşi insucces, obiectându-se că proiectul să nesocoteşte jurisdicţiile naţionale.

De atunci, ideea creării unei jurisdicţii penale internaţionale a preocupat în mod permanent cercurile juridice şi politice. Astfel prin Convenţia de la Haga din 1907 s-a încercat instituirea unei „Curţi internaţionale de prize maritime”, competentă a se pronunţa asupra capturării unei nave, de către o altă navă cu pavilion străin.

După primul război mondial, Tratatul de la Versailles prevedea în articolul 227, constituirea unui tribunal special compus din cinci judecători, provenind din ţările victorioase în război – Statele Unite ale Americii, Marea Britanie, Franţa, Italia, Japonia – pentru a judeca pe Wilhelm al II-lea de Hohenzolern, împăratul Germaniei, învinsă în război, vinovat de „ofensă adusă moralei internaţionale” şi „forţei sfinte a tratatelor”.

În perioada interbelică, date fiind responsabilităţile antrenate în primul război mondial, au fost multiple preocupări pe plan internaţional atât în cadrul Societăţii Naţiunilor, cât şi în cadrul unor foruri ştiinţifice de drept internaţional, pentru crearea unei instanţe penale internaţionale permanente. În 1920 în cadrul Societăţii Naţiunilor, Comitetul de jurişti constituit de Consiliul Ligii Naţiunilor a întocmit un proiect de organizare a unei Înalte Curţi de Justiţie Internaţională, separată de Curtea Permanentă a Justiţie Internaţională, competentă de a judeca crimele contra dreptului ginţilor deferite de Adunarea sau de Consiliul Legilor.

În cele din urmă Adunarea a decis că ideea unei jurisdicţii penale internaţionale este prematură. Între 1920-1936, înfiinţarea unei jurisdicţii penale internaţionale a fost susţinută de mai multe societăţi internaţionale ale juriştilor între care Asociaţia de drept internaţional, Institutul de drept interaţional, Asociaţia internaţională de drept penal.

Dispariţia Societăţii Naţiunilor a constituit consecinţa firească a slăbiciunii sale în faţa actelor repetate de agresiune din partea statelor fasciste, acte care au culminat prin dezlănţuirea, în 1939, a celui de-al doilea război mondial. Crearea unei noi organizaţii internaţionale a fost hotărâtă încă din timpul războiului. Noua organizaţie trebuia să se întemeieze pe principiul egalităţii suverane a tuturor statelor paşnice şi urma să fie deschisă tuturor statelor, mari şi mici.

La Conferinţa de la San Francisco (25 aprilie-26 iunie 1945), la care au participat 50 de state aflate în război împotriva statelor fasciste, a fost întocmită şi adoptată Carta Naţiunilor Unite, document pe baza căruia a luat fiinţă Organizaţia Naţiunilor Unite (O.N.U.) şi Curtea Internaţională de Justiţie. În acelaşi timp a fost întocmit şi adoptat Statutul Curţii, care face parte integrantă din Carta Naţiunilor Unite. Cu puţine modificări, acest Statut reproduce Statutul Curţii Permanente de Justiţie Internaţională, creată sub egida Societăţii Naţiunilor.

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, este documentul care a avut o însemnătate excepţională pentru elaborarea şi dezvoltarea conceptului drepturilor omului pe plan naţional şi internaţional şi care înscrie, chiar în primul său alineat, ideea că „recunoaşterea demnităţii inerente tuturor membrilor familiei umane şi a drepturilor egale şi inalienabile constituie fundamentul libertăţii, dreptăţii şi păcii în lume”.

Împreună cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cele două Pacte – Pactul privind drepturile civile şi politice şi Pactul privind drepturile economice, sociale şi culturale şi cele două Protocoale facultative formează, aşa cum sunt denumite de către specialiştii în domeniu - „Carta Internaţională a Drepturilor Omului”.

După cum se poate observa din întreg parcursul lucrării, documentele internaţionale amintite mai sus nu sunt nicidecum singurele care urmăresc garantarea drepturilor omului, iar în acest scop, în Capitolul III al lucrării de faţă am analizat, cu titlu de exemplu, câteva dintre cele mai semnificative convenţii elaborate sub egida O.N.U. care ocrotesc fie în mod colectiv anumite categorii de persoane – femei, copii etc., fie se referă la un singur drept – cum este Convenţia cu privire la prevenirea şi pedepsirea crimei de genocid.

