Drept penal. Partea Specială - Teorie si practica judiciara

Privită ca fenomen social, corupţia este expresia unor manifestări de descompunere morală şi degradare spirituală; ea reprezintă o problemă socială complexă, ale cărei modalităţi de manifestare, consecinţe sociale şi căi de soluţionare interesează opinia publică şi nivelul instituţionalizat al controlului social.

Cuvântul corupţie vine de la termenul latin „coruptio”, caracterizând o anumită comportare a funcţionarului care îşi comercializează, îşi vinde atributele funcţiei şi încrederea acordată de societate, primind în schimb bani sau alte foloase.

În acest context, fenomenul corupţiei include toate faptele şi actele unor subiecţi de drept care, profitând de funcţia sau poziţia socială pe care o ocupă, acţionează pentru obţinerea unor avantaje personale, prin mijloace ilicite, renunţând la respectul faţă de lege şi morală, ca o reflectare a stării de decădere a societăţii.

Corupţia este percepută de către majoritatea segmentelor din populaţie ca un fenomen deosebit de grav şi periculos, care subminează structurile de putere şi autoritate şi se referă, mai ales, la darea şi luarea de mită, primirea de foloase necuvenite şi traficul de influenţă. Întrucât la săvârşirea acestor infracţiuni, în care sunt implicaţi uneori demnitari sau foşti demnitari, reprezentanţi ai Guvernului, parlamentari, magistraţi şi cadre din instituţiile care trebuie să apere legalitatea determină, în rândul populaţiei, o percepţie negativă asupra credibilităţii instituţiilor publice.

Termenul de “terorism” este din punct de vedere etimologic un derivat de la “teroare”, cuvânt de origine latină. Încă înainte de romani, în mitologia greacă, teroarea - Phobus - şi frica - Deimos erau numele celor doi cai, care trăgeau carul de luptă al zeului Ares, zeul războiului.

Încă din Antichitate, frica şi teroarea au reprezentat instrumentele convingătoare ale voinţei. Violenţa era calea cea mai des utilizată pentru realizarea unui scop politic. Ea putea fi îndreptată împotriva membrilor unei elite, contra unor pretendenţi la putere sau împotriva populaţiei pentru a o supune.

Realitatea existenţei terorismului menţionată şi de Tucidide, a reprezentat o prezenţă neîntreruptă în polisurile antice greceşti şi apoi în Imperiul Roman. Zeloţii evrei au reuşit să provoace a revoltă masivă a hebreilor împotriva ocupaţiei romane.

Teroarea mesianică, caracteristică zeloţilor şi sicarilor, a reprezentat forma cea mai cunoscută de manifestare a pratoterorismului.

Lucrarea Drept execuțional penal aduce în atenția studenților, dar și a cadrelor de specialitate din Ministerul Administrației și Internelor care lucrează nemijlocit cu persoanele private de libertate, noile concepții privind dreptul execuțional penal, ca urmare a evoluției instituției închisorii odată cu schimbarea regimurilor politice, a modificării legislației relevante în materie (Legea nr. 275/2006 privind executarea pedepselor și regulamentul său de aplicare, Codul de procedură penală ? astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 356/2006) și este structurată în două titluri, Istoria închisorilor și Executarea pedepselor carcerale.

În prima parte este prezentată evoluția instituției închisorii de la începuturi, când condamnații odată ajunși în temnițe practic nu mai existau, până în prezent, când se pune accent pe asimilarea regulilor penitenciare de către personal și aplicarea lor în practică, realizarea unei noi mentalități a personalului care lucrează în regimul penitenciar și umanizarea regimului penitenciar, prin respectarea drepturilor condamnaților, crearea unui cadru de viață cât mai aproape de cel existent în societate, îmbunătățirea relaţiilor cu familia și menținerea legăturii cu societatea.

În partea a doua sunt prezentate normele juridice prin care se reglementează relațiile sociale privind executarea sancțiunilor de drept penal în scopul asigurării unei educații eficiente a celor care execută pedeapsa, al prevenirii săvârșirii unor noi infracțiuni și al apărării ordinii de drept, cu respectarea drepturilor condamnaților, prin implementarea unor programe de ajutor, resocializare, reeducare, consiliere, care să ofere soluții pentru cei care ies din penitenciare.

Lucrarea Drept penal. Partea specială pe care o propunem analizează incriminările din Partea specială a Codului penal, având la bază nu numai o cercetare ştiinţifică a acestora, dar şi vasta experienţă a autorului ca practician al dreptului penal.

Pentru a veni în sprijinul absolvenţilor facultăţilor de drept care doresc să urmeze cariera de magistrat, autorul a avut în vedere şi tematica concursului de admitere la Institutul Naţional al Magistraturii, la disciplina Drept penal, Partea specială, analizând detaliat fiecare infracţiune şi prezentând numeroase exemple din practica judiciară, chestiuni controversate în materie şi opinii de o valoare incontestabilă.

Conţine referiri la Noul Cod penal

Lucrarea pe care o propunem analizează incriminările din Partea specială a Codului penal, având la bază nu numai o cercetare ştiinţifică a acestora, dar şi vasta experienţă a autorului ca practician al dreptului penal.

