Crime si delicte de terorism

Cuprinde:

- Partea I: Codul penal în vigoare, actualizat 2009

- Partea a II-a: Noul Cod penal român (Legea nr. 286/2009).

Domeniul geneticii medicale este un domeniu ultrasensibil, care influenţează în esenţă specia umană prin crearea unei noi specii, perfecţionată, superioară, prin posibilitatea eliminării bolilor sau handicapurilor şi prin îmbunătăţirea caracteristicelor fizice şi intelectuale.

Având în vedere amploarea pe care a atins-o dezvoltarea tehnologiei genetice, este explicabilă multitudinea de controverse etice care planează asupra lor. Practica demonstrează că atâta timp cât nu este o reglementare legală se produc lucruri inimaginabile în folosul privat al unor grupuri de interese.

În România în acest moment era necesară adoptarea de acte normative pentru a stopa neregulile genetice şi obţinerea de venituri ilicite pentru grupurile de interese. Aspectul penal al determinărilor genetice este un punct de plecare la care în procedură de urgenţă trebuie emise noi reglementări. Problema cea mai importantă care apare este posibilitatea ca tehnologia genetică să se extindă atât de mult încât să scape de sub controlul uman.

Printr-o abordare științifică și concisă, autorii lucrării examinează detaliat aspectele de teorie privitoare la conținutul normelor de incriminare prevăzute în Partea specială a Codului penal, analiza fiind însoțită de numeroase trimiteri la opiniile exprimate în literatura de specialitate și practica judiciară (inclusiv deciziile Curții Constituționale și ale Curții Europene a Drepturilor Omului), cunoașterea temeinică și aprofundată a acestora constituind premisa înțelegerii și aplicarea corectă a acestor norme.

Această lucrare este destinată persoanelor care vor să-şi uşureze munca de pregătire a examenului de primire sau definitivare în profesia de avocat şi a fost elaborată ţinând cont de bibliografia recomandată de instituţiile abilitate şi în conformitate cu legislaţia în vigoare la momentul redactarii.

Potrivit art. 178 din Codul penal în vigoare, varianta simplă a infracţiunii are următorul conşţinut: “uciderea din culpă a unei persoane se pedepseşte cu închisoare de la 1 la 5 ani”.

 În Noul Cod penal, infracţiunea de ucidere din culpă este reglementată în art. 181, în varianta normativă simplă, cu următorul conţinut: „infracţiunea constă în uciderea din culpă a unei persoane”. Uciderea din culpă este o variantă atenuată a omuciderii şi este definită ca fapta persoanei care din culpă a cauzat moartea altei persoane.

Uciderea din culpă se deosebeşte de uciderea cu intenţie, de omor, prin forma sa de vinovăţie, respectiv aici uciderea se săvârşeşte din culpă. Codul penal, în art. 178, stabileşte o reglementare amplă a uciderii din culpă, adoptând un sistem complex de incriminare şi sancţionare, care cuprinde mai multe forme ale infracţiunii:

 uciderea din culpă - forma simplă (tip);

 uciderea din culpă profesională sau specială (forma calificată);

 unele agravante ale acestor forme infracţionale.

Codul penal român, în titlul XI “Infracţiuni contra păcii şi omenirii”, art. 357, partea specială, incriminează infracţiunea de genocid care face parte din grupul infracţiunilor contra păcii şi omenirii.

În ceea ce priveşte termenul de genocid acesta înseamnă distrugerea, exterminarea în întregime sau în parte a unei colectivităţi sau a unui grup naţional, etnic, rasial sau religios, sau a vreuneia dintre următoarele fapte: uciderea membrilor colectivităţii sau grupului; vătămarea gravă a integrităţii fizice sau mintale a membrilor colectivităţii sau grupului; supunerea colectivităţii ori grupului la condiţii de existenţă sau tratament de natură să ducă la distrugerea fizică; luarea de măsuri tinzând la împiedicarea naşterilor în sânul colectivităţii sau grupului; transferarea forţată a copiilor aparţinând unei colectivităţi sau unui grup, în altă colectivitate sau alt grup .