Prin convenţiile adoptate şi în vederea urmăririi aplicării acestora au fost create totodată şi mecanismele de natură instituţională şi procedurile de protecţie corespunzătoare. În acest context, importanţa drepturilor omului este dincolo de orice îndoială. Nu numai „mediul academic” intră în interacţiune cu această problemă, ci orice om este direct interesat în această privinţă.

În încheiere, având în vedere toate cele redate pe parcursul celor cinci capitole ale lucrării de faţă, nu putem decât să sperăm că am creat o imagine cât mai completă asupra mecanismelor ONU de protecţie a drepturilor omului, mecanisme care, de altfel, stau la baza majorităţii normelor de protecţie a drepturilor omului, pe plan internaţional, regional şi naţional.

Lucrarea Minoritatile in dreptul international contemporan se prezintă ca o analiză temeinică, pe baza normelor şi principiilor dreptului internaţional, a dosarului complex al fenomenului minorităţilor, sub aspectul drepturilor persoanelor care le compun şi al identităţii lor la fel de complexă – etnică, culturală, lingvistică, religioasă –, conceput ca parte integrantă a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.

N.A.T.O. este în mod evident, organizaţia cea mai eficientă în ceea ce priveşte garantarea securităţii membrilor săi. Această securitate garantată atrage după sine stabilitate şi bunăstare.

Nu este de mirare că Alianţa este atât de atractivă pentru statele Europei Centrale şi de Est. Asigurând pacea şi securitatea membrilor săi şi implicit a continentului european, timp de 5 decenii, Alianţa rămâne în primul rând „pivotul arhitecturii europene de securitate, şi principalul instrument de influenţă americană în Europa”.

Dacă raţiunea de a fi a Alianţei Nord Atlantice pentru care ea a fost constituită a dispărut, pericolele care ameninţă securitatea europeană nu au întârziat să apară, desigur acestea au o natură diferită, sunt mai complexe, impunând o adaptare a Alianţei la noile realităţi.

Caracteristicile care au asigurat şi asigură succesul Alianţei sunt coeziunea, capacitatea de acţiune rapidă şi eficientă. Ultimele dezvoltări din cadrul N.A.T.O. ne dovedesc flexibilitatea internă, capacitatea de adaptare la cerinţele şi ameninţările noi.

 Desigur, rolul Alianţei este incontestabil „având o influenţă decisivă asupra destinului popoarelor europene. Ea a creat condiţiile securităţii europene în faţa ameninţării considerabile a Pactului de la Varşovia, care a fost prima sa raţiune de a fi. Dar acest sistem de securitate, fără precedent, pe timp de pace a antrenat consecinţe politice mult prea vaste. El a reunit condiţiile prosperităţii Comunităţii Economice Europene, lăsând statele Europei să-şi concentreze eforturile asupra problemelor economice. Problemele de securitate fiind asumate de către o altă organizaţie care nu pretinde popoarelor Europei decât un efort financiar moderat, în schimbul unei garanţii considerată credibilă… Continentul a putut astfel profita de pace pe perioada cea mai lungă din istoria sa… Ceea ce este fundamental este că alianţa a fost fără dubiu, cea mai utilă pentru securitatea continentului… Nimic, din dezvoltările ulterioare ale construcţiei europene, nici reconcilierea franco-germană, nici Piaţa comună, nici Comunităţile, apoi Uniunea Europeană, n-ar fi fost posibile fără cadrul strategic al Alianţei de după Război într-un sistem de securitate colectivă acceptată de către toţi” .

Lucrarea de faţă reprezintă un studiu asupra uneia dintre cele mai importante organizaţii internaţionale interguvernamentale şi anume Organizaţia Internaţională a Muncii. În această lucrare am amintit rolul important pe care această organizaţie îl are pe plan internaţional în domeniul muncii şi progresului social, prin stabilirea de norme şi instrumente de lucru şi elaborarea de convenţii şi recomandări universal valabile.

Am prezentat pe baza materialului bibliografic consultat principiile care stau la baza activităţii organizaţiei, structura şi modul de lucru, tendinţele şi dorinţele de manifestare din punct de vedere legislativ, precum şi implicaţiile actelor normative emise de ea, pe plan internaţional şi asupra statelor membre ale organizaţiei.

Organizaţia Internaţională a Muncii este expresia necesităţii unor reglementări în domeniul muncii pe plan internaţional în contextul tendinţei de mondializare şi liberalizare a comerţului între statele lumii. În decursul istoriei sale, cu perioade bune, dar şi perioade mai puţin faste, organizaţia a emis peste 181 de convenţii şi apoximativ 188 de recomandări concentrându-şi atenţia asupra problematicii muncii şi domeniilor ce decurg din această activitate.

