Drept procesual penal. Sinteze - Ed. a II-a, 2010

Înainte de a avea în vedere o privire comparativă cu alte sisteme de drept privind instituţia măsurii arestării preventive, mai este necesar a face unele referiri la sistemul existent în dreptul nostru şi la criticile care s-au formulat pe marginea unor propuneri conturate în această materie.

Astfel, de exemplu, în Proiectul de reformă a justiţiei, înaintat sub guvernarea anterioară, printre altele s-a propus şi instituirea “judecătorului cu atribuţii în faza de urmărire”, prin preluarea unor atribuţii deţinute până în prezent de procuror (arestare, percheziţie, interceptarea unor convorbiri, audierea martorilor a căror identitate este protejată etc.).

Faţă de această situaţie pot fi reţinute atât avantaje cât şi dezavantaje, între care reţinem, exempli gratia, fără a epuiza enumerarea, următoarele. Prin independenţa şi inamovibilitatea (relativă: pe trei ani) judecătorului se garantează imparţialitatea administrării procedurilor ce privesc restrângerea exerciţiului drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti (libertatea, inviolabilitatea domiciliului, secretul corespondenţei etc.)

La cest avantaj, dezavantajul îl constituie faptul că consacră implicit subordonarea jurisdicţională a procurorilor, dar nu elimină, totuşi, suspiciunea în instrumentarea cauzelor, fiindcă şi judecătorii cu atribuţii „în faza de urmărire” urmează a fi numiţi tot de către funcţiunile administrative de conducere din cadrul sistemului (creditate politică). Independenţa acestor judecători va fi direct proporţională cu garanţia de inamovibilitate ce li se acordă: fiind numiţi pe trei ani. Această soluţie a judecătorului cu atribuţii în faza de urmărire tinde să consacre judecătorul pe rol de coordonator al urmăririi penale ceea ce face ca procurorul să nu mai aibă un rol bine precizat, devenind o verigă inutilă între poliţie şi judecător, care nu-şi mai asumă nici o răspundere, o anexă a poliţiei (poliţia propune, procurorul repetă propunerea, judecătorul dispune).

De asemenea, prin această iniţiativă se ignoră faptul că sistemul existent este compatibil cu exigentele europene, şi mai mult decât atât se creează mari probleme practice, ca de exemplu: număr insuficient de judecători la nivelul fiecărei instanţe, care să suplinească un aparat profesionist, format din 10-15 procurori la parchet, în raport cu numărul de arestări. Dacă se doreşte angajarea pe funcţia de „judecător cu atribuţii„ a procurorilor, atunci nu se verifică decât modul formal de a se face reforma.

Libertatea persoanei reprezintă o valoare socială de a cărei importanţă dreptul românesc este adânc pătruns, normele legale asigurând o consecventă realitate a acestora, iar organele judiciare având obligaţia respectării întocmai a tuturor dispoziţiilor referitoarea la realizarea ei. Libertatea persoanei face parte din drepturile fundamentale ale omului.

Acestea, după cum s-a arătat în doctrina contemporană, sunt drepturi subiective şi indispensabile pentru libera dezvoltare a personalităţii umane, care sunt înscrise şi garantate de norme având o deosebită valoare juridică (declaraţii de drepturi, constituţii, alte legi fundamentale).

Preocuparea pentru asigurarea libertăţii persoanei trece peste limitele teritoriale ale unui stat, motiv pentru care acest drept fundamental este ocrotit în mod special de foarte numeroase documente internaţionale. Importanţa acestor documente este atât de mare încât legislaţiile interne ale statelor care respectă drepturile şi libertăţile omului se aliniază de regulă la normele unanim admise pe plan internaţional. În acord cu această idee, Constituţia României înscrie regula că dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţeneşti vor fi aplicate şi interpretate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte. În completare, Legea fundamentală precizează că o adevărată garanţie a respectării tezei enunţate, că dacă există neconcordanţe între legile interne şi pactele ori tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, au prioritate reglementările internaţionale.

Libertatea individuală este consacrată şi larg asigurată de numeroase dispoziţii pe care Constituţia le cuprinde în art. 23. În acest context se arată că reţinerea sau arestarea unei persoane sunt permise numai în cazurile şi modalităţile indicate de lege. Art. 23 alin. 5 din Constituţie se referă la dreptul celui privat de libertate de a cunoaşte exact motivele măsurilor luate faţă de persoana sa. De aceea, se prevede că celui reţinut sau arestat i se aduc de îndată la cunoştinţă, în limba pe care o înţelege motivele reţinerii sau arestării.

Cum orice măsură de prevenţie este legată de săvârşirea unei infracţiuni, învinuirea pentru care urmează să fie tras la răspundere penală i se aduce la cunoştinţă celui în cauză, în cel mai scurt timp, numai în prezenţa avocatului ales sau numit din oficiu. Principiile generale înscrise în art. 23 din Constituţie sunt preluate şi dezvoltate în Codul de procedură penală în art. 5 mai ales din punct de vedere al garantării libertăţii.

Pentru a evita posibilitatea unor abuzuri şi pentru a da dreptul persoanelor care consideră că faţă de ele s-a luat o măsură ilegală de privaţiune de libertate, legea permite celui interesat să se adreseze instanţei competente în tot cursul procesului penal. Orice persoană faţă de care s-a luat o astfel de măsură are dreptul în condiţiile prevăzute de lege, la repararea pagubei suferite.

Dacă cel împotriva căruia s-a luat măsura arestării preventive sau o măsură de restrângere a libertăţii consideră că aceasta este ilegală, are dreptul, în tot cursul procesului penal, să se adreseze instanţei competente, potrivit legii. Orice persoană împotriva căreia s-a luat ilegal o măsură preventivă are dreptul la repararea pagubei suferite în condiţiile prevăzute de lege. Legea precizează că în tot cursul procesului penal învinuitul sau inculpatul arestat preventiv poate cere punerea în libertate provizorie, sub control judiciar sau pe cauţiune. Acest principiu apare înscris şi în Constituţia României din anul 2003 care, în art. 23.

