Stramtorile Marii Negre

Orice definiţie şi oricare concept sunt rodul unor studii mai aprofundate sau nu, în funcţie de meticulozitatea şi profunzimea celui preocupat. În ceea ce priveşte noţiunea de „frontieră”, majoritatea specialiştilor în domeniu o definesc ca fiind linia reală sau imaginară trasată între diferite puncte pe suprafaţa terestră, care delimitează teritoriul statelor între ele sau faţă de marea terestră şi spaţiul extraatmosferic.

Potrivit Dicţionarului Explicativ al Limbii Române, frontiera de stat reprezintă „linia naturală sau convenţională care desparte teritoriul unui stat de teritoriul altor state sau întinderi de apă care fac parte din teritoriul său” . Conform Legii nr. 56/1992 (în prezent, abrogată) „frontiera de stat a României desparte teritoriul statului român de teritoriile statelor vecine şi marea teritorială a României de zona contiguă. Totodată frontiera de stat delimitează în plan vertical spaţiul aerian şi subsolul statului român de spaţiul aerian şi subsolul statelor vecine” .

În prezent, O.U.G. nr. 105/2001, privind frontiera de stat a României, defineşte frontiera de stat ca fiind „linia reală sau imaginară care trece, în linie dreaptă, de la un semn de frontieră la altul ori, acolo unde frontiera nu este marcată în teren cu semne de frontieră, de la un punct de coordonate la altul; la fluviul Dunărea şi celelalte ape curgătoare frontiera de stat este cea stabilită prin acordurile, convenţiile şi înţelegerile dintre România şi statele vecine, cu luarea în considerare a faptului că principiul general acceptat de dreptul internaţional fluvial este acela că frontiera trece pe mijlocul şenalului navigabil principal, iar la apele curgătoare nenavigabile, pe la mijlocul pânzei de apă; la Marea Neagră frontiera de stat trece pe la limita exterioară şi limitele laterale ale mării teritoriale a României”.

Insula Şerpilor a făcut parte odinioară din soclul continental al Dobrogei. Este situată la est de gurile Dunării, în Marea Neagră, în dreptul oraşului-port Sulina, la o distanţă de 44,814 km de uscat. Localizarea sa: 30 grade, 14 minute, 41 secunde longitudine estică şi 45 grade, 15 minute, 53 secunde latitudine nordică. Are o suprafaţă de 17 hectare şi o circumferinţă de 1973 m, cu o formă neregulată.

Lungimea insulei, de la nord la sud, este de 440m, iar pe direcţia sud-vest, de 662 m. Adâncimea mării, în jurul insulei, este cuprinsă între 4-25 m. Economic, Insula Şerpilor nu a avut în trecut o importanţă deosebită. Ea constituia un masiv calcaros stâncos, o serie de roci marine şi o bună bază de pescuit. Importanţa sa economică a crescut odată cu descoperirea unor importante rezerve de petrol şi gaze naturale în subsolul platoului continental din jurul insulei. Odată cu trecerea timpului a crescut şi importanţa strategico-militară a insulei.

După ocuparea ei de către U.R.S.S., în 1948, aici s-a dezvoltat o puternică bază militară, de control naval şi aerian, de apărare antiaeriană şi maritimă, aparţinând acum Ucrainei. În prezent, staţiile de radiolocaţie aflate pe insulă execută cercetarea aeronavală la mare distanţă. Cercetarea spaţiului aerian se poate executa într-un perimetru ce cuprindea Marea Neagra şi Marea Mediterană, până la coastele Libiei. Rezultatele cercetării sunt transmise unui punct de conducere. Tot aici se stochează informaţiile nucleare intercontinentale de pe teritoriul ucrainean.

Tot pe insulă sunt amplasate staţii de bruiaj şi ascultare atât a convorbirilor în fonie, cât şi a celor prin cablu. Pe insulă este dislocată o garnizoană militară cu mai multe subunităţi independente, care deservesc un heliodrom, un miniport militar, staţii de radiolocaţie, depozite, instalaţii energetice, un far şi sistemul de pază şi apărare a graniţelor de stat ale Ucrainei. Apărarea bazei militare de pe insulă este realizată de o navă tip fregată, o navă de patrulare şi unul-două submarine. Din datele cunoscute până în prezent, reiese că, în zonă, Ucraina a intensificat activităţile sale militare şi economice, mai ales după numeroasele runde negocieri privind delimitarea platoului continental românesc. Anul 2004 reprezintă punctul culminant în desfăşurarea negocierilor dintre România şi Ucraina, privind statul juridic al Insulei Şerpilor.