Un lucru deosebit care trebuie menţionat îl reprezintă capacitatea acestei organizaţii, prin activitatea foarte intensă desfăşurată în cadrul structurii sale interne, de a se adapta şi organiza în momentele cheie ale parcursului său istoric. Activitata acestei organizaţii s-a răsfrânt şi asupra legislaţiei ţării noastre în ce priveşte domeniul muncii şi protecţiei sociale.

Pe lângă faptul că România a făcut parte dintre membrii fondatori ai organizaţiei şi a adus în discuţie şi promovat în dezbateri o serie de acte normative deosebit de importante, ţara noastră a avut un model de inspiraţie şi totdată un ajutor deosebit din partea acestei organizaţii în crearea şi adoptarea legislaţiei în domeniul muncii pe plan intern în consens cu normele internaţionale.

Organizaţia Internaţională a Muncii desfăşoară o deosebită activitate de culegere, administrare şi emitere de informaţii către toate statele lumii pentru ca acestea să-şi poată crea propria legislaţie internă în strânsă armonie cu cea internaţională.

În concluzie, O.I.M. a fost şi rămâne în continuare una dintre cele mai importante organizaţii internaţionale care are puterea de a emite acte normative în domeniul muncii şi protecţiei sociale în cel mai democratic mod.

După cum spunea Secretarul Foreign Office-ului, Robin Cook, în Raportul Departamental pentru anul 2000, „Am intrat deja într-o nouă eră a comunicaţiilor , pieţelor globale, a creşterii legăturilor dintre oameni, ceea ce duce la o redefinire a relaţiilor internaţionale în ansamblul conceptului acestora.

Trăim astăzi într-o lume în care naţiunile sunt mai mult interdependente decât independente, unde frontierele sunt traversate din ce în ce mai multe poduri decât separate prin bariere, unde oportunităţile dar şi provocările sunt într-o continuă creştere. În această nouă lume mitul afacerilor externe care trebuie să se petreacă cât mai departe de interacţiunea cu cetăţeanul de rând şi-a pierdut şi utilitatea şi valoarea”.

Prin dezvoltarea economică şi socială a omenirii per ansamblu a avut loc drept o consecinţă firească şi o creştere a activităţilor de la nivelul relaţiilor dintre state. Acest fapt duce la o mai mare necesitate a unor reguli precise şi practice bine statuate prin instrumente ale căror recunoaştere pe plan internaţional să nu fie pusă la îndoială de nimeni. Se poate afirma, şi pe bună dreptate că regulile ce guvernează relaţiile diplomatice dintre state sunt prin esenţă mult mai rigide decât alte reguli ale dreptului internaţional care cunosc o schimbare mult mai rapidă şi de fond şi de formă.

Totuşi, acest caracter rigid, după părerea noastră trebuie într-o mai mare măsură flexibilizat în faţa noilor probleme apărute mai ales în ultimele decenii: apariţia pericolului nuclear, globalizarea, interdependenţă accentuată între state.

Dacă în trecut, deciziile care se luau la nivel politic nu aveau de cele mai multe ori consecinţe negative faţă de cei care le luau, chiar dacă acestea se dovedeau dezastroase pentru masa populaţiei, în acest moment politicul este direct responsabil în faţa socialului şi legat de acesta a economicului.

După cum am arătat şi în cuprinsul lucrării de faţă, unii paşi în direcţia modernizării cadrului diplomatic au început să se facă: apariţia birourilor culturale, ataşaţilor de presă, importanţa crescută a departamentului economic în detrimentul celui politic şi militar etc. Importanţa misiunilor diplomatice a crescut indiferent dacă sediul lor se află într-un stat mic sau puternic, aceasta pentru că apariţia unui conflict oriunde în lume poate duce la o destabilizare generală a situaţiei pe tot mapamondul, conflictul ne mai putând fi izolat.

Este caracteristică şi o creştere a importanţei dar şi a numărului misiunilor diplomatice a statelor în cadrul unor organizaţii internaţionale. Accesul crescut al masei populaţiei la mijloacele de comunicare face necesară o mai bună comunicare între organele prezentate în această lucrare în relaţia cu cetăţenii.

 Unele mijloace care acum câteva decenii erau considearte moderne, cum ar fi televizorul , telefonul, sunt astăzi trecute în categoria clasicelor, alte mijloace făcându-şi loc în acest domeniu, având un început promiţător, cum ar fi internetul.

