EBooks - Lucrari in format electronic

în art. 177 C.pen. este prevăzută infracţiunea de pruncucidere care constă în „uciderea copilului nou-născut, săvârşită imediat după naştere de către mama aflată într-o stare de tulburare pricinuită de naştere".

În legătură cu infracţiunea de pruncucidere, în doctrina penală şi jurisprudenţă au existat şi vor continua să existe numeroase opinii (de multe ori controversate) cu privire la natura şi locul acesteia printre infracţiunile de omucidere, la elementele specifice subiecţilor (activ şi pasiv) ale acesteia, precum şi la momentul săvârşirii ori consumării ei.

În decursul istoriei, fapta de ucidere a copilului nou-născut a fost considerată în majoritatea statelor lumii ca având un grad de pericol social mărit, pentru că priveşte viaţa persoanei fizice ca valoare socială supremă.

În dreptul nostru, tâlhăria reprezintă fapta persoanei care pentru săvârşirea acţiunii de furt sau pentru păstrarea lucrurilor furate ori pentru înlăturarea urmelor furtului sau înlăturarea pericolului de a fi prinsă recurge la violenţe, ameninţări sau alte constrângeri îndreptate împotriva unei alte persoane.

Prin voinţa legiuitorului, în conţinutul infracţiunii de tâlhărie sunt reunite două fapte incriminate distinct de Codul penal, pe de o parte furtul, iar pe de altă parte violenţa sau ameninţarea. Furtul constituie acţiunea principală, de bază, în structura faptei de tâlhărie , prin care făptuitorul realizează scopul ce şi l-a propus şi anume însuşirea pe nedrept a unor bunuri mobile, în timp ce folosirea de violenţă, ameninţări sau alte forme de constrângere, constituie acţiunea adiacentă, secundară, de particularizare a acţiunii principale. Actele de violenţă, ameninţare ori punerea victimei în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra constituie doar mijloace pentru săvârşirea acţiunii de furt sau pentru păstrarea bunului furat ori pentru înlăturarea urmelor furtului sau pentru ca făptuitorul să-şi asigure scăparea.

Constituie infracţiune de ultraj, în condiţiile art. 239 Cod penal „insulta sau calomnia săvârşită nemijlocit ori prin mijloace de comunicare directă, contra unui funcţionar public care îndeplineşte o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, aflat în exerciţiul funcţiunii ori pentru toate faptele îndeplinite în exerciţiul funcţiunii, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani.”

În condiţiile alin. 2 al art. 239 Cod penal „ameninţarea săvârşită nemijlocit sau prin mijloace de comunicare directă contra unui funcţionar public care îndeplineşte o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, aflat în exerciţiul funcţiunii ori pentru toate faptele îndeplinite în exerciţiul funcţiunii, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 4 ani.”

Alin. 3 al art. 239 C. pen prevede: „lovirea sau orice acte de violenţă, precum vătămarea corporală săvârşite împotriva persoanei prevăzute în alin. 1, aflată în exerciţiul funcţiunii ori pentru fapte îndeplinite în exerciţiul funcţiunii se pedepsesc cu închisoare de la 6 luni la 7 ani, iar dacă s-a produs vătămarea corporală gravă , pedeapsa este închisoarea de la 3 la 12 ani”.

De asemenea, alin. 4 al articolul 239 Codul penal, prevede şi un caz de variantă agravantă, atunci când fapta este „săvârşită împotriva unui magistrat, poliţist sau jandarm ori alt militar, când maximul pedepsei se majorează cu 3 ani” .

În acest sens, practica judiciară a arătat că s-a comis această infracţiune de către numitul I.V. care l-a agresat pe poliţistul N.C. aflat în misiunea de a sprijini activitatea executorului judecătoresc, de punere în executare, pe cale silită, a unei hotărâri judecătoreşti. S-a motivat că, prin participarea poliţistului la executarea unei hotărâri acesta nu-şi pierde calitatea de agent al ordinii publice, el nefiind asimilat cu organul de executare a hotărârii judecătoreşti, în sensul prevederilor art. 271 alin. 1 Cod penal .

Viaţa sexuală a omului este mai puţin o funcţie a unor necesităţi biologice pure, cât, mai ales, o expresie a conduitelor şi atitudinilor modelate de societate. Din acest punct de vedere, orice evaluare a valorilor „pozitive" sau „negative" ale sexualităţii, orice apreciere cu privire la comportamentul sexual „normal" sau „anormal" trebuie să facă apel la determinantele culturale ale societăţii în care se manifestă şi care influenţează forma lor de exprimare. Comportamentul sexual al omului se distinge de cel al animalelor atât prin exprimarea sa culturală, cât şi prin finalitatea sa circumscrisă unor profunde motivaţii sociale.

Violul este una dintre conduitele sexuale deviante, cunoscute de multă vreme în istoria umanităţii, fiind totodată unul din actele de violenţă cu cea mai mare gravitate socială.

