Falsul material in inscrisuri oficiale

Falsificarea de monedă a reprezentat mereu o „activitate’” atrăgătoare nu numai pentru particulari, ci şi pentru guverne. Începând cu practica iniţială a acestora de a altera propria monedă, apoi falsificarea de monede pentru state vecine în Evul Mediu (cazurile prezentate anterior în care au fost implicaţi francezii, englezii, suedezii, polonezii, italienii etc.), când se urmărea în special profitul de pe urma cetăţenilor altor state (cel mai grav caz este cel al Imperiului Otoman, unde datorită corupţiei autorităţilor, aceste tentative reuşeau relativ uşor) şi terminând cu falsificarea monedelor inamicilor, pentru subminarea economiei acestora, falsul a însoţit îndeaproape istoria monedei.

Cele mai mari falsuri, cu privire la calitate şi cantitate, au fost făcute de guverne. Au existat şi particulari care au avut “succese” importante în acest domeniu, dar în general aceste falsuri au fost de mică amploare, comparativ cu cele ale statelor, lucru normal dacă se ţine cont de mijloacele care stăteau la îndemâna statelor.

Potrivit art. 282 C. pen., sunt incriminate în varianta tip o infracţiune principală (alin. 1) şi două infracţiuni derivate, corelative (alin. 2), precum şi două forme agravate (alin. 3). Infracţiunea principală constă în falsificarea de monedă metalică., monedă de hârtie, titluri de credit public, cecuri titluri de orice fel pentru efectuarea plăţilor, emise de instituţia bancară ori de alte instituţii de credit competente, sau falsificarea oricăror alte titluri ori valori asemănătoare.

Infracţiunile derivate, corelative subzistă în situaţia când se pun în circulaţie în orice mod, valorile falsificate arătate în alineatul precedent (alin. 1, respectiv, la infracţiunea principală) sau când acestea sunt deţinute în vederea punerii lor în circulaţie (art. 282 alin. 2). Formele agravate există atunci când faptele prevăzute în alineatele precedente (alin. 1 şi 2) ar fi putut cauza o pagubă importantă sistemului financiar sau când acestea au cauzat o pagubă importantă sistemului financiar (art. 282 alin. 3).

Infracţiunea de falsificare de monede sau de alte valori (atât cea principală cât şi formele derivate, corelative) parcurge, de regulă, toate fazele de desfăşurare şi anume: pregătire, executare, consumare şi epuizare.

Accepţiunea dată falsului în acte este în general comună pentru toate formele de manifestare a acestuia. De asemenea, nici elementele infracţiunii nu diferă cui mult între ele, de la o formă la alta a falsului. Unele nuanţe mai însemnate apar doar în privinţa subiectului infracţiunii şi a laturii ei obiective. Importanţa actelor scrise în toate domeniile vieţii economice, sociale şi politice este de necontestat dacă se are în vedere că ele servesc la fixarea apariţiei, modificării sau stingerii raporturilor juridice de tot felul.

Ocrotirea de către legea penală a celor mai importante valori sociale a impus incriminarea şi a acelor fapte prin se alterează adevărul şi care creează un pericol grav sau aduc o vătămare concretă intereselor de stat ori ale persoanelor fizice. Faptele de fals afectează în mod grav adevărul şi încrederea pe care trebuie să o acordăm formării şi desfăşurării relaţiilor dintre oameni. Pericolul social este cu atât mai mare, cu cât în ultima perioadă de timp, pentru realizarea falsurilor se folosesc tehnici dintre cele mai perfecţionate, bazate pe ultimele descoperiri ştiinţifice, în special pe cele din domeniul tehnicii de calcul, care fac din ce în ce mai dificilă descoperirea infracţiunilor şi a autorilor ei.

Pe de altă parte, pericolul social este amplificat şi de împrejurarea că săvârşirea lor vizează de multe ori comiterea sau ascunderea altor infracţiuni. Infracţiunile de fals pot fi definite ca acele fapte prevăzute de Codul penal, săvârşite cu vinovăţie, de natură să aducă atingere încrederii publice în entităţile (lucruri, semne sau înscrisuri) cărora li se acordă însuşirea juridică şi prin urmare, capacitatea de a servi drept probă a adevărului.