Strategia europeană de securitate şi toate celelalte instrumente direct relaţionate acesteia pot fi considerate un răspuns la Strategia de Securitate Naţională a SUA sau la Conceptul Strategic al NATO, dar nu reprezintă, în fapt, decât dovada că factorii de decizie europeni consideră că dimensiunea de apărare a Europei trebuie dezvoltată şi sprijinită cu mijloace şi eforturi proprii.

Cunoscând toate aceste aspecte, credem că pot fi desprinse câteva concluzii:

1. Datorită puterii sale economice (a doua după SUA), Uniunea Europeană trebuie să-şi asume şi responsabilităţi strategice globale. În cooperare cu NATO, Uniunea Europeană trebuie să-şi consolideze cadrul instituţional şi operaţional pentru a răspunde adecvat crizelor şi conflictelor regionale.

2. Viitorul politicii europene de securitate şi apărare (PESA) depinde în mare măsură de acordul celor 27 de state membre asupra unei agende comune privind interesele strategice. Aceasta va însemna în principal: o percepţie comună asupra ameninţărilor la adresa securităţii; voinţă politică pentru a aplica în mod punctual şi coerent instrumentele diplomatice, economice şi de gestionare a crizelor; îmbunătăţirea capabilităţilor civile şi militare existente.

3. Probabil că Uniunea Europeană nu dispune încă de instrumente militare adecvate, însă experienţa sa în domeniile non-militare, precum comerţ extern, dezvoltare, politica privind mediul, cooperare în domeniul poliţiei, justiţiei şi informaţiilor, politica de imigrare şi diplomaţie multilaterală constituie o bază care contribuie la contracararea ameninţărilor tot mai mult non-militare.

4. Proiecţia securităţii şi stabilităţii dincolo de graniţele Uniunii prin mijloace diplomatice, economice şi, în ultimă instanţă, militare, reprezintă o iniţiativă lăudabilă a UE, ce a cunoscut numeroase progrese. Totuşi, câteva semne de întrebare persistă, şi anume: rămâne PESA un instrument de stabilizare a periferiei Europei sau ar trebui extins la scară globală?, Ce misiune dintre categoria celor de tip „Petersberg” ar trebui să aibă prioritate (cele de gestionare a crizelor şi reconstrucţie post-conflict sau cele de impunere a păcii)? etc. Probabil că viitoarele realităţi şi necesităţi ale lumii contemporane vor răspunde la aceste întrebări.

5. Divergenţele Statele Unite ale Americii – Marea Britanie versus Germania - Franţa impietează asupra procesului de edificare a politicii de securitate şi apărare europene.

6. În perspectivă este de aşteptat că PESA să evolueze în direcţia transferului tot mai mare de suveranitate către instituţiile Uniunii Europene, apărarea naţională devenind subsidiară celei europene.

7. Adoptarea unei Carte Albe a Securităţii şi Apărării Europene va asigura detalierea obiectivelor politice stabilite în Strategia de Securitate a UE. Astfel vom şti ce resurse vor fi necesare în funcţie de ameninţările militare cu care se va confrunta Europa în următorii ani. Este nevoie de o voinţă politică mai mare şi o adaptare mai eficientă a procedurilor naţionale la cele europene.

8. Constrângerile impuse de resurse cer o abordare mai integrată a apărării. Astfel sunt necesare:

 dezvoltarea unor planuri compatibile ale ţărilor europene în ceea ce priveşte nevoile de apărare, doctrinele militare şi capabilităţile militare necesare acestora;

 cooperare mai strânsă în domeniile cercetării, dezvoltării şi achiziţiilor capabilităţilor militare ce se consideră a avea prioritate;

 dezvoltarea capabilităţilor naţionale în ceea ce priveşte antrenamentul, sprijinul şi găzduirea unităţilor naţionale şi multinaţionale. De asemenea, specializarea unor ţări în dezvoltarea capabilităţilor de nişă poate avea un grad mai mare de importanţă în cadrul securităţii colective.

9. Strategia de Securitate Europeană prevede că ţările învecinate, candidaţii sau partenerii Uniunii Europene se pot implica în politici sau operaţii PESA. România poate avea un aport semnificativ în cadrul operaţiilor comune, ţinând cont de experienţa acumulată în misiunile din spaţiul fostei Iugoslavii sau din teatre precum cele din Afganistan şi Irak.

10. Politica externă a Uniunii Europene e multifuncţională şi se constituie, în principal, din intervenţii civile şi militare în procesul de gestionare a crizelor. Însă, capabilităţile militare ale Uniunii Europene sunt încă în faza de dezvoltare. România poate să contribuie la efortul de îmbunătăţire a acestor capabilităţi prin furnizarea de forţe, echipamente şi pregătire la Forţa de Reacţie Rapidă a UE. De asemenea, ţara noastră poate avea contribuţii semnificative la capabilităţile civile pentru prevenirea crizelor, prin participarea la evaluarea comună a ameninţărilor şi la eventualele iniţiative diplomatice.