Deşi definiţiile sale juridice diferă în legislaţiile diferitelor naţiuni, toate postulează ca o trăsătură comună constrângerea sexuală exercitată asupra victimei şi lipsa de voinţă a acesteia. În general,definiţia juridică a violului implică relaţia sexuală prin folosirea de către o persoană a forţei, fără consimţământul celeilalte persoane. Majoritatea specialiştilor sunt de acord în a considera că violul nu este atât o acţiune cu mobil sexual, cât mai ales o formă de agresiune îndreptată împotriva altor persoane.

Noua lege a dreptului de autor – Legea nr. 8/1996 – a adus noutăţi numeroase şi de esenţă în ceea ce priveşte reglementarea drepturilor de autor. Astfel, sunt introduse pentru prima dată, drepturile conexe, ca drepturi recunoscute persoanelor fizice şi juridice prin a căror contribuţie creatoare operele propriu-zise sunt comunicate publicului în diverse modalităţi, fie prin interpretare, execuţie, recitare etc., fie prin fixare în înregistrări sonore, transmitere prin radio, televiziune etc.

În ceea ce priveşte răspunderea penală, una dintre noutăţile aduse de Legea nr. 8/1996 o constituie prevederile cu caracter sancţionator împotriva faptelor prin care se aduce atingere drepturilor de autor şi drepturilor conexe.

Structurată în şase capitole, lucrarea de faţă se constituie într-o analiză atentă a infracţiunilor contra familiei atât din punct de vedere al dreptului penal, cât şi din perspectivă sociologică.

Capitolul întâi este rezervat consideraţiilor introductive privind familia şi relaţiile de familie, concepte analizate sub aspect socio-juridic şi din prisma evoluţiilor istorice, punându-se totodată accent pe funcţiile şi pe caracterele familiei.

Infracţiunile contra integrităţii corporale şi sănătăţii, reunite de legiuitor în Codul penal în Secţiunea a 2-a din Capitolul I al Titlului II, denumită - „Lovirea şi vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii” urmează ca şi gravitate după infracţiunile de omucidere, de unde rezultă că prezintă un pericol social evident, întrucât prin săvârşirea lor, pot fi afectate valori importante ale omului precum viaţa, integritatea corporală sau sănătatea.

Astfel, Codul penal român incriminează sub denumirea generică de „Lovirea şi vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii”următoarele infracţiuni:

- Lovirea sau alte violenţe (art. 180)

- Vătămarea corporală (art. 181)

- Vătămarea corporală gravă (art. 182)

- Lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte (art. 183)

- Vătămarea corporală din culpă (art. 184).

Incriminările penale cuprinse în a doua secţiune „Lovirea şi vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii”, din Capitolul I din Titlul II al Părţii speciale a Codului Penal au fost completate şi modificate prin Legea nr. 197/2000.

Potrivit dispoziţiei din art. 215 alin. 1 C. penal înşelăciunea constă în inducerea în eroare a unei persoane, prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos material injust şi dacă s-a pricinuit o pagubă.

În alin. 2 al art. 215 C. pen. se prevede că înşelăciunea săvârşită prin folosirea de nume sau calităţi mincinoase ori de alte mijloace frauduloase este mai gravă, iar dacă mijlocul fraudulos constituie prin el însăşi o infracţiune, se aplică regulile privind concursul de infracţiuni.

Potrivit alin. 3 al art. 215 C. pen. inducerea sau menţinerea în eroare a unei persoane, cu prilejul încheierii sau executării unui contract, săvârşită în aşa fel încât fără această eroare cel înşelat nu ar fi încheiat sau executat contractul în condiţiile stipulate se sancţionează cu pedeapsa prevăzută în alineatele precedente, după distincţiile acolo arătate.

În art. 215 alin. 4 C. pen. este incriminată şi fapta de emitere a unui cec, asupra unei instituţii de credit sau unei persoane ştiind că pentru valorificarea lui nu există provizia sau acoperirea necesară, precum şi fapta de a retrage după emitere, provizia, în totul sau în parte, ori de a interzice trasului se a plăti înainte de expirarea termenului de prezentare, în scopul arătat în alin. 1, dacă s-a pricinuit o pagubă posesorului cecului, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută în alin. 2 din Codul penal.

Fapta prezintă un grad de pericol social mărit dacă înşelăciunea a avut consecinţe deosebit de grave (art. 215 alin. 5 C. pen).

După cum rezultă din dispoziţiile art. 174 C. pen., omorul constă în uciderea unei persoane . Acest mod de exprimare nu reprezintă altceva decât o explicare mai precisă a denumirii marginale a infracţiunii (omorul), fără a reprezenta o descriere explicită a tuturor elementelor constitutive ale infracţiunii. Pedeapsa pentru infracţiunea de omor este închisoarea de la 10 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi . Tentativa se pedepseşte.

După cum rezultă din dispoziţiile art. 44 din Codul penal, aşa cum a fost modificat prin Legea nr. 169/2002, „fapta săvârşită în condiţiile legitimei apărări nu constituie infracţiune”. Din dispoziţiile legale rezultă că legitima apărare apare, din punct de vedere al naturii sale juridice, drept o cauză care înlătură caracterul penal al faptei.