Infracţiunea de fals intelectual este reglementată în codul penal român, partea specială, la art. 289 care prevede: „Falsificarea unui înscris oficial cu prilejul întocmirii acestuia, de către un funcţionar aflat în exerciţiul atribuţiunilor de serviciu, prin atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului, ori prin omisiunea cu ştiinţă de a insera unele date sau împrejurări, se pedepseşte cu închisoare d la 6 luni la 5 ani. Tentativa se pedepseşte”.

Denaturarea are loc în cazul acestui fals chiar în momentul întocmirii acestuia de către un funcţionar care se află în exerciţiul atribuţiunilor sale de serviciu şi care este competent, potrivit legii, de a emite acel înscris.

Sensul noţiunii de „funcţionar” este dat de art. 147 C. pen. potrivit căruia, funcţionarul public este orice persoană care exercită, permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost învestită, o însărcinare de orice natură, retribuită sau nu, în serviciul unei unităţi dintre cele la care se referă art. 145 C. pen. Potrivit acestui articol: „prin termenul „public” se înţelege tot ce priveşte autorităţile publice, instituţiile publice, instituţiile sau alte persoane juridice de interes public, administrarea folosirea sau exploatarea bunurilor proprietate public, serviciile de interes public, precum şi bunurile de orice fel care, potrivit legii sunt de interes public”.

Instituţia răspunderii faţă de funcţionarii publici apare ca fiind necesară dacă avem în vedere importanţa deosebită a activităţii organelor administraţiei publice.

Având ca sarcină executarea legii, funcţionarii sunt ţinuţi să respecte legea, iar în caz de încălcare a acesteia să poarte întreaga răspundere pentru fapta lor. Instituţia răspunderii juridice a funcţionarilor publici este reglementată în Capitolul VIII denumit „Sancţiunile disciplinare şi răspunderea funcţionarilor publici”, din Legea nr. 188/1999 privind Statul funcţionarilor publici cu modificările şi completările ulterioare.

De „lege ferenda” se impune modificarea titlului Capitolului VIII din Legea nr. 188/1999. Într-o nouă reglementare, acest titlu trebuie să aibă următoarea denumire: „Răspunderea funcţionarilor publici”, incluzând aici cele patru forme ale răspunderii juridice ale funcţionarilor publici: răspunderea disciplinară, contravenţională, civilă, penală, după caz.

O asemenea modificare este necesară întrucât titlul actual al acestui capitol este lipsit de precizie. Potrivit art. 85 din Statutul funcţionarilor publici, încălcarea de către funcţionarii publici, cu vinovăţie, a îndatoririlor de serviciu atrage răspunderea disciplinară, contravenţională, civilă sau penală, după caz. Răspunderea penală a funcţionarilor publici este reglementată în art. 86 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, care prevede în alin. 1 că răspunderea funcţionarului public pentru infracţiunile săvârşite în timpul serviciului sau în legătură cu atribuţiile funcţiei publice pe care o ocupă se angajează potrivit legii penale.

Legea penală (Codul penal, partea specială), reglementează în Titlul VI - Infracţiunile care aduc atingere unor activităţi de interes public sau altor activităţi reglementate de lege. dintre infracţiunile reglementate în acest titlu, în studiul de faţă am avut în vedere următoarele infracţiuni: auzul în serviciu contra intereselor persoanelor - art. 246 din Codul penal, abuzul în serviciu prin îngrădirea unor drepturi - art. 247 din Codul penal, abuzul în serviciu contra intereselor publice - art. 248 din Codul penal, neglijenţa în serviciu - art. 249 din Codul penal, purtarea abuzivă - art. 250 din Codul penal, conflictul de interese - art. 2531 din Codul penal, luarea de mită - art. 254 din Codul penal, primirea de foloase necuvenite - art. 256 din Codul penal, traficul de influenţă - art. 257 din Codul penal.