Astfel după 24 de runde de negocieri în decursul a peste 2 ani, România a cerut Curţii de Justiţie de la Haga să decidă în această privinţă. Drept răspuns din partea Ucrainei, în septembrie 2004, cu numai o zi înaintea sesizării Curţii Internaţionale de Justiţie, Banca ucraineană Aval a anunţat deschiderea unei sucursale pe Insula Şerpilor, urmărindu-se astfel schimbarea statutului juridic al acesteia într-o insulă populată care, potrivit dreptului internaţional, ar avea dreptul la ape teritoriale proprii cu drept exclusiv de exploatare a imenselor resurse de petrol si gaze din subsol.

România a recunoscut prin Tratatul bilateral încheiat cu Ucraina în 1997 apartenenţa insulei la statul ucrainean, deşi aceasta era o fostă proprietate românească, anexata în timpul Uniunii Sovietice, fără să existe măcar documente legale suficiente în acest sens.

Conform legislaţiei în vigoare frontiera de stat este linia reală sau imaginară care trece, în linie dreaptă, de la un semn de frontieră la altul ori, acolo unde frontiera nu este marcată în teren cu semne de frontieră, de la un punct de coordonate la altul; la fluviul Dunărea şi celelalte ape curgătoare frontiera de stat este cea stabilită prin acordurile, convenţiile şi înţelegerile dintre România şi statele vecine, cu luarea în considerare a faptului că principiul general acceptat de dreptul internaţional fluvial este acela că frontiera trece pe mijlocul şenalului navigabil principal, iar la apele curgătoare nenavigabile, pe la mijlocul pânzei de apă; la Marea Neagră frontiera de stat trece pe la limita exterioară şi limitele laterale ale mării teritoriale a României.

Frontiera de stat şi instituţiile de frontieră, sub diferite forme în cursul istoriei, au avut un rol important în viaţa economico-socială a entităţilor statale. De asemenea, din punct de vedere politic, vămile au avut un anumit rol în apropierea unor persoane faţă de persoana suveranului, răsplată pentru unele servicii aduse, revendicarea independenţei faţă de alte state devenite, în timp, vecine etc. De ce a fost nevoie astfel de instituţii ? La nivelul superficial al analizei, vama este destinată să reglementeze schimbul de mărfuri ale unui stat cu alte state, să aducă, în bugetul statului sau în vistieria suveranului – în funcţie de etapa istorică – importante sume de bani din taxe şi din alte drepturi ce decurg din operaţiunile de import sau export.

În cadrul unui demers ştiinţific, subiectul trebuie analizat în funcţie de etapele istorice parcurse – antichitatea, evul mediu, modernismul şi contemporaneitatea – de-a lungul edificării statului, instituţia vamală jucând un rol esenţial în politica generală a statului îndreptată în direcţia afirmării identităţii naţionale, a protejării propriilor valori şi a promovării intereselor sale specifice.

În antichitate, primele informaţii coerente privind teritoriul României datează din perioada ce a urmat cuceririi Daciei de către armatele romane sub conducerea împăratului Traian şi transformarea acesteia într-o provincie a Imperiului Roman, stare de lucruri ce presupunea aducerea sistemului birocratic roman la nord de Dunăre. Înainte de romani, pe teritoriul stăpânit de daco-geţi nu sunt cunoscute relatări despre vămi deoarece, pe de o parte, există puţine izvoare istorice care să relateze despre cele întâmplate în acea perioadă iar cele care au fost descoperite, au fost analizate, mai întâi, prin prisma evenimentelor socotite ca deosebit de importante: conducători, dinastii, războaie, cuceriri etc., iar pe de altă parte, în economia pseudo-închisă ce caracteriza comunităţile locale nu era nevoie de vămi pentru a regula fluxul de mărfuri sau pentru a aduce venituri din tranzitul acestora.