În ultimul deceniu, în mai multe ţări, s-au multiplicat preocupările în domeniul prevenirii şi combaterii infracţiunilor contra vieţii, elaborându-se programe şi strategii distincte. Au apărut, în acest sens, numeroase organizaţii şi instituţii implicate activ în soluţionarea unor asemenea probleme şi au fost iniţiate o serie de măsuri destinate sancţionării mai drastice a infractorilor. Pe de altă parte, au fost introduse o serie de reforme la nivelul sistemului juridic, al sistemului medical sau al altor instituţii abilitate etc.

Dincolo de sensibilizarea opiniei publice faţă de extinderea fenomenului criminalităţii, au fost iniţiate o serie de măsuri structurale, capabile să susţină eforturile autorităţilor şi organizaţiilor nonguvernamentale în activitatea de intervenţie, tratament şi asistenţă.

În ceea ce priveşte soluţiile juridice, acestea reprezintă astăzi, în majoritatea ţărilor care se confruntă cu gravitatea problemei violenţei, una dintre preocupările principale ale specialiştilor, în încercarea lor de a găsi noi forme de prevenire şi descurajare a actelor de agresiune. Astfel, gradul de inadecvare a legilor în ceea ce priveşte protejarea victimelor şi sancţionarea mai fermă a agresorilor a făcut ca, în mai multe ţări, reforma sistemului legislativ şi juridic să constituie o prioritate absolută, situaţie aplicabilă şi României.

Ca urmare a reformelor întreprinse în domeniul legislaţiei şi al funcţionării sistemului juridic, au fost făcuţi paşi importanţi în activitatea de elaborare şi punere în aplicare a unor legi importante cu privire la protejarea şi asistenţa victimelor şi înăsprirea pedepselor pentru agresori. În acelaşi timp, s-a armonizat legislaţia existentă în mai multe ţări şi au fost introduse noi norme juridice capabile să incrimineze şi să sancţioneze violenţa între membrii familiei, cu precădere cea îndreptată împotriva femeilor, copiilor şi bătrânilor.

Una dintre cele mai semnificative măsuri legale elaborate în acest sens a constat în a acorda dreptul tribunalelor de a decide interdicţii în ceea ce priveşte abuzul unei rude împotriva altei rude, interzicerea hărţuielilor şi ameninţărilor la adresa victimei, obligarea agresorului la plata unor daune pentru victimă sau la susţinerea ei financiară etc. Pe de altă parte, au fost redefinite anumite reglementări deja existente, în scopul unei stabiliri mai precise a responsabilităţii agresorilor şi a intereselor victimelor.

Gradul de eficacitate a acestor legi a depins şi depinde însă, în continuare, de modul în care sunt aplicate şi de atitudinea sau mentalitatea celor care administrează actul de justiţie. În mai multe ţări, poliţiştii sau judecătorii sunt caracterizaţi ei înşişi de atitudini discriminatorii faţă de victime, aşa cum este, de exemplu, cazul unor ţări islamice, unde femeia nu beneficiază de un tratament echitabil în actul de justiţie.

Terorismul internaţional constituie o infracţiune sui generis, adică un tip special de infracţiune, caracterizată printr-un element de extraneitate: pregătirea şi executarea acestei infracţiuni, subiectele ei pasive sau active, mobilul, mijloacele de înfăptuire ale autorului interesează mai multe state.

Ansamblul de crime şi delicte care constituie terorismul îmbracă, în anumite circumstanţe, un caracter internaţional, fie pentru că săvârşirea sau efectul lor se prelungeşte pe teritoriul mai multor state, fie prin faptul că aduc atingere unor bunuri juridice de înaltă valoare, a căror protecţie constituie o condiţie esenţială pentru menţinerea raporturilor de bună înţelegere între state şi, în consecinţă, a păcii internaţionale.

Aşadar, actele de terorism internaţional sunt adesea, pregătite într-un alt teritoriu decât acela unde infracţiunea trebuie să fie executată sau să-şi producă efectele. În anumite cazuri, activităţile criminale depuse în vederea săvârşirii infracţiunii teroriste se manifestă sau se prelungesc pe teritoriul mai multor state, fapt care imprimă caracter internaţional infracţiunii.