Codul penal, partea specială, grupează în cadrul Titlul VI, Capitolul I „Infracţiunile se serviciu sau în legătură cu serviciu”: infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor (art. 246 Cod penal), infracţiunea de abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi (art. 247 Cod penal, aşa cum a fost modificat prin Legea nr. 278/2006); infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice (art. 248 Cod penal); abuzul în serviciu în formă calificată (art. 2481 Cod penal); neglijenţa în serviciu (art. 249 Cod penal); purtarea abuzivă (art. 250 Cod penal); neglijenţa în păstrarea secretului de stat (art. 252 Cod penal); conflictul de interese (art. 2531 Cod penal); luarea de mită (art. 254 Cod penal); primirea de foloase necuvenite (art. 256 Cod penal); traficul de influenţă (art. 257 Cod penal).

Totodată, dispoziţii importante în materie sunt grupate şi în cadrul Legii nr. 78 din 8 mai 2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, aşa cum a fost modificată şi completată prin O.U.G. nr. 60/2006 şi prin Legea nr. 69/2007. În cazul acestor infracţiuni, subiectul activ trebuie să aibă calitatea de funcţionar public, astfel cum este reglementată de Codul penal, chiar dacă accepţiunea este mult mai largă decât cea stabilită de Statutul funcţionarilor publici.

Prin urmare, calitatea de funcţionar public implică existenţa unei însărcinări de serviciu, ca o situaţie de fapt, sau este consecinţa încheierii unui contract de muncă cu una din unităţile menţionate, în virtutea căruia subiectul exercită în mod real atribuţiile unei funcţii. Însărcinarea poate fi permanentă sau temporară, esenţial este ca persoana respectivă să se încadreze în colectivul de muncă al uneia din unităţile prevăzute în art. 145 şi să se supună regulamentului de ordine interioară care reglementează organizarea şi disciplina muncii.

Pentru stabilirea calităţii de funcţionar public nu are relevanţă titlul însărcinării sau modalitatea învestirii (numire, repartizare, alegere, concurs). Este suficient ca subiectul activ al infracţiunii să exercite o însărcinare în serviciul unei autorităţi publice, instituţii publice, sau altei persoane juridice de interes public.

De asemenea, nu are relevanţă validitatea raportului de muncă şi nici nu este necesară existenţa unui contract de muncă sau o numire în funcţie, fiind suficientă exercitarea ca o realitate de fapt a atribuţiilor funcţiei. Va fi necesar însă să existe consimţământul expres ori tacit al conducerii unităţii în cauză, în sensul exercitării de către persoana respectivă a funcţiei.

Codul penal, partea specială, grupează în cadrul Titlul VI, Capitolul I „Infracţiunile se serviciu sau în legătură cu serviciu”, aşa cum le-am analizat pe parcursul proiectului: infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor (art. 246 Cod penal), infracţiunea de abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi (art. 247 Cod penal, aşa cum a fost modificat prin Legea nr. 278/2006); infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice (art. 248 Cod penal); abuzul în serviciu în formă calificată (art. 2481 Cod penal); neglijenţa în serviciu (art. 249 Cod penal); purtarea abuzivă (art. 250 Cod penal); neglijenţa în păstrarea secretului de stat (art. 252 Cod penal); conflictul de interese (art. 2531 Cod penal); luarea de mită (art. 254 Cod penal); primirea de foloase necuvenite (art. 256 Cod penal); traficul de influenţă (art. 257 Cod penal).