Dreptul la identitate şi la cultură proprie se bazează, pe dreptul fundamental la existenţă şi dezvoltare a fiinţei umane. Drepturile specifice ale persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale, constituind o parte integrantă a drepturilor omului, sunt individuale, dar adeseori au şi o dimensiune colectivă, neputând fi interpretate ca privilegii ale unei populaţii faţă de alta, sau ca „renunţări sau concesii” din partea etniei titulare. Important de reţinut este faptul că existenţa în sine a drepturilor politice acordate de către etnicii majoritari minorităţilor naţionale nu depind de voinţa celor dintâi, care pot stabilii doar volumul şi întinderea drepturilor recunoscute celor din urmă.

În ceea ce priveşte modul de soluţionare a problemelor interetnice, protecţia internaţională a minorităţilor naţionale, cunoaşte mai multe modele principale: protecţia intereselor etnice de către statul federal, cum este cazul Elveţiei, Belgiei, Finlandei, situaţie în care respectivele comunităţi îşi pierd calitatea de minorităţii; garantarea protecţiei drepturilor universale ale omului de către stat, accentul punându-se pe cetăţenie, acest model fiind larg acceptat în societăţile occidentale, şi, nu în ultimul rând, garantarea drepturilor şi persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale, prin crearea unui cadru legislativ adecvat, modelul fiind propriu Europei Centrale şi de Est.

Deşi aceste modele diferă de la stat la stat, ele întrunesc şi unele puncte convergente, precum necesitatea garantării unei protecţii uniforme şi care să satisfacă nevoile diverse ale diferitelor minorităţi.

Dezvoltarea standardelor europene privind protecţia minorităţilor naţionale cunoaşte o deosebită complexitate deoarece noile democraţii din ţările central şi est europene sunt foarte sensibile la suveranitatea lor, şi, totodată, resentimentare faţă de unele situaţii de ordin istoric. Pe de altă parte, statele occidentale, nu manifestă o indulgenţă suficientă, capabilă să înlăture tensiunile interetnice tot mai simţite, în contextul valului imigraţionist.

Problema imigranţilor aflaţi într-o continuă creştere numerică şi în căutarea unui statut care să le confere o poziţie cât mai aproape de cea de minoritate naţională, complică raporturile interetnice din ţări precum Italia, Marea Britanie sau Germania. Crearea unui drept pozitiv în domeniu, deşi contrar principiului universalităţii drepturilor omului, este mai real la nivelul regional, decât în cel european. Încurajatoare în acest sens sunt şi acordurile bilaterale sau multilaterale care au ca scop protecţia minorităţilor, cu condiţia ca acestea să nu creeze în interiorul aceluiaşi stat standarde duble pentru diferite minorităţi.

Aflarea unui echilibru just între revendicările minorităţilor şi cerinţele ca statul să rămână stabil şi unitar trebuie să se afle la baza elaborării unui concept optim de drepturi al minorităţilor naţionale în dreptul internaţional. În multe societăţi actuale mai subzistă prejudecăţi, conform cărora minorităţile constituie un element negativ în stat, şi care, nedepăşite încă în întregime, trebuie să fie substituite cu conştientizarea raportului cultural şi spiritual pe care minorităţile îl au în respectivele societăţi. Or, crearea unei societăţi multiculturale reprezintă un imperativ al vremurilor noastre. În toate aceste cazuri, statul va trebui să întreprindă măsurile care se impun, având un rol pe cât se poate de activ.

TITLU EPUIZAT!

Dupa o scurta evocare a genezei dreptului international, autorul cartii "Raspunderea internationala pentru violarea dreptului umanitar" defineste crimele de razboi si crimele internationale, structureaza importanta tribunalelor penale internationale si delimiteaza raporturile de drept international fata de cele de drept national in privinta raspunderii pentru violarea dreptului umanitar.

TITLU EPUIZAT!

Resursele au exercitat, in permanenta, o influenta marcanta asupra politicii externe a statelor, dar niciodata "puterea resurselor" si impactul ei in planul relatiilor internationale nu au fost atat de mari ca in prezent.