Tot astfel, potrivit art. 20 din Constituţie, dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor trebuie interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte şi că dacă există neconcordanţe între acte internaţionale şi legislaţia internă, au prioritate reglementările de drept internaţional.

Pe lângă reglementarea de principiu, legea instituie şi anumite garanţii practice pentru respectarea libertăţii persoanei prin limitarea expresă a cazurilor în care se poate dispune privarea de libertate, prin repartizarea exactă a prerogativelor privării de libertate, stabilind competenţa organelor de cercetare, a procurorului şi a instanţei de judecată în acest sens (dacă reţinerea se poate dispune de organul de cercetare penală, arestarea preventivă intră în atribuţiile instanţei), şi prin controlul judiciar permanent care se poate efectua atât asupra legalităţii măsurilor luate, cât şi asupra locurilor de deţinere etc.

Prezenta lucrare îmbracă forma unui amplu studiu de doctrină şi jurisprudenţă, având o evidentă valoare ştiinţifică, ilustrată de metoda de abordare şi instrumentele de analiză, specifice activităţii universitare, dar în acelaşi timp prezintă şi o certă utilitate practică întrucât propune atât soluţii concrete pentru depăşirea impedimentelor apărute în activitatea de aplicare a reglementărilor în materie cât şi modificări legislative în scopul asigurării unui cadru normativ suplu şi coerent pentru privarea de libertate în procesul penal.

Dreptul procesual penal reprezintă ansamblul normelor juridice care reglementează efectuarea urmăririi penale de către organele competente, modul de judecată a instanţelor judecătoreşti a cauzelor penale, desfăşurarea procesului penal şi punerea în executare a hotărârilor penale. Din punct de vedere etimologic, procedură provine din contopirea a două cuvinte latine: „pro - înainte” şi „cederi de la verbul cedo, -ere, cessi, cessum – a merge”.

Astfel, procedura penală este ştiinţa care ne arată calea de urmat într-un proces penal, după cum procedura civilă ne arată drumul într-un proces civil . Procesul penal se înfăţişează ca un complex de acte succesive, care datorită desfăşurării lor coordonate şi progresive, dă imaginea unei activităţi organizate în care se urmăreşte aflarea adevărului şi pronunţarea unei soluţii juste în legătură cu conflictul de drept dedus spre rezolvare organelor competente.

Din definiţiile date în literatura de specialitate reiese că desfăşurarea procesului penal în deplină legalitatea este asigurată de organele judiciare, care trebuie să-şi îndeplinească atribuţiile în limitele competenţei lor. Justiţia penală exprimă activitatea de a descoperi infracţiunile săvârşite, de a identifica şi prinde infractorii şi de a aplica pedepsele, activitate anume reglementată de lege şi desfăşurată de anumite organe – organe judiciare.

Aşadar „justiţia penală se realizează de către organele special prevăzute de lege, într-o formă specială stabilită de lege şi după anumite norme prevăzute de lege”. Importanţa competenţei organelor judiciare reiese din însăşi activitatea acestor organe, pentru a putea desfăşura activitatea de realizare a justiţiei penale, organele judiciare trebuie să fie competente de a desfăşura această activitate.

De asemenea, competenţa este şi criteriul de delimitare a atribuţiilor ce revin fiecărui organ judiciar, în parte . Din aceste motive profesorul Dongoroz aprecia că „o bună reglementare a competenţei organelor judiciare este de natură să contribuie la întărirea legalităţii”.

TITLU EPUIZAT!

Lucrarea, prin tematica pe care o abordează, oferă o prezentare din perspectiva jurisprudenţială a materiei contopirii pedepselor.

Culegerea de faţă este structurată în şase capitole şi cuprinde 100 de speţe reprezentative în materia tratată.

Hotarârile instanţelor sunt însoţite de note, cu referiri la eventualele modificări legislative survenite până în prezent, precum şi cu observaţii privind soluţia dată de instanţă, inclusiv opinii contrare din practică şi doctrină cu privire la aceeaşi problemă de drept.

Culegerea se adresează atât studenţilor, cât şi practicienilor din acest domeniu, pentru care sperăm să se dovedească un instrument de lucru util şi interesant.

STOC EPUIZAT!

Această lucrare este destinată persoanelor care vor să-şi uşureze munca de pregătire a examenului de primire sau definitivare în profesia de avocat şi a fost elaborată ţinând cont de bibliografia recomandată de instituţiile abilitate şi în conformitate cu legislaţia în vigoare la momentul redactarii.

Această lucrare este destinată persoanelor care vor să-şi uşureze munca de pregătire a examenului de primire sau definitivare în profesia de avocat şi a fost elaborată ţinând cont de bibliografia recomandată de instituţiile abilitate şi în conformitate cu legislaţia în vigoare la momentul redactarii.

Această lucrare este destinată persoanelor care vor să-şi uşureze munca de pregătire a examenului de primire sau definitivare în profesia de avocat şi a fost elaborată ţinând cont de bibliografia recomandată de instituţiile abilitate şi în conformitate cu legislaţia în vigoare la momentul redactarii.

STOC EPUIZAT!

Căile de atac sunt mijloace legale prin care poate fi provocată o amplificare a desfăşurării procesului penal în vederea efectuării‚ în anumite cazuri şi condiţii, a controlului judecătoresc asupra hotărârilor intervenite.

Judecata, în orice cale de atac are totdeauna caracterul unei activităţi procesuale de control judecătoresc.

Apelul, fiind o cale ordinară de atac se poate declara numai împotriva hotărârilor nedefinitive‚ pronunţate în primă instanţă.

În materie penală‚ apelul apare ca o prelungire necesară atât a dreptului de apărare cât şi a exerciţiului acţiunii represive. Apelul, fiind o cale de atac ordinară prin care se realizează controlul jurisdicţional‚ s-a cristalizat de multă vreme şi s-a admis în toate sistemele procesuale concepţia că el poate fi exercitat de procuror şi de părţi. Codul nostru actual a lărgit această concepţie permiţând declararea apelului‚ în anumite cazuri şi de către martori‚ experţi‚ interpreţi‚ apărători‚ cu privire la cheltuielile judiciare cuvenite acestora‚ precum şi de orice alte persoane ale căror interese legitime au fost vătămate prin hotărârea instanţei.