Aşa cum am reţinut, dispoziţii importante în materie sunt grupate şi în cadrul Legii nr. 78 din 8 mai 2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, aşa cum a fost modificată şi completată prin O.U.G. nr. 60/2006 şi prin Legea nr. 69/2007. În cazul acestor infracţiuni, subiectul activ trebuie să aibă calitatea de funcţionar public, astfel cum este reglementată de Codul penal, chiar dacă accepţiunea este mult mai largă decât cea stabilită de Statutul funcţionarilor publici. Prin urmare, calitatea de funcţionar public implică existenţa unei însărcinări de serviciu, ca o situaţie de fapt, sau este consecinţa încheierii unui contract de muncă cu una din unităţile menţionate, în virtutea căruia subiectul exercită în mod real atribuţiile unei funcţii. Însărcinarea poate fi permanentă sau temporară, esenţial este ca persoana respectivă să se încadreze în colectivul de muncă al uneia din unităţile prevăzute în art. 145 şi să se supună regulamentului de ordine interioară care reglementează organizarea şi disciplina muncii. Pentru stabilirea calităţii de funcţionar public nu are relevanţă titlul însărcinării sau modalitatea învestirii (numire, repartizare, alegere, concurs).

Este suficient ca subiectul activ al infracţiunii să exercite o însărcinare în serviciul unei autorităţi publice, instituţii publice, sau altei persoane juridice de interes public.

De asemenea, nu are relevanţă validitatea raportului de muncă şi nici nu este necesară existenţa unui contract de muncă sau o numire în funcţie, fiind suficientă exercitarea ca o realitate de fapt a atribuţiilor funcţiei. Va fi necesar însă să existe consimţământul expres ori tacit al conducerii unităţii în cauză, în sensul exercitării de către persoana respectivă a funcţiei.

Potrivit art. 12 din Statut, categoria înalţilor funcţionari publici cuprinde persoanele care sunt numite în una dintre următoarele funcţii publice: secretar general al Guvernului şi secretar general adjunct al Guvernului; secretar general din ministere şi alte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale; prefect; secretar general adjunct din ministere şi alte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale; subprefect; inspector guvernamental. În materie prezintă importanţă totodată şi prevederile cuprinse în Ordonanţa de Urgenţă nr. 24/2004 din 21/04/2004 privind creşterea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice şi a funcţiilor publice, precum şi intensificarea măsurilor de prevenire şi combatere a corupţiei; Hotărârea nr. 341 din 11 aprilie 2007 privind intrarea în categoria înalţilor funcţionari publici, managementul carierei şi mobilitatea înalţilor funcţionari publici, Hotărârea nr. 1344/2007 privind normele de organizare şi funcţionare a comisiilor de disciplină etc., Legea nr. 144 din 21 mai 2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, aşa cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 47/2007 şi prin O.U.G. nr. 138/2007, adoptată în vedere asigurării exercitării funcţiilor şi demnităţilor publice în condiţii de imparţialitate, integritate, transparenţă, prin organizarea în mod unitar şi instituţionalizat a activităţii de control al averii dobândite în perioada exercitării mandatelor sau a îndeplinirii funcţiilor respective şi a verificării conflictelor de interese, precum şi de sesizare a incompatibilităţilor.

În practica judiciară s-a reţinut că în raport cu prevederile art. 257 alin. 1 C. pen., infracţiunea de trafic de influenţă există atât atunci când făptuitorul are în mod real o influenţă asupra unui funcţionar, cât şi atunci când făptuitorul lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar, deşi influenţa nu există în realitate. Prin urmare, fapta de a pretinde şi de a primi o sumă de bani, săvârşită de către o persoană care lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar, pentru a-l determina să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu, chiar dacă în realitate făptuitorul nu are o astfel de influenţă, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de influenţă prevăzută în art. 257 alin. (1) C. pen., iar nu pe cele ale infracţiunii de înşelăciune.

Prevalarea de o influenţă inexistentă în realitate, asupra unui funcţionar, deşi constituie o prezentare ca adevărată a unei fapte mincinoase - acţiune ce realizează elementul material al infracţiunii de înşelăciune -, prin voinţa legiuitorului constituie o infracţiune distinctă, dacă sunt îndeplinite şi celelalte condiţii prevăzute în art. 257 alin. (1) C. pen., traficul de influenţă existând, însă, spre deosebire de înşelăciune, indiferent dacă s-a cauzat sau nu o pagubă materială .