Pentru a veni în sprijinul absolvenţilor facultăţilor de drept care doresc să urmeze cariera de magistrat, autorul a avut în vedere şi tematica concursului de admitere la Institutul Naţional al Magistraturii, la disciplina Drept penal. Partea specială, analizând detaliat fiecare infracţiune şi prezentând numeroase exemple din practica judiciară, chestiuni controversate în materie şi opinii de o valoare incontestabilă.

Un element de noutate faţă de ediţia anterioară îl reprezintă referirile la noul Cod penal (Legea nr. 286/2009). Acestea au fost inserate, de regulă, la finalul analizei fiecărei infracţiuni din actualul Cod penal. Autorul a făcut o scurtă analiză comparativă între dispoziţiile noului Cod penal şi cele ale Codului penal în vigoare − o prezentare sistematică a deosebirilor şi asemănărilor respective − , pentru a veni în ajutorul practicienilor care se vor confrunta, după intrarea în vigoare a noii legislaţii penale, cu rezolvarea diverselor situaţii tranzitorii pe care, inevitabil, le va crea aceasta.

Este firesc ca un prim pas în studierea aprofundată a noului Cod penal, în vederea înlesnirii înţelegerii noilor dispoziţii, să-l constituie o cercetare comparativă cu actuala legislaţie.

Manualul conţine referiri la Noul Cod penal, Legea nr. 286 din 2009. Ca şi în lucrarea precedentă (Infracţiuni contra persoanei), aceste referiri sunt inserate la finalul analizei fiecărei infracţiuni şi se limitează la acele explicaţii strict necesare, legate în primul rând de caracterul inevitabil al modificării unora dintre dispoziţiile Codului penal actual.

Au fost incluse în lucrare şi referiri la dispoziţiile nou-introduse prin Legea nr. 202/2010, privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor. Practic, au fost avute în vedere dispoziţiile legislative şi soluţiile jurisprudenţiale existente până în luna decembrie 2010.

Lucrarea se adresează studenţilor facultăţilor de drept, pentru pregătirea examenelor din cursul anului universitar, absolvenţilor de drept, pentru pregătirea examenului de licenţă, dar şi candidaţilor ce se prezintă la concursurile pentru admiterea în profesie (avocatură şi magistratură, în special).

Practicienii dreptului penal pot găsi în lucrare unele soluţii la probleme practice controversate, unele „opinii separate”, precum şi unele explicaţii privind infracţiunile patrimoniale din Noul Cod Penal, pe care sper să le considere utile.

Infracţiunea complexă a fost reglementată pentru prima dată în actualul Cod penal, însă anterior a constituit obiectul preocupărilor mai multor autori.

Unii autori au susţinut că o infracţiune este complexă atunci când, în conţinutul său obiectiv, esenţial sau accidental, cuprinde o altă infracţiune, fie în mod natural, fie prin voinţa legiuitorului.

Altfel spus, infracţiunile complexe sunt acele infracţiuni al căror element obiectiv constă dintr-o activitate care cuprinde în ea anumite acţiuni care prin ele însele pot constitui elementul obiectiv al unor alte infracţiuni.

În Codul penal elveţian sau francez infracţiunea complexă nu este reglementată, iar Codul penal italian reglementează această unitate legală de infracţiune prin raportare la concursul de infracţiuni. Potrivit art. 41 alin. 3 C. pen., infracţiunea este complexă când în conţinutul său intră, ca element sau ca circumstanţă agravantă, o acţiune sau inacţiune care constituie prin ea însăşi o faptă prevăzută de legea penală.

Lucrarea examinează modul de reglementare al calităţii persoanei juridice de subiect al răspunderii penale atât în dreptul comparat, cât şi, cu precădere, în dreptul românesc.

Deşi în legislaţia română această instituţie juridică este în vigoare încă din anul 2006, aplicarea ei practică este încă destul de redusă.

Plecând de la analiza aprofundată a dispoziţiilor de drept penal şi procesual penal aplicabile în această materie şi a modului cum au fost până în prezent aplicate, autoarea îşi propune să ofere un instrument util practicienilor dreptului penal şi totodată sugestii de perfecţionare a legii.

Infracţiunea de tâlhărie reglementată în Titlul III – Infracţiuni contra patrimoniului, din Codul penal în vigoare, se găsea incriminată şi sancţionată în legiuirile penale din cele mai vechi timpuri. Infracţiunea de tâlhărie se găseşte incriminată în vechile noastre pravile şi în legiuirile anterioare unirii principatelor.