În general, apelul este declarat personal de cei îndreptăţiţi. El poate fi declarat pentru titulari şi de reprezentanţii lor legali sau de către apărător. Pentru inculpat are dreptul de a face apel şi soţul acestuia. Procurorul poate declara apel numai personal. Art. 363 Cod procedură penală prevede că apelul se poate declara în 10 zile. Acesta este termenul general aplicabil ori de câte ori legea nu dispune altfel. Termenul de apel fiind un termen peremptoriu‚ nerespectarea lui duce la decăderea din dreptul exercitării căii de atac.

Totuşi‚ în mod excepţional legea înlătură efectul amintit pentru persoana decăzută din motive neimputabile acesteia. Pentru a opera repunerea în termen trebuie să se constate că întârzierea în declararea apelului a fost determinată de o cauză temeinică de împiedicare. Astfel‚ prin sentinţa penală nr. 1010/1996 s-a admis sesizarea Biroului executări penale de pe lânga Judecătoria sectorului 1 privind pe condamnatul V.V. S-a constatat expirată durata întreruperii executării pedepsei de un an şi sase luni închisoare dispusă prin sentinţa penală 2349/1994 a Judecătoriei sector 1‚ până la însănătoşirea condamnatului. Împotriva sentinţei a declarat apel după expirarea termenului prevăzut de lege‚ condamnatul care a solicitat repunerea sa în termen şi în fond‚ respingerea sesizării Biroului executări penale din cadrul Jud. sector 1‚ întrucât a beneficiat de graţierea personală a Preşedintelui României. În aceste condiţii tribunalul a constatat că în speţă sunt îndeplinite prevederile art. 364 C. proc. pen.‚ motiv pentru care va dispune repunerea condamnatului în temeiul de apel prevăzut de art. 363 alin. 1 C. proc. pen.

Precizăm de asemenea, că este posibilă şi introducerea apelului peste termenul reglementat de art. 365 C. proc. pen. Apelul produce în sistemul nostru de drept patru efecte‚ şi anume: suspensiv; devolutiv; extensiv; non reformatio in pejus.

În legătură cu acest din urmă efect s-a decis în practica judecătorească faptul că, rejudecând cauza în fond după desfiinţarea hotărârii ca urmare a admiterii apelului inculpatului instanţa de trimitere nu poate aplica inculpatului o pedeapsă mai mare decât cea pronunţată cu ocazia primei judecăţi. În caz contrar‚ se încalcă principiul non reformatio in pejus (T.M.B. sect. I penală, dec. nr. 254/A/16.02.1998) . Judecarea apelului se face având în vedere toate dispoziţiile generale inserate în primul capitol al Titlului II din Codul de procedură penală referitor la judecată (art. 287-312). Suplimentar urmează a se ţine seama şi de dispoziţiile art. 375- 383 a căror analiză am făcut-o pe parcursul lucrării.

Aşadar‚ apelul este o cale de atac de reformare‚ care propulsează totdeauna cauza la o instanţă superioară. Judecata la un nivel mai înalt creează un adevărat grad de jurisdicţie în urma parcurgerii căreia ori se validează prima judecată ori se desfiinţează hotărârea anterior dată. În consecinţă‚ deşi apelul este o instituţie nouă în peisajul juridic român‚ el este bine reglementat de normele Codului de procedură penală şi este ilustrat din abundenţă în practica judiciară.

Sperăm de aceea, că prin demersul nostru teoretic am reuşit să prezentăm în mod corect toate problemele pe care le ridică instituţia juridică a apelului‚ şi să împletim noţiunile teoretice cu soluţiile pronunţate în practica noastră judecătorească.

Declarând egalitatea între cetăţeni indiferent de rasă, de naţionalitate, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenenţă politică, de avere sau de origine socială - art. 4 alin. 2 din legea fundamentală , în art. 16, consacră egalitatea acestora în faţa legii şi a autorităţilor publice fără privilegii şi fără discriminări.

De asemenea, textul constituţional prevede, în art. 16 alin. 2, că „nimeni nu este mai presus de lege”.

Egalitatea în faţa autorităţilor a tuturor cetăţenilor implică şi egalitatea în faţa autorităţii judecătoreşti, inclusiv în procesul penal. Prin aceasta nu trebuie înţeles că numai cetăţenii României sunt egali în faţa autorităţilor ci această regulă este valabilă şi pentru cetăţenii altor state sau apatrizi care din diferite motive pot să compare în faţa unei autorităţi judiciare române.

Egalitatea persoanelor în procesul penal presupune următoarele cerinţe:

 dreptul fiecăruia de a se adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor cetăţeneşti şi a celorlalte interese legitime ocrotite de legea penală. Constituţia României, în art. 21, mai prevede că nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept;

 dreptul la un tratament egal al părţilor pe tot parcursul procesului penal de către organele judiciare. Acest drept este cunoscut ca „principiul egalităţii armelor” şi presupune ca: părţile să fie prezente sau reprezentate în toate fazele examinării cauzei, să fie audiaţi şi experţii părţilor în cazul în care au obiecţii la raportul oficial, fiecărei părţi să i se acorde posibilitatea de a prezenta obiecţii la argumentele celeilalte (dreptul la replică, în toate fazele procesului);

 imparţialitatea tuturor organelor judiciare faţă de părţi;

 acelaşi sistem de organe judiciare pentru toate persoanele.

La începutul anului 2001, sistemul penitenciar românesc se afla într-o perioadă de încetinire a reformei, datorată unor factori obiectivi, respectiv restricţiile materiale şi financiare, dar şi unor situaţii subiective, cum a fost instabilitatea conducerii. Condiţiile de viaţă în mediul carceral prezentau diferenţe de la o unitate la alta, iar problemelor unor categorii de persoane aflate în unităţile de detenţie, cum sunt minorii şi femeile, nu li se acordă importanţa necesară.