Avand in vedere importanta deosebita a resurselor exitente in adancurile marilor si oceanelor Terrei, in asa-numitele teritorii submarine situate dincolo de limitele jurisdictiilor nationale, si implicatiile pe care zona internationala a teritoriilor submarine le are in viata internationala, lucrarea "Regimul juridic al teritoriilor submarine" abordeaza o tema de mare actualitate, reusind realizarea unei analize ample si vomplexe a regimului juridic al acestor spatii declarate patrimoniu comun al umanitatii.

Prezenta lucrare îşi propune să ofere o imagine sintetică, referitoare la scopul, funcţiile şi rezultatele semnificative ale celor mai importante organizaţii economice internaţionale, în special Organizaţia Mondială a Comerţului (fosta GATT).

Pentru a înţelege mai bine rolul actual şi viitor al organizaţiilor economice internaţionale a fost important să aruncăm o privire asupra istoricului, respectiv transformărilor suferite odată cu schimbarea climatului economic şi politic internaţional; de asemenea, asupra funcţiilor pe care le au în domeniul lor de activitate şi asupra rezultatelor.

Cele mai multe organizaţii economice internaţionale au fost create după cel de al doilea război mondial, având drept scop eliminarea unor decalaje semnificative între ţări şi de a crea un sistem viabil de drepturi şi îndatoriri internaţionale în domeniul economic.

Experienţa a arătat că dezechilibrele economice au o influenţă foarte mare asupra politicului.

Exemplul citat cel mai des este cel al Germaniei unde după cel de al doilea război mondial, din cauza despăgubirilor de război pe care a trebuit să le plătească, s-a ajuns la o dezbinare socială şi la apariţia fascismului, un dezastru pentru omenire. Din dorinţa de a se evita confruntarea cu astfel de probleme s-a ajuns la înfiinţarea unor instituţii specializate.

Astfel, în Europa a apărut Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE) şi a Comunităţii Economice Europene (CEE) cu scopul asigurării unui cadru adecvat pentru cooperare şi ajutor reciproc în diferite momente. Pe lângă aceste instituţii un rol important la jucat şi GATT-ul, Organizaţia Mondială a Comerţului, după 1995, precum şi Asociaţia Europeană a Liberului Schimb (AELS), toate vizând îmbunătăţirea aspectelor de ordin economic dintre state.

De precizat ar fi faptul că organizaţiile economice internaţionale s-au înfiinţat nu numai la nivelul Europei. Avem în vedere aici Acordul Nord-American de Liber Schimb (NAFTA), care propunea o cooperare economică între Mexic, Canada şi Statele Unite, Forumul de Cooperare Asia-Pacific (APEC) etc.

Rolul organizatiilor nonguvernamentale pe plan international - Unicitatea lucrarii este data in special de abordarea inedita a problematicii ONG-urilor, raportata la domeniul drepturilor omului, dreptul mediului, drepturile femeii, probleme umanitare etc.

TITLU EPUIZAT!

Deşi crearea imaginii a făcut parte din studiul politicii de foarte mult timp, în ultimii ani aceasta s-a axat pe crearea imaginii profesionale prin intermediul mass-media.

Există două teorii majore în crearea imaginii: una subliniază calităţile candidatului, alta subliniază percepţiile asupra alegătorului.

În societatea contemporană opinia publică este în general mediată de mijloacele de comunicare în masă, care cuprind „sfera publică”.

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, este documentul care a avut o însemnătate excepţională pentru elaborarea şi dezvoltarea conceptului drepturilor omului pe plan naţional şi internaţional şi care înscrie, chiar în primul său alineat, ideea că „recunoaşterea demnităţii inerente tuturor membrilor familiei umane şi a drepturilor egale şi inalienabile constituie fundamentul libertăţii, dreptăţii şi păcii în lume”.

Împreună cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cele două Pacte - Pactul privind drepturile civile şi politice şi Pactul privind drepturile economice, sociale şi culturale şi cele două Protocoale facultative formează, aşa cum sunt denumite de către specialiştii în domeniu - „Carta Internaţională a Drepturilor Omului”.

După cum se poate observa din întreg parcursul lucrării, documentele internaţionale amintite mai sus nu sunt nicidecum singurele care urmăresc garantarea drepturilor omului, iar în acest scop, în capitolele II-V ale lucrării de faţă am analizat, cu titlu de exemplu, câteva dintre cele mai semnificative convenţii elaborate pe plan regional, dintre care se remarcă Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, adoptată de Consiliul Europei.

Prin convenţiile adoptate şi în vederea urmăririi aplicării acestora au fost create totodată şi mecanismele de natură instituţională şi procedurile de protecţie corespunzătoare. În acest context, importanţa drepturilor omului este dincolo de orice îndoială. Nu numai „mediul academic” intră în interacţiune cu această problemă, ci orice om este direct interesat în această privinţă.