În termenii articolelor 1 şi 3 în Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea terorismului, elaborată de fosta Ligă a Naţiunilor în 1937, caracterul internaţional al infracţiunii teroriste rezultă din faptul că actele de violenţă, ca şi asocierea, înţelegerea, instigarea, participarea etc. sunt săvârşite în vederea comiterii infracţiunii teroriste contra unui stat străin. Şi, în virtutea articolului 10 din aceeaşi Convenţie, chiar dacă infracţiunea este îndreptată împotriva statului pe teritoriul căruia ea a fost săvârşită, reprimarea poate căpăta un caracter internaţional, dacă autorul s-a refugiat în altă ţară.

În concepţia specialiştilor români în drept internaţional, terorismul poate fi internaţional “când urmăreşte să complice sau să determine ruperea relaţiilor paşnice dintre state, să înlăture anumiţi oameni politici indezirabili unor cercuri străine, sau să influenţeze prin intimidare politica internă sau externă a unui anumit stat” . În lucrările Conferinţelor pentru unificarea dreptului penal, desfăşurate între cele două războaie mondiale, genul acesta de terorism a fost întotdeauna desemnat prin expresia de „terorism politic”, expresie care, date fiind formele sub care se manifestă astăzi terorismul internaţional nu mai corespunde întru totul.

Fără îndoială că, în materialitatea sa terorismul internaţional păstrează însuşirile oricărui act de teroare: omoruri, vătămări grave contra persoanei, sechestrări etc., săvârşite cu intenţia creării unei stări de pericol, de teamă şi panică în rândul populaţiei, să provoace dezorganizarea vieţii economice, sociale, catastrofe (distrugerea mijloacelor sau căilor de comunicaţie, otrăvirea surselor sau cursurilor de apă, explozii, propagare de epidemii, etc.) afectând astfel dreptul la viaţă sau libertate al unei întregi colectivităţi umane şi periclitând în acelaşi timp relaţiile paşnice între naţiuni.

Actul de violenţă poate atinge şi viaţa unei singure persoane, cu un anumit rol deosebit în colectivitate, cu scopul de a produce efecte de intimidare în colectivitatea respectivă.

Societatea la nivel planetar nu a fost niciodată confruntată cu asemenea pericole şi flageluri ca la acest sfârşit şi început de mileniu. Acumulările iraţionale de armament, în primul rând nuclear, au creat pericole iminente pentru autodistrugeri colective, zonale şi chiar regionale, în timp ce peste un miliard de analfabeţi sut azvârliţi la periferia existenţei umane, iar foametea seceră anual milioane de vieţi omeneşti.

Această dramă contemporană nu se opreşte, incredibil, aici. Mizeria socială este dominată de consumul sinucigaş de droguri, de şomajul în creştere al sutelor de milioane de oameni şi de zecile de milioane de emigranţi care rătăcesc, fără nici o speranţă de viaţă prin lume.

Acest tablou sinistru al unei civilizaţii informatizate, care se pretinde înfloritoare, nu ar putea fi complet dacă nu s-ar consemna un flagel de proporţii care se extinde ameninţător, cuprinzând zone întinse ale planetei, respectiv flagelul violenţei. Violenţa, sub toate aspectele ei, criminalitatea sordidă şi terorismul, reprezintă fenomene deosebit de negative şi periculoase care se manifestă şi se propagă cu o deosebită frecvenţă şi intensitate în lumea contemporană.

Apariţia şi amplificarea violenţei sunt rezultatul şi expresia crizelor profunde care caracterizează societatea contemporană, indiferent de structura ei socială, dar şi o dovadă a incapacităţii acesteia de a soluţiona problemele complexe cu care se confruntă. Prin dimensiunile pe care le-a atins, violenţa, sub multipelele sale forme de manifestare, tinde să se generalizeze determinând în rândul populaţiei un puternic sentiment de nelinişte şi insecuritate.