În centrele de reeducare se perpetuau unele restricţii care, practic, le transformaseră din instituţii educative în unităţi de detenţie, iar pentru femei nu se asigura decât un singur loc de detenţie specializat, în judeţul Prahova. În aceste condiţii, priorităţile Direcţiei Generale a Penitenciarelor s-au referit la asigurarea custodiei şi gestiunii efectivelor de deţinuţi în deplina siguranţă şi, în acelaşi timp, la crearea de condiţii cât mai bune pentru executarea serviciului de către personalul de penitenciar.

În baza obiectivelor ce i-au revenit în mod expres din Programul sectorial al Guvernului pentru anul 2001, Direcţia Generală a Penitenciarelor a îndeplinit obiectivele de investiţii şi reparaţii capitale ale spaţiilor de detenţie, a realizat o colaborare benefică cu administraţiile penitenciare din Olanda, Elveţia, Ungaria, Moldova, desfăşoară cu succes Convenţia de înfrăţire instituţională cu Administraţia penitenciara spaniolă, în cadrul programului de pre-aderare la Comunitatea Europeană, elaborat de Guvernul României şi a contactat administraţia penitenciară din Federaţia Rusă în vederea negocierii unui protocol de parteneriat.

De asemenea, a susţinut permanent dezvoltarea colaborării cu Direcţia de Reintegrare Socială şi Supraveghere din Ministerul Justiţiei şi a sprijinit perfecţionarea activităţii acesteia în plan teritorial. Tot în această perioada s-a acţionat pentru perfecţionarea organizării instituţionale a sistemului penitenciar şi, în primul rând, a aparatului central, punându-se accent pe descentralizarea şi deconcentrarea unor activităţi, pe asigurarea îmbunătăţirii laturii recuperative a privării de libertate şi s-a avut în vedere elaborarea unor ordine şi instrucţiuni, astfel încât acestea să asigure condiţii ca activitatea din penitenciare să se alinieze la exigenţele Programului de guvernare şi normele europene.

Direcţia Generală a Penitenciarelor, beneficiind şi de consultanţa experţilor spanioli, a elaborat proiectul de lege privind Statutul funcţionarilor publici din sistemul administraţiei penitenciare transmis direcţiilor de specialitate din Ministerul Justiţiei pentru analiză şi avizare. În acelaşi timp, alături de echipa Ministerului Justiţiei îşi aduce contribuţia la elaborarea proiectului noii legi privind executarea pedepselor. La 31.12. 2001, în cele 45 unităţi subordonate Direcţiei Generale a Penitenciarelor, se aflau 49.840 persoane, la o capacitate legală de 34.612 locuri. Dintre acestea, 5.077 persoane erau arestate preventiv, 6.453 condamnate în prima instanţă, 37.406 condamnate definitiv şi 904 sancţionate contravenţional, din care minori 1.432, bărbaţi 47.327 şi femei 2.127. Condamnaţii definitiv se împart din punct de vedere al duratei pedepsei, astfel: 2.039 persoane cu pedepse până la un an, 22.027 persoane cu pedepse între 1-5 ani, 8.066 persoane cu pedepse între 5-10 ani, 5.386 persoane cu pedepse peste 10 ani şi 88 - pe viaţă, iar din punct de vedere al stării de recidivă, 19.601 sunt recidivişti, 9.763 au antecedente, iar 20.476 persoane nu au antecedente penale.

În prezent, capacitatea legală de deţinere a sistemului penitenciar este depăşita, în medie cu 40 %, iar la unele penitenciare indicele de ocupare se ridică la: 227,12 % - Penitenciarul Bucureşti-Jilava, 226,20 % - Tg. Jiu, 251,02 % - Galaţi, 404 %- Bacău etc.

Aşa cum se arată în literatura de specialitate, procesul penal reprezintă o activitate de cunoaştere, în care organele judiciare trebuie să depună toată stăruinţa în vederea aflării adevărului. Adevărul în orice domeniu de activitate umană nu se relevă spontan: “el trebuie dovedit şi descoperit sub toate aspectele sale”.

Pentru stabilirea adevărului, mijlocul care duce la realizarea cunoaşterii sunt dovezile – probele. Art. 62 Cod Procedură Penală prevede că “în vederea aflării adevărului, organele de urmărire penală şi instanţa de judecată sunt obligate să lămurească cauza sub toate aspectele sale, pe bază de probe”.

Această dispoziţie este un corolar al regulii de bază a aflării adevărului, înscris în art. 3 Cod Procedură Penală şi al regulii rolului activ al organelor judiciare înscris în art. 4 Cod Procedură Penală. Probele pot fi definite ca fiind acele elemente de fapt cu relevanţă informatică asupra tuturor laturilor cauzei penale.

Cuvântul “probă”, în limbajul practicii judiciare, este folosit adeseori, mai ales de nespecialişti, atât în înţelesul noţiunii de probă, cât şi în înţelesul noţiunii de mijloc de probă.

În Codul de Procedură Penală anterior, cuvântul “probă” era folosit atât în dispoziţiile privitoare la proba propriu-zisă, cât şi în dispoziţiile care priveau vreun mijloc de probă. Întrucât proba şi mijloacele de probă sunt categorii juridice distincte, în Codul de Procedură Civilă actual se întrebuinţează termenii corespunzători pentru fiecare categorie, evitându-se confuziile. Este mijloc de probă instrumentul care dă în vileag proba ca fiind rezultatul administrării unui mijloc de probă.

De exemplu: când P.C. declară că a văzut pe T.I. trăgând un foc de armă asupra lui V.A., declaraţia lui P.C. este un mijloc de probă, iar ceea ce el arată în cazul în care sunt demne de crezare constituie o probă .

Fără a diminua cu nimic rolul celorlalte două faze ale procesului penal - urmărirea penală şi punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti - putem spune că judecata penală reprezintă faza procesual penală cu conţinutul cel mai bogat şi totodată cu cea mai mare importanţă în cadrul procesului penal. Aici principiile care guvernează întregul proces penal îşi dau măsura valorii lor garantând respectarea legii şi aflarea adevărului.

Necesitatea fazei de judecată în procesul penal rezidă din interpretarea dispoziţiilor constituţionale prevăzute în art. 126 alin. 1: „justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege”.