Astfel, pravilele lui Vasile Lupu (Cartea pentru învăţături - 1646) şi Matei Basarab (Îndreptarea legii - 1652) codicele penale ale lui Alexandru Sturza (1826) în Moldova şi a lui Barbu Ştirbei (1850) în Muntenia, conţineau dispoziţii cu privire la infracţiunile contra patrimoniului, între care se găseşte şi infracţiunea de tâlhărie. Codul penal român de la 1864, deşi copiat în mare parte după Codul penal francez, cuprinde în capitolul referitor la „crime şi delicte contra proprietăţilor ”, numeroase incriminări inspirate, de astă dată, din Codul penal prusac (art. 306-380) privitoare la apărarea patrimoniului menite să asigure cu mijloace mai severe ocrotirea acestuia. Infracţiunea de tâlhărie era prevăzută în Codul penal român de la 1864 în dispoziţiile din art. 317-320, atât în forma simplă, cât şi în forme agravate în raport cu mijloacele de constrângere folosite şi cu urmările actelor de constrângere.

Tâlhăria era calificată crimă şi sancţionată cu diverse pedepse criminale. Codul penal de la 1936 denumit Codul penal Carol al II-lea, cuprindea în Cartea II, Titlul XIV intitulat „Crime şi delicte contra patrimoniului” sistematizat în 5 capitole, infracţiunile contra avutului (art. 524-573). Infracţiunea de tâlhărie era prevăzută în art. 529-534. dispoziţia din art. 529 prevedea tâlhăria simplă, iar dispoziţiile din art. 530 faptele asimilate tâlhăriei.

Potrivit art. 530 pct. 1 C. pen. prevede că „se ocroteşte, de asemenea, că e săvârşit delictul de tâlhărie şi se pedepseşte şi acela care, surprins fiind în flagrant delict de furt, întrebuinţează violenţa sau ameninţarea, în scopul de a păstra lucrul furat sau de a distruge urmele delictului ori de a asigura scăparea sa ori a coparticipanţilor săi”.

Dispoziţiile din art. 531-533 prevedeau formele agravate, între care figura, printr-o greşeală de tehnică legislativă, şi cazul în care tâlhăria a fost însoţită de omor sau de tentativă de omor. În cazurile arătate în dispoziţiile din art. 529-530, tâlhăria era calificată delict, sancţionat potrivit art. 531, în forma simplă cu închisoarea corecţională de la 3 la 8 ani, iar în forma agravată cu închisoarea de la 5 la 12 ani. În cazurile prevăzute în dispoziţiile din art. 532-533, tâlhăria era calificată crimă şi pedepsită cu muncă silnică de la 10 la 15 ani sau pe viaţă, iar uneori cu moartea.

Recidiva, ca forma a pluralitatii de infractiuni, consta in savarsirea din nou a unei infractiuni de catre o persoana care anterior a mai fost condamnat definitiv pentru alta infractiune.

Pluralitatea de infractiuni desemneaza un grup de doua sau mai multe infractiuni, intre care care trebuie sa existe o anumita legatura din care decurg anumite consecinte juridice.

Pluraliatea de infractiuni se prezinta sub mai multe forme, cele mai importante fiind:

 concursul de infractiuni;

 recidiva;

 pluralitatea intermediara de infractiuni.

Legea noastra penala consacra in mod explicit ca principale forme ale pluralitatii de infractiuni, prin dispozitiile art. 32 alin. 1 din Codul Penal, concursul de infractiuni si recidiva, in mod implicit este consacrata forma pluralitatii intermediare de infractiuni intre concurs si recidiva, prin dispozitiile art.40 din Codul Penal. Criteriul de distinctie intre principalele forme ale pluralitatii de infractiuni, concursul de infractiuni si recidiva il constituie existenta sau inexistenta nei hotarari judecatoresti definitive de condamnare, in sensul ca pluralitatea de infractiuni constituie concurs de infractiuni atunci cand infractiunile ce o alcatuiesc au fost savarsite inainte ca faptuitorul lor sa fi fost condamnat definitiv pentru vreuna dintre ele si este recidiva atunci cand, dupa condamnarea definitiva (pentru una sau mai multe infractiuni concurente), infractorul savarseste din nou una sau mai multe infractiuni.

Pluralitatea intermediara se realizeaza atunci cand o persoana care, dupa ce a fost condamnata definiv pentru una sau mai multe infractiuni, savarseste din nou o infractiune , inainte de inceperea executarii pedepsei, in timpul executarii acesteia ori in stare de evadare si nu sunt indeplinite conditiile cerute de lege pentru existenta starii de recidiva.

Deci pluralitatea intermediara este o puralitate de infractiuni care nu constituie nici concurs de infractiuni si nici recidiva prezentand insa unele trasaturi caracteristice ale acestora si ocupand o pozitie intermediara intre ele.

De asemenea, deosebirea dintre concursul de infractiuni si recidiva nu se reduce numai la aspectul formal (existenta unei hotarari definitive de condamnare pentru infractiunea comisa anterior) ci reflecta o periculozitate sporita a celui ce comite infractiunea in stare de recidiva si care persevereaza astfel pe calea infractionala , dispretuind avertismentul primit din partea societatii prin condamnarea definitiva , prin savarsirea unai noi infractiuni. Infractorul care a savarsit o recidiva , denumit infractor recidivist, dovedeste incorigibilitate in raport cu pedeapsa primita ai pe care uneori a si executat-o.

Existenta recidivei ca simptom de incorigibilitate , sta la baza distinctiei ce se face intre infractorul primar si cel recidivist.