Teama provocată de actele de violenţă face ca străzile marilor metropole ale lumii să se golească la lăsarea nopţii. În numeroase state nivelul violenţei a devenit o problemă deosebit de importantă, de ordin naţional, cu profunde consecinţe asupra vieţii sociale, economice şi politice. Ea antrenează mari frământări şi nelinişti, duce la destabilizare economică şi politică, produce schimbări ori răsturnări de guverne.

Formele clasice de violenţă au fost completate cu altele noi, mai cinice şi mai perverse, victimele acestora provenind tot mai mult din rândul unor oameni nevinovaţi care nu au nici o legătură de cauzalitate cu adevăratele scipuri urmărite de autorii lor. Mai mult, violenţa şi exploatarea consecinţelor acesteia au devenit o armă politică deosebit de eficace. Cultul violenţei, al banului, al îmbogăţirii prin orice mijloace, impregnează tot mai puternic societatea contemporană. Formele de violenţă evoluează odată cu mutaţiile din societate.

Proliferarea violenţei este un produs direct al modului de existenţă actual. O formă sui generis de manifestare a violenţei o reprezintă terorismul, adică folosirea deliberată şi sistematică a unor mijloace de natură să provoace teroarea în vederea atingerii unor scopuri criminale.

Având drept caracteristică intimidarea prin acte de cruzime şi violenţă, iar ca mijloace de realizare a scopului propus, răpirea, asasinatul, execuţiile sumare sau alte forme de violenţă oarbe (explozii, incendieri, distrugeri, acte de sabotaj etc.), în mod indiscutabil, putem spune că terorismul reprezintă cel mai periculos flagel al perioadei contemporane.

Termenul de “terorism” este din punct de vedere etimologic un derivat de la “teroare”, cuvânt de origine latină. Încă înainte de romani, în mitologia greacă, teroarea - Phobus - şi frica - Deimos erau numele celor doi cai, care trăgeau carul de luptă al zeului Ares, zeul războiului . Încă din Antichitate, frica şi teroarea au reprezentat instrumentele convingătoare ale voinţei. Violenţa era calea cea mai des utilizată pentru realizarea unui scop politic. Ea putea fi îndreptată împotriva membrilor unei elite, contra unor pretendenţi la putere sau împotriva populaţiei pentru a o supune.

Realitatea existenţei terorismului menţionată şi de Tucidide, a reprezentat o prezenţă neîntreruptă în polisurile antice greceşti şi apoi în Imperiul Roman. Zeloţii evrei au reuşit să provoace a revoltă masivă a hebreilor împotriva ocupaţiei romane . Teroarea mesianică, caracteristică zeloţilor şi sicarilor, a reprezentat forma cea mai cunoscută de manifestare a pratoterorismului.

Ca armă eminamente politică, terorismul a fost folosit în secolul XII şi XIII printr-un ordin islamic secret în perioada medievală cunoscut sub denumirea populară de “Asasini” . “Asasinii” au fost prima grupare care a folosit crima planificată şi sistematică pentru a induce teroarea, pe termen lung transformând atentatele în armă politică.

Terorismul clasic. Folosirea modernă a conceptului de teroare, a început în Revoluţia Franceză din 1789. Teroarea este numele generic dat perioadei ce a urmat preluării puterii de către cea mai radicală grupare a “montagnearzilor”, iacobinii, perioadă în care violenţa fizică, asociată cu ameninţarea prin folosirea violenţei, a fost practicată în scopul creării bazei unei noi ordini sociale. Caracteristica cea mai spectaculoasă şi mai cunoscută a terorii a fost executarea tuturor opozanţilor, teroarea fiind privită ca o metodă de eliminare a indezirabililor regimului. În timpul “domniei terorii” au fost arestaţi cca. 350.000 persoane din care 17.000 judecaţi de “Tribunalul Poporului” şi au fost executaţi mulţi nevinovaţi.

Totuşi, în această perioadă, monarhiştii francezi foloseau termenul de terorist ca sinonim cu “patrioţii”. Începând cu anul 1880, termenul de terorism a început să fie asociat cu violenţa şi teroarea premeditat antistatală sub impactul acţiunilor teroriştilor ruşi şi monarhişti din anii 1 890.