Judecata penală ca fază a procesului penal are ca obiect soluţionarea cauzei în mod definitiv. Aceasta presupune pronunţarea unei hotărâri legale şi temeinice, susceptibilă de a fi pusă în executare, în scopul realizării depline şi definitive a sarcinilor justiţiei penale.

Drept concluzii, am considerat interesant a polemiza asupra unei problematici iniţiate de alţi autori de specialitate, în sensul influenţei prevederilor constituţionale asupra măsurilor asigurătorii. Astfel, principiul consacrat în art. 41 alin. 2 Constituţie, potrivit căruia “proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular” a fost evaluat în mod diferit în doctrina şi jurisprudenţa ulterioară intrării în vigoare a noii legi fundamentale a României.

Câteva reflecţii asupra opiniilor exprimate sunt suficiente pentru a realiza influenţa pe care norma constituţională amintită a avut-o asupra reglementărilor juridice în vigoare. Cel mai larg câmp de manifestare a unei astfel de influenţe l-a constituit dreptul penal. Aici, norma constituţională a produs modificări structurale atât în sfera pedepselor, cât şi în sfera infracţiunilor contra patrimoniului . Consecinţe ale unor astfel de modificări sunt simţite, din ce în ce mai mult şi în domeniul dreptului procesual penal.

Astfel, Curtea Constituţională, având de soluţionat excepţii de neconstituţionalitate referitoare la condiţiile cerute de Codul Penal pentru punerea în mişcare a acţiunii penale, în cazul unor infracţiuni contra patrimoniului, a statuat că stabilirea de condiţii diferenţiate, din oficiu sau la plângerea prealabilă a persoanelor vătămate, în funcţie de titularul proprietăţii private, înseamnă o ocrotire discriminatorie a acestei proprietăţi şi, prin urmare, dispoziţiile legale respective sunt neconstituţionale.

Asemenea soluţii s-au pronunţat în cazul infracţiunii de abuz de încredere prevăzut în art. 213 Cod Penal şi de gestiune frauduloasă prevăzută în art. 214 Cod Penal (decizia nr. 177/1998, respectiv decizia nr. 5/1999). Cea mai elocventă manifestare a influenţei principiului oficialităţii asupra realizării eficiente a drepturilor părţii civile o reprezintă măsurile asigurătorii.

Dacă în procesul civil, raţiunea măsurilor asigurătorii constă în evitarea dispoziţiei sau a degradării bunului ce formează obiectul litigiului (în cazul acţiunilor reale), respectiv împiedicarea diminuării activului patrimonial al debitorului (în cazul acţiunilor personale), context în care este de neimaginat luarea unor astfel de măsuri din oficiu de către instanţa de judecată, în procesul penal raţiunea unor astfel de măsuri este diferită, context în care, în anumite condiţii, se justifică luarea acestor măsuri din oficiu de către instanţa de judecată sau de către organul de urmărire penală. Astfel, potrivit art. 163 Cod Procedură Penală, măsurile asigurătorii sunt menite a garanta repararea efectivă a pagubelor produse prin infracţiune, pe de o parte, iar, pe de altă parte pentru garantarea executării pedepsei amenzii penale.

Atunci când asemenea măsuri se iau în vederea reparării pagubei produse prin infracţiune, ele acţionează în scopul realizării acţiunii civile, imprimând acesteia unele dintre particularităţile care o caracterizează când ea se realizează în cadrul procesului penal. În acelaşi timp, în astfel de cazuri există o parte civilă, adică acţiunea civilă este declanşată şi susţinută de un anume subiect de drept.

Cu alte cuvinte, avem o constituire de parte civilă. În acest cadru se pune problema dacă este necesar ca pentru luarea măsurilor asigurătorii partea civilă, în declaraţia sa, să solicite expres şi luarea măsurilor asigurătorii.

Codul de procedură penală reglementează întreaga desfăşurare a procesului penal în aşa fel încât scopul acestuia să poată fi pe deplin realizat. Înfăptuirea justiţiei penale înseamnă în egală măsură pedepsirea tuturor persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni dar şi apărarea de răspundere penală a persoanelor nevinovate - Tocmai pentru a se asigura legalitatea în justiţie, codul de procedură penală prevede un număr suficient de garanţii procesuale care să prevină luarea unor măsuri de constrângere abuzive împotriva unor persoane nevinovate.

În cursul procesului penal pot apare anumite situaţii care împiedică buna desfăşurare a acestei activităţi judiciare. Pentru prevenirea sau înlăturarea unor astfel de situaţii, legea procesual-penală a instituit măsurile procesuale, ca mijloc care asigură eficienţa procesului penal. Măsurile procesuale sunt instituţii de drept procesual penal folosite de organele judiciare în vederea desfăşurării normale şi eficace a urmăririi penale. Funcţionalitatea lor constă în a preveni sau înlătura împrejurările care împiedică realizarea în bune condiţiuni a procesului penal, pentru că în cursul acestuia pot interveni impedimente, obstacole sau dificultăţi care pot periclita activitatea judiciară.

De exemplu, dacă nu se iau anumite măsuri, învinuitul sau inculpatul lăsat în libertate ar putea săvârşi în continuare alte infracţiuni, după cum ar putea să îngreuneze stabilirea adevărului prin ştergerea urmelor, coruperea martorilor, falsificarea unor înscrisuri sau mijloace de probă materiale sau chiar ar putea să dispară încercând să zădărnicească aplicarea sancţiunii penale.

În alte situaţii sunt necesare măsuri care să evite riscul ca executarea silită a celor obligaţi la suportarea despăgubirilor civile sau a pedepselor la amendă să nu aibă eficacitate. Măsurile procesuale nu fac parte din desfăşurarea activităţii principale a procesului penal, caracterul lor fiind acela de activităţi adiacente activităţii principale. Intervenţia reală şi efectivă a măsurilor procesuale se manifestă numai dacă în procesul penal apar dificultăţi, greutăţi ori se profilează situaţii a căror evitare impune luarea lor.