În încheiere, având în vedere toate cele redate pe parcursul celor cinci capitole ale lucrării de faţă, nu putem decât să sperăm că am creat o imagine cât mai completă asupra mecanismelor regionale de protecţie a drepturilor omului, mecanisme care, de altfel, stau la baza majorităţii normelor de protecţie a drepturilor omului, pe plan naţional.

Volumul de fata-Sistemul jurisdictiilor internationale, dedicat mai cu seama necesitatilor studiului universitar, incearca sa faca usor de inteles particularitatile celor aproape 30 de instante internationale analizate atat in aspectele lor teoretice, cat si de practica jurisprudentiala.

Acolo unde este cazul, au fost puse in evidenta experienta si implicarea romaneasca in materie. Fiecare curs este urmat de anexe bogate, de o bibliografie selectiva orientativa, datele folosite fiind cele disponibile pana la inceputul lunii octombrie 2005.

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, este documentul care a avut o însemnătate excepţională pentru elaborarea şi dezvoltarea conceptului drepturilor omului pe plan naţional şi internaţional şi care înscrie, chiar în primul său alineat, ideea că „recunoaşterea demnităţii inerente tuturor membrilor familiei umane şi a drepturilor egale şi inalienabile constituie fundamentul libertăţii, dreptăţii şi păcii în lume”.

Împreună cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cele două Pacte - Pactul privind drepturile civile şi politice şi Pactul privind drepturile economice, sociale şi culturale şi cele două Protocoale facultative formează, aşa cum sunt denumite de către specialiştii în domeniu - „Carta Internaţională a Drepturilor Omului”.

După cum se poate observa din întreg parcursul lucrării, documentele internaţionale amintite mai sus nu sunt nicidecum singurele care urmăresc garantarea drepturilor omului, iar în acest scop, în capitolele II-IV ale lucrării de faţă am analizat, cu titlu de exemplu, câteva dintre cele mai semnificative convenţii elaborate pe plan regional, dintre care se remarcă Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, adoptată de Consiliul Europei.

Prin convenţiile adoptate şi în vederea urmăririi aplicării acestora au fost create totodată şi mecanismele de natură instituţională şi procedurile de protecţie corespunzătoare. În acest context, importanţa drepturilor omului este dincolo de orice îndoială. Nu numai „mediul academic” intră în interacţiune cu această problemă, ci orice om este direct interesat în această privinţă.

În încheiere, având în vedere toate cele redate pe parcursul întregii lucrări, nu putem decât să sperăm că am creat o imagine cât mai completă asupra mecanismelor regionale de protecţie a drepturilor omului, mecanisme care, de altfel, stau la baza majorităţii normelor de protecţie a drepturilor omului, pe plan naţional.

Societăţile transnaţionale sunt unul dintre subiectele cele mai controversate ale teoriei economice. Datorită comportamentului lor dual, unii economişti care văd în aceste societăţi schema de integrare economică proprie sistemelor macroeconomice, le consideră operatori macroeconomici. Cu toţii recunosc. Însă rolul determinant pe care acestea îl au în cadrul fluxurilor internaţionale de investiţii. Un alt element care nu trebuie neglijat este legat de faptul că activitatea operatorilor transnaţionali nu duce la substituirea activitătii operatorilor internaţionali.

Dimpotrivă, ca urmare a investiţiilor internaţionale, celelalte fluxuri economice, în primul rând comerţul internaţional dobândesc o dinamică specifică. Se poate afirma că, fără agenţi economici internaţionali şi naţionali, societăţile transnaţionale nici nu ar putea exista.

Există în acest caz o condiţionare economică în ambele sensuri. Iată de ce, în prezent, economia mondială se prezintă ca un spaţiu economic global care se bazează pe două categorii de agenţi economici specifici:

• economia naţională ca entitate economică; economia naţională se sprijină la rândul ei pe întreprinderea naţională, care se află la polul opus societăţii transnaţionale, ca agent economic specific, naţional şi care este mult mai puţin specializat în operaţiuni internaţionale;

• societatea transnaţională, ca o entitate economică fără o identitate nationala.

Definiţia cea mai completă din literatura de specialitate românească este următoarea: societatea transnaţională reprezintă o corporaţie de mari dimensiuni a cărei activitate se desfăşoară în acelaşi timp în mai multe ţări, sediul său central se află într-o singură ţară, dar ea acţionează în mai multe ţări prin filialele sale.