Apariţia dreptului mării a fost determinată, de-a lungul timpului, de interesele - sub aspect economic, de navigaţie, comunicaţie şi apărare - ale statelor şi a evoluat odată cu dezvoltarea societăţii internaţionale. Astfel, de la celebrul Consolato del Mare (secolul XIV-lea), care a codificat o serie de norme cutumiare, enunţând pentru prima oară principiul libertăţii de navigaţie, în timp de război, pentru vasele neutre, până la veritabila Convenţie de la Montego Bay din 1982, reglementările privind regimul juridic al spaţiilor maritime şi al solului şi subsolului acestora s-au extins şi diversificat, dobândind dimensiuni şi valenţe noi.

Dezvoltarea dreptului mării a fost influenţată şi de frecventele confruntări între interesele anumitor state şi grupuri de state. Astfel că disputa apărută, la începutul secolului XVII în doctrină, între susţinătorii teoriei ‚‚mării deschise’’ şi cei ai „mării închise’ reprezenta, de fapt, conflictul de interese între statele dezvoltate care doreau să-şi însuşească zone întinse din spaţiile marine şi alte state care militau pentru folosirea mării libere de către toate statele.

În timp, interesele divergente ale statelor s-au accentuat; unele state riverane pledând pentru extinderea mării teritoriale în detrimentul mării libere, în timp ce alte state pentru limitarea şi stoparea dreptului statelor de a revendica noi zone marine, lăsând spaţiu larg de acţiune principiului libertăţii mării libere.

După cel de-al doilea război mondial a început o adevărată „ofensivă” a unor state riverane asupra spaţiilor maritime - unele dintre acestea dependente în grad înalt de resursele mării - marcată de extinderi ale mării teritoriale de la 3 mile la 6 ori la 12 mile sau chiar la 200 de mile de către unele state latino americane. Într-un asemenea context, a avut loc o primă etapă a codificării dreptului mării în cadrul a patru convenţii adoptate, la Geneva în 1958, urmată de o nouă etapă care pe parcursul unor negocieri susţinute şi îndelungate a reuşit să „producă” un nou drept al mării, consacrat într-o singură convenţie, adoptată la Montego Bay în 1982 şi considerată „Constituţia Oceanelor”.

Pe parcursul lucrării am avut în vedere, în mod special, unele aspecte în domeniul dreptului mării şi mai ales asupra zonelor de jurisdicţie naţională care - cum este şi firesc - au fost cele mai sensibile şi susceptibile zone în procesul de extindere graduală a suveranităţii ori a unor drepturi suverane ale statelor asupra unor spaţii întinse ale mării libere. În prezent, când dreptul mării nu numai că tinde să devină o ramură a dreptului internaţional într-o serie de domenii conexe, unele chiar tehnice, abordarea zonelor marine de jurisdicţie naţională presupune, mai mult ca oricând, profesionalism, cunoştinţe temeinice în materie, precum şi cunoştinţe de geografie economică, de biologie maritimă, geologice şi morfologice indispensabile pentru înţelegerea problemelor generate de delimitarea diferitelor spaţii marine, ca şi de explorarea, conservarea şi exploatarea resurselor acestor zone şi de protecţia mediului marin.

În lucrarea de faţă, având în vedere titlul temei, ne-am oprit în mod special asupra soluţiilor de jurisprudenţă reţinute de Curtea Internaţională de Justiţie, în materia dreptului mării. De altfel, din cele avute în vedere pe parcursul lucrării se poate vedea rolul covârşitor pe care l-a avut Curtea Internaţională de Justiţie în conturarea unui adevărat „Drept al mării”.

În concluzie, rolul necontestat şi influenţa covârşitoare a jurisprudenţei Curţii Internaţionale de Justiţie de la Haga în această materie dar şi interesele în creştere ale statelor în privinţa reglementării şi recunoaşterii tuturor revendicărilor maritime în temeiul noului drept al mării, pun într-o perspectivă nouă pentru dreptul internaţional rolul reglementării jurisdicţionale a diferendelor.

După cum am mai amintit pe parcursul lucrării de faţă, în zilele noastre, buna vecinătate a devenit nu numai o condiţie politică a desfăşurării unor raporturi normale între state situate într-o proximitate geografică, dar şi un important principiu al dreptului internaţional. Necesitatea unor bune relaţii, de sprijin, colaborare şi ajutor cu statele vecine devine din ce în ce mai evidentă.