În contextul actual al ideii de unitate europeană, dispoziţiile care permit privarea de libertate, ca sancţiune de natură penală sau ca măsură judiciară, urmează să corespundă şi să se alinieze unor standarde de largă aplicabilitate înscrise nu numai în documente regionale dar şi internaţionale. Pentru a sublinia importanţa respectării libertăţii individului în continuare vom aminti, cu titlu exemplificativ, anumite documente internaţionale care au consacrat acest drept fundamental.

Astfel, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prevede, la nivel de principiu, că nimeni nu poate fi privat de libertate.

Dar se precizează şi excepţiile de la această regulă, între care şi arestarea preventivă, ceea ce înseamnă că în prezenţa anumitor condiţii legale, starea de libertate se poate transforma într-o stare privativă de libertate care nu contravine principiului mai sus arătat pentru că la dispunerea unei asemenea măsuri s-a respectat legea şi prescripţiile sale.

Principiul legalităţii impune ca toate normele juridice să fie respectate şi aplicate întocmai; nerespectarea dispoziţiilor legale atrage pentru cei care le-au încălcat sancţiuni juridice corespunzătoare (de drept civil, penal, administrativ etc.) . În activitatea judiciară este posibil ca legea de procedură penală să fie încălcată, iar formele procesuale să nu fie îndeplinite potrivit normelor care le reglementează. Aceste nerespectări ale legii duc la aplicarea diverselor sancţiuni juridice .

Încălcarea dispoziţiilor legale care privesc desfăşurarea procesului penal poate avea ca rezultat aplicarea de sancţiuni de natură administrativă, civilă sau penală. În acest sens, diferite norme ale dreptului procesual penal şi ale dreptului penal prevăd sancţionarea celor vinovaţi de nerespectarea legalităţii actelor procesuale şi procedurale.

Astfel, în art. 198 se arată că poate fi aplicata amenda judiciară celor care îndeplinesc în mod greşit ori cu întârziere lucrările de citare sau de comunicare a actelor procedurale. Aceeaşi sancţiune poate fi aplicată martorului sau expertului legal citat care lipseşte nejustificat la termenele la care este chemat în faţa organelor judiciare.

În anumite situaţii poate fi angajată răspunderea civilă a celor care au încălcat dispoziţiile legale în desfăşurarea procesului penal.

În acest sens, în cadrul procedurii de reparare a pagubelor pentru condamnarea sau luarea unei măsuri preventive pe nedrept, se arată că statul are acţiune de regres împotriva aceluia care, cu rea-credinţă sau din gravă neglijenţă, a provocat situaţia generatoare de daune (art. 507).

De asemenea, vor fi pedepsiţi potrivit legii penale, aceia care încălcând normele de procedură, au violat totodată şi prescripţiunile legii penale comiţând infracţiuni.

De pildă, martorul care nu respectă obligaţia de a da declaraţii veridice este pedepsit pentru mărturie mincinoasă, organul de cercetare care încalcă regulile legale ale percheziţiei domiciliare se face vinovat de violare de domiciliu, judecătorul care se lasă corupt comite infracţiunea de luare de mită etc.

Toate aceste sancţiuni (cu excepţia amenzilor procesuale) sunt sancţiuni extraprocesuale fiind prevăzute în alte domenii de drept, având în vedere că nerespectarea normelor de procedură penală poate fi dublată şi de nerespectarea normelor juridice din domeniul respectiv (penal, civil, administrativ, dreptul muncii etc.).

Această lucrare este destinată persoanelor care vor să-şi uşureze munca de pregătire a examenului de primire sau defi nitivare în profesia de avocat şi a fost elaborată ţinând cont de bibliografi a recomandată de instituţiile abilitate şi în conformitate cu legislaţia în vigoare.

Necesitatea restabilirii ordinii de drept încălcate prin săvârşirea infracţiunilor a condus la instituirea regulii potrivit căreia declanşarea şi desfăşurarea procesului penal se face din oficiu. În acest sens, în dispoziţiile art. 2 alin. 2 C. pr. pen. se arată că actele necesare desfăşurării procesului penal se îndeplinesc din oficiu, afară de cazul când legea dispune altfel. Instituţia plângerii prealabile se înscrie ca o excepţie de la principiul oficialităţii şi constă în posibilitatea oferită de lege persoanei vătămate de a decide dacă sesizează sau nu organele competente în vederea tragerii la răspundere a făptuitorului.

Declanşarea procesului penal a fost lăsată, în anumite cazuri, la aprecierea persoanei vătămate datorită gradului redus de pericol social pe care-l prezintă anumite infracţiuni. Alteori, deşi infracţiunile pentru care legea prevede necesitatea plângerii prealabile a persoanei vătămate au un pericol social ridicat, desfăşurarea procesului penal, prin publicitatea pe care ar genera-o, ar putea reînnoi suferinţele persoanei vătămate sau ar da naştere la diferite conflicte între persoane care fac parte din aceeaşi familie sau din acelaşi mediu social. Plângerea prealabilă se înfăţişează ca o instituţie care dă expresie juridică unor interese sociale privind declanşarea şi desfăşurarea procesului penal.

Plângerea prealabilă cuprinde o dublă manifestare de voinţă a persoanei vătămate. În primul rând, constituie o încunoştinţare a organelor judiciare cu privire la săvârşirea unei infracţiuni şi, în al doilea rând, plângerea prealabilă dă expresie voinţei persoanei vătămate ca acea infracţiune să fie urmărită sau judecată, ridicând astfel impedimentul ce s-ar opune activităţii procesual penale. În urma acestei manifestări de voinţă, organul de urmărire penală sau, după caz, instanţa de judecată poate dispune declanşarea procesului penal şi punerea în mişcare a acţiunii penale.

Fiind reglementată atât pe planul dreptului material (art. 131 şi 132 din C.p.), cât şi pe planul dreptului procesual penal (art. 10 lit. f, art. 279-286, art. 362 lit. c şi art. 479 alin. 2) şi având în vedere consecinţele sale pe planul răspunderii penale şi ale desfăşurării procesului penal, plângerea prealabilă are o natură juridică mixtă. Instituţia plângerii prealabile se înfăţişează atât ca o condiţie de pedepsibilitate, cât şi ca o condiţie de procedibilitate. În acest sens, pe planul dreptului penal, lipsa plângerii prealabile este considerată o cauză care înlătură răspunderea penală (art. 131 C.p.), iar pe planul dreptului procesual penal, lipsa plângerii prealabile este reglementată ca o cauză care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale (art. 10 lit. f). Strâns legate de instituţia plângerii prealabile, în Codul penal (art. 131 alin. 2 şi art. 132) şi Codul de procedură penală (art. 10 lit. h) sunt reglementate retragerea plângerii prealabile şi împăcarea părţilor.