Aşa cum rezultă din întreg conţinutul lucrării de faţă, în practica statelor se întâlnesc situaţii când, prin tratate internaţionale, anumite zone ale acestora au un regim special fie de neutralizare fie de demilitarizare. Practica recentă a introdus şi un regim de denuclearizare, acesta din urmă privind teritoriul mai multor state, continente şi chiar unele spaţii care nu se află sub suveranitatea vreunui stat, cum ar fi Antarctica, spaţiul cosmic sau corpurile cereşti.

Dacă în vechiul drept internaţional neutralizarea şi demilitarizarea erau impuse de regulă prin tratatele de pace de către învingători celor învinşi, astăzi aceste instituţii sunt chemate să servească interesele păcii şi securităţii, suferind unele modificări atât în formă cât şi în conţinut. Stabilirea unui asemenea regim special anumitor zone teritoriale cu consimţământul statului sau statelor în cauză nu constituie o încălcare a suveranităţii lor ci dimpotrivă o exercitare a acesteia.

Neutralizarea presupune interzicerea desfăşurării oricăror operaţiuni militare pe un anumit teritoriu sau folosirea lui drept bază pentru astfel de operaţiuni purtate în afara acelui teritoriu.

Denuclearizarea este o instituţie recentă a dreptului internaţional, încadrându-se în problema mai largă a realizării unor măsuri parţiale de limitare a pericolului nuclear. Altfel spus, denuclearizarea constituie o măsură parţială de dezarmare, de împiedicare a răspândirii armelor nucleare şi de prevenire a utilizării lor.

Prin scoaterea din punct de vedere juridic şi practic de sub incidenţa directă a cursei înarmărilor nucleare a unor zone întinse ale globului, denuclearizarea creează premize favorabile pentru dezarmarea nucleară reală, contribuie la restrângerea răspândirii armelor nucleare şi la stimularea aplicării energiei nucleare în scopuri paşnice.

Antarctica prezintă importanţă pentru omenire deoarece reprezintă cel mai important rezervor de apă dulce şi conţine numeroase bogăţii minerale. În sec. al XX-lea mai multe state au creat sectoare naţionale în Antarctica. Prin Tratatul de la Washington asupra Antarcticii, din 1 decembrie 1959 a fost instituit regimul internaţional al ei. La reglementarea acestui regim mai contribuie „Convenţia pentru protecţia resurselor biologice marine şi apărarea mediului antarctic”, „Convenţia cu privire la explorarea şi exploatarea resurselor minerale din subsolul Antarcticii”. Ultimele două tratate au ca obiect apărarea mediului din Antarctica şi condiţiile de exploatare a minereurilor din această zonă.

Principiul de bază al regimului internaţional al Antarcticii este folosirea ei numai în scopuri paşnice. „în Antarctica – prevede Tratatul de la Washington din 1959 – sunt autorizate numai activităţile paşnice”. Tratatul stipulează şi neutralizarea Antarcticii. El precizează că „este în interesul întregii omeniri ca Antarctica să fie rezervată, pentru totdeauna, numai activităţilor paşnice şi să nu devină nici teatrul, nici obiectul unor diferende internaţionale”.

Cu privire la spaţiul extraatmosferic este de reţinut că în 1967 a fost adoptat tratatul cu privire la principiile ce trebuie respectate în materie de exploatare şi utilizare a spaţiului extraatmosferic, în special al Lunii şi al altor corpuri cereşti. Se prevede că Luna şi celelalte corpuri cereşti nu pot face obiectul apropierii naţionale prin proclamarea de suveranitate, nici prin utilizare sau ocupaţie ori orice alt mijloc. Explorarea şi utilizarea trebuie să fie făcute în beneficiul şi interesul tuturor ţărilor. Accesul la toate corpurile cereşti este liber, iar libertatea de cercetare ştiinţifică, cooperare internaţională trebuie să fie înlesnite şi încurajate.

În fine, referitor la marea liberă, reţinem pe scurt că delimitarea spaţiului marin cu această denumire, ca şi regimul său juridic, mai complex faţă de acela stabilit prin Convenţia din 1958, fac, în prezent, obiectul părţii a VII-a a Convenţiei din 1982. Articolul 86 al acesteia stabileşte limitele mării libere prin eliminare, în sensul că regimul său juridic se aplică “tuturor spaţiilor marine care nu fac parte din zona economică exclusivă, marea teritorială ori apele interioare ale unui stat şi nici din apele arhipelagului unui stat arhipelag”. Referitor la regimul juridic al mării libere, regula de bază aplicată acestui spaţiu este aceea a libertăţii, în sensul că el este deschis tuturor statelor, indiferent că sunt state riverane sau state fără litoral.