Aşadar, vecinătatea rămâne un factor fundamental şi permanent al relaţiilor fiecărui stat, pentru că fiecare stat nu numai că are vecini şi este vecin, dar el rămâne cu vecinii săi pentru totdeauna, respectiv în contextul geografic în care l-a situat istoria.

Ca atare, şi buna convieţuire cu vecinii este un imperativ politic permanent.

Toate cele expuse pe parcursul lucrării, începând chiar cu primul capitol, unde am abordat unele probleme privind teritoriul în dreptul internaţional, vin în sprijinul formării unei imagini de ansamblu asupra a tot ceea ce înseamnă delimitarea dintre ţara noastră şi ţările vecine şi totodată, relaţiile de cooperare existente la momentul de faţă.

În baza documentelor citate în prezenta lucrare, mai ales în partea de sfârşit, rezultă cu prisosinţă că raporturile României cu ţările vecine datează încă din cele mai vechi timpuri, ele căpătând însă o dimensiune nouă în perioada ultimilor 12 ani, după instaurarea democraţiei atât în ţara noastră cât şi în unele ţări vecine.

Este cunoscut faptul, că, lato sensu, teritoriul unei ţări, cuprinde solul, subsolul cu bogăţiile acestuia, apele interne cu albiile acestora, precum şi marea teritorială şi platoul continental, spaţiul aerian aferent acestora. După cum rezultă din enumerarea expusă, observăm că între părţile teritoriului unui stat se află şi marea teritorială.

De aici derivă importanţa mare pe care o are reglementarea juridică a acestei părţi de teritoriu, care cuprinde reglementări speciale corespunzătoare necesităţilor întâlnite în această zonă. Astfel, marea teritorială are un regim juridic specific, stabilit în toate cazurile prin legislaţia internă a statului riveran, dar cu luarea în considerare şi a unor reguli de drept internaţional. Încă din cele mai vechi timpuri, s-a născut, pentru poarele riverane concepţia de a-şi apropria o parte din marea teritorială.

Astfel, s-a considerat în vechime că marea teritorială este formată din fâşia de apă ce se întindea de-a lungul ţărmului pe care poporul respectiv putea să o apere.

Evident că, în noile realităţi militare şi politice, această concepţie nu mai putea să existe, ajungându-se astfel, la stabilirea unei suprafeţe care este dată, de regulă de 12 mile marine, calculate, în principiu de la linia ce uneşte cele mai avansate puncte ale ţărmului. Pe plan juridic, marea teritorială este supusă suveranităţii statului riveran. În acest spaţiu, statul riveran exercită competenţe exclusive, care decurg din prelungirea suveranităţii teritoriale asupra domeniului terestru şi privesc activităţile de pază şi supraveghere precum şi serviciile publice.

Însă, în raport cu regimul terestru ori al apelor interioare, aşa cum am precizat anterior, regimul juridic al mării teritoriale prezintă unele particularităţi determinate de caracteristicile fizice şi geografice, ca spaţiu de graniţă, dar şi de legătura cu marea teritorială. Importanţa reglementării juridice a mării teritoriale derivă din două mari categorii de considerente: considerente de ordin economic, care privesc atât resursele platoului, ale mării în sine, precum şi de circulaţia economică şi schimburile comerciale favorizate de aceasta; considerente de ordin militar, strategic; ieşirea la mare a unei ţări fiind considerată un punct strategic important din punct de vedere militar.

Din lucrarea elaborată decurge fără nici un fel de dubiu însemnătatea regimului juridic al mării teritoriale, necesitatea unei cât mai clare şi precise reglementări a acestei părţi a teritoriului unui stat, a cărei importanţă am precizat-o.

Preocuparea deosebită pentru strâmtorile care servesc navigaţiei internaţionale se explică prin importanţa excepţională pe care acestea o au pentru dezvoltarea comerţului, şi a economiei, în general, precum şi la realizarea unei largi cooperări între naţiuni şi popoare.

După cum se poate observa din scurta prezentare realizată, strâmtorile Mării Negre au constituit de-a lungul istoriei un motiv de dispută între marile puteri, în general şi între ţările riverane în special.