Aceste două instituţii, care au, ca şi plângerea prealabilă, un caracter mixt, permit persoanei vătămate să decidă asupra continuării procesului penal. Împăcarea părţilor poate fi definită ca o manifestare bilaterală de voinţă a părţii vătămate şi a făptuitorului făcută cu intenţia de a stinge conflictul născut între ele ca urmare a săvârşirii infracţiunii.

Plângerea prealabilă este şi un act de sesizare a organelor judiciare, dar ea se deosebeşte de plângere ca modalitate de sesizare a organelor de urmărire penală. În timp ce plângerea prealabilă este un act de sesizare care constituie, în acelaşi timp, şi o condiţie de pedepsibilitate şi de procedibilitate, plângerea este numai un act de sesizare.

Ca deosebire între cele două instituţii poate fi evidenţiat şi faptul că plângerea prealabilă este unicul act de sesizare prevăzut de lege pentru unele infracţiuni, în timp ce plângerea ca act de sesizare a organelor de urmărire penală poate fi suplinită printr-un denunţ sau sesizare din oficiu.

Un ultim aspect diferenţial pe care-l subliniem între plângere şi plângerea prealabilă constă în faptul că, în cazul plângerii în procesul penal declanşat, acţionează cu toate valenţele sale principiul oficialităţii, în timp ce în procesul penal declanşat ca urmare a unei plângeri prealabile principiul oficialităţii este ştirbit prin posibilitatea pe care o are persoana vătămată de a-şi retrage plângerea prealabilă sau de a realiza împăcarea cu învinuitul sau inculpatul.

În materia analizată, în perspectiva adoptării unui nou Cod de procedură penală, ar putea fi avute în vedere următoarele de exemplu, următoarele aspecte: propunerea ca pentru art. 210 C. pen., plângerea să se adreseze organelor de cercetare penală şi nu instanţei de judecată, deoarece trebuie să se efectueze unele acte de cercetare penală pe care instanţa le poate realiza mai greu şi cu întârzieri (de exemplu, cercetarea la faţa locului, reconstituiri, percheziţii etc.).

În procesul penal, activitatea de probaţiune ocupă un loc central. Pentru a lua o hotărâre care va influenţa viaţa unor persoane, magistratul trebuie să cunoască pe deplin realitatea tuturor împrejurărilor cauzei şi să fie convins că soluţia pe care o adoptă este singura corectă. Or, această decizie - de a trimite sau nu în judecată, ori de a condamna sau achita o persoană - este fundamental determinată de activitatea de probaţiune.

Desigur că răspunderea organului judiciar - procuror sau judecător -, în funcţia sa de administrare a justiţiei, este pe măsura importanţei şi a complexităţii muncii pe care o desfăşoară. De acurateţea cu care magistratul va şti să conducă probaţiunea în procesul penal şi de sinceritatea şi spiritul de răspundere cu care va aprecia toate probele înfăţişate va depinde, în mod direct, justeţea hotărârii sale finale, cu toate implicaţiile sale. Vinovăţia sau nevinovăţia celui suspectat că ar fi comis o faptă penală nu poate reieşi decât din probe.

Pe cale de consecinţă, însuşi scopul procesului penal, acela ca orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie sancţionată potrivit legii şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală, poate fi atins sau, dimpotrivă, eludat, în funcţie de atenţia şi corectitudinea cu care cel în drept să o facă se achită de dificila sarcină pe care legiuitorul i-a încredinţat-o: administrarea şi aprecierea probelor. În materia probaţiunii, în literatura de specialitate se fac două distincţii: în primul rând, se deosebeşte activitatea de administrare a probelor, de cea de apreciere a lor; în al doilea rând, există conceptul de probe şi cel de mijloace de probe. De asemenea, mai pot fi făcute şi alte delimitări, specifice activităţii de probaţiune.

Astfel, sunt studiate şi definite: instituţia obiectului probaţiunii, în care se deosebesc faptul principal de faptele probatorii, faptele similare de cele auxiliare, prin toate acestea înţelegându-se ce anume trebuie dovedit într-un proces penal, pentru ca soluţia pronunţată în final să fie legală şi temeinică; tot aici se face trimitere la faptele şi împrejurările care nu pot forma obiect al probaţiunii într-o cauză penală; concludenţa şi utilitatea probelor este un alt domeniu important în cadrul probaţiunii; noţiuni ca sarcina probei (ori dispensa ei), principii ca prezumţia de nevinovăţie a învinuitului sau inculpatului, ca să nu mai vorbim de o serie de criterii folosite pentru clasificarea probelor - în învinuire sau în apărare, imediate şi mediate, ori directe sau indirecte - se regăsesc în tot atâtea laturi distincte ale activităţii, atât de complexe, de probaţiune.

În ceea ce priveşte procesul penal, trebuie făcută precizarea că rolul acestuia este acela de a intermedia între săvârşirea faptei şi ispăşirea pedepsei. Va trebui să suporte privaţiunile pe care le incumbă lipsirea de libertate şi izolarea în penitenciar, cel sau cea care, în urma unei proceduri judiciare, se dovedeşte că a comis, cu vinovăţie, o faptă prevăzută de legea penală. Pentru a se ajunge la această finalitate, sau pentru a constata că, dimpotrivă, o persoană este nevinovată, organul judiciar - procuror sau judecător - are nevoie de o serie de instrumente specifice pentru a reuşi să afle adevărul cu privire la faptă şi la persoana care a comis-o, cu alte cuvinte pentru ca adevărul judiciar - împrejurările cauzei aşa cum se regăsesc în dosar, mai precis aşa cum au fost reţinute în hotărârea penală - să coincidă cu adevărul pur şi simplu - adică faptele, aşa cum au avut loc în realitate.