Motivele care au stat la baza unor astfel de conflicte le-au constituit poziţia lor extrem de importantă din punct de vedere economic, politic şi nu în ultimul rând militar. Numeroasele conflicte militare şi diplomatice care au avut loc pentru dobândirea supremaţiei în zona strâmtorilor au avut drept consecinţă trecerea acestora dintr-o sferă de influenţă în alta, de cele mai multe ori prin nesocotirea intereselor ţărilor mici şi fără potenţialul necesar de afirmare.

Strâmtorile Mării Negre, subiectul lucrării de faţă, au constituit obiectul a numeroase reglementări, fără însă a se ajunge la o reglementare definitivă, care să dăinuie odată cu trecerea timpului.

Este cert faptul că un tratat internaţional (convenţie internaţională) nu are o existenţă veşnică, cu timpul apărând necesitatea punerii de acord a unora dintre clauze cu cerinţele vieţii, în scopul de a-l face mai convenabil părţilor şi mai apropiat scopului. Acest lucru este fără îndoială posibil, dar numai cu respectarea clauzelor care sunt prevăzute pentru procedurile impuse de către normele internaţionale în vigoare privitoare la modificarea sau revizuirea tratatelor.

Niciuna dintre convenţiile tratate în lucrarea de faţă, dar în special Convenţia de la Montego Bay (1982) asupra dreptului mării, care reprezintă ultima reglementare în ceea ce priveşte dreptul mării în general, şi regimul juridic al strâmtorilor internaţionale, în particular, nu are o existenţă veşnică, iar unele clauze de ordin tehnic pot fi depăşite de realităţile vieţii. Importantă rămâne, însă, menţinerea principiilor sale, care au fost recunoscute în unanimitate de către toate statele semnatare, principii care au de înfruntat o perioadă extrem de dificilă pentru dreptul internaţional şi relaţiile internaţionale contemporane.

Printre alte aspecte privind situaţia individului în dreptul internaţional public, problema pe care am încercat să o dezvoltăm în cadrul lucrării de faţă a fost şi aceea dacă individului, în calitate de persoană fizică, i se poate atribui sau nu calitatea de subiect al dreptului internaţional.

După cum se poate observa din studiul nostru, individul a reprezentat şi reprezintă obiectul a numeroase discuţii doctrinare: de o parte, aflându-se autori care recunosc individului calitatea de subiect al dreptului internaţional, iar pe de altă parte cei care refuză să recunoască această calitate a individului.

Un ansamblu de evenimente care au marcat relaţiile internaţionale odată cu sfârşitul celui de al doilea război mondial, au readus în discuţie această problemă, şi anume individul poate fi sau nu privit ca subiect, titular de drepturi şi obligaţii în cadrul relaţiilor reglementate de ramura dreptului internaţional.

În argumentarea tezei conform căreia individul poate fi considerat subiect al dreptului internaţional pot fi menţionate sentinţele Tribunalelor internaţionale de la Nürenberg şi Tokio prin care au fost condamnaţi criminali de război sau persoane care au comis crime împotriva umanităţii.

De asemenea, în domeniul apărării internaţionale a drepturilor omului pot fi avute în vedere şi acele prevederi în conformitate cu care individului i se recunoaşte, calitatea de parte în faţa unor instanţe internaţionale.

Potrivit dreptului internaţional public, orice entitate care posedă personalitate juridică internaţională constituie o persoană juridică internaţională. Aceasta participă la raporturile juridice reglementate de dreptul internaţional şi are, ca atare, calitatea de subiect de drept internaţional.

Aşadar, au calitatea de subiect de drept internaţional acele entităţi participante la viaţa internaţională, cu aptitudinea de a fi titulare de drepturi şi de obligaţii recunoscute de dreptul internaţional, precum şi de a îndeplini actele juridice aferente.

Subiectul de drept internaţional este titularul de drepturi şi de obligaţii internaţionale, participant la relaţiile reglementate de normele dreptului internaţional. Beneficiază de această calitate de subiect al dreptului internaţional statele, precum şi, în anumite condiţii, organizaţiile internaţionale, beligeranţii şi naţiunile care luptă pentru independenţa lor naţională.