Legiuitorul român a stabilit că nu orice tip de instrument juridic este de natură să ofere un anumit grad de siguranţă că această coincidenţă (între adevărul judiciar şi adevărul pur şi simplu) va surveni şi că astfel, în urma procesului, se va pronunţa o soluţie justă. Datorită relativităţii mijloacelor pe care omul le are la îndemână pentru a avea acces la realitatea imediată, legiuitorul a indicat, în Codul de procedură penală, doar câteva modalităţi, denumite mijloace de probă, dispunând că numai prin intermediul lor este permisă relevarea unei probe, a unei dovezi, din care să rezulte o împrejurare aflată în legătură cu fapta dedusă judecăţii.

Reabilitarea constituie mijlocul legal prin care se înlătură pentru viitor toate incapacităţile şi interdicţiile ce decurg dintr-o hotărâre de condamnare şi asigură reintegrarea socială completă a unui condamnat, pri repunerea lui în situaţia anterioară condamnării.

În studiul propus sunt analizate din punct de vedere teoretic şi jurisprudenţial condiţiile în care intervine reablitarea de drept şi reabilitarea judecătorească în dreptul român, potrivit legislaţiei în vigoare (Codul penal şi Codul de procedură penală).

Recursul reprezintă, potrivit reglementării actuale, diferenţiat al doilea sau al treilea grad de jurisdicţie, în funcţie de posibilitatea intentării sau nu a apelului împotriva primei hotărâri atacate. În succesiunea normală a procedurii judiciare recursul urmează apelului şi în această ordine reprezintă cel de al treilea grad de jurisdicţie. O asemenea alcătuire a procesului nu este însă obligatorie, iar uneori nici nu se poate realiza, întrucât legea nu permite apelarea anumitor hotărâri judecătoreşti.

Hotărârile care nu pot fi atacate cu apel, nu pot rămâne însă pronunţate în “primă şi ultimă instanţă”, pentru că numărul gradelor de jurisdicţie s-ar reduce la unul singur; în aceste cazuri, recursul va fi posibil şi fără intervenţia prealabilă a apelului . Singura cale de atac ordinară împotriva hotărârii pronunţate în primă instanţă şi neapelabilă rămâne recursul. În aceste cazuri, recursul reprezintă al doilea şi ultimul grad de jurisdicţie. Parcurgerea gradelor de jurisdicţie constituie o posibilitate şi nu o obligativitate. Aşa cum apelul nu este obligatoriu, nici recursul nu poate interveni ce necesitate. Recursul constituie totdeauna ultima cale de atac ordinară şi el nu se poate intenta atâta timp cât hotărârea primei instanţe poate fi apelată .

De aceea, în cauzele în care nu s-a declarat apel, acesta a fost retras sau respins ca tardiv, nu se poate introduce recurs . Folosirea recursului, câtă vreme ar mai fi posibil apelul, duce la saltul direct la al treilea grad de jurisdicţie, omissio medio. Recursul contra hotărârii primei instanţe, atunci când legea nu admite declararea apelului, nu eludează o treaptă intermediară şi de aceea recursul, deşi va constitui în asemenea ipoteze al doilea grad de jurisdicţie, îl va reprezenta şi pe ultimul . Funcţionalităţile distincte ale recursului în cele două grade deosebite de jurisdicţie în care se manifestă, determină, alături de alte implicaţii, naturi juridice diferite acestei instituţii, aşa cum se va examina mai pe larg în cele ce urmează.

Faţă de aceste precizări, recursul poate fi definit ca fiind o cale ordinară de atac împotriva hotărârilor penale pronunţate în primă instanţă, supuse controlului judecătoreşti al instnţei superioare şi care reprezintă diferenţiat al doilea sau al treilea grad de jurisdicţie, în funcţie de posibilitatea intentării sau nu a apelului împotriva primei hotărâri atacate , el constituind, de asemenea, o cale de atac cu efect devolutiv parţial - limitat în principiu numai la chestiunile de drept , comună şi, în principiu, de anulare .

Natura juridică a recursului Aşa cum am arătat , cea mai importantă deosebire între recurs şi formele clasice ale acestei căi de atac de casare din majoritatea reglementărilor occidentale, constă în caracterul său ordinar şi nu extraordinar. Al doilea aspect ce trebuie analizat în legătură cu natura juridică a recursului este acela care decurge din constatarea că în toate sistemele de drept, recursul este o cale de atac de reformare, pentru că se adresează spre rezolvarea unei alte instanţe decât cea care a dat hotărârea atacată şi are drept scop, în caz de admitere, casarea (desfiinţareaâ primei soluţii şi înlocuirea ei cu una diferită.

Schimbarea fundamentală a legislaţiei internaţionale, săvârşită în secolul XX şi realizată pe planul documentelor, a însemnat trecerea dintr-un drept care recunoştea statelor dreptul de a dezlănţui război – jus ad bellum – într-un drept care le interzicea o asemenea acţiune, calificând-o şi sancţionând-o ca pe o gravă crimă de drept internaţional: războiul de agresiune. Cât timp i se recunoştea statului un jus ad bellum, nu era logic să-i ceri să nu dispună de arme.

Dar, de vreme ce astăzi dezlănţuirea războiului este incriminată, cum se va mai justifica fabricarea şi deţinerea de arme şi de forţe armate? Pentru a se menţine ordinea înăuntrul statului?

Revenind pe plan naţional, schimbările produse în România după Decembrie 1989, în toate planurile vieţii, economice, sociale şi politice, precum şi deschiderea către toate ţările lumii, inclusiv posibilitatea cetăţenilor români de a călători liber pe alte meleaguri ale planetei, benefice şi absolut normale într-un stat de drept, au fost urmate, din nefericire, şi de proliferarea fenomenului infracţional în domeniul armelor şi muniţiilor. Necesitatea cunoaşterii prevederilor legale în domeniu se constituie într-un instrument eficace de luptă şi combatere a acestui flagel al zilelor noastre, la aceasta contribuind, în egală măsură, şi ultimele modificări aduse Codului Penal.

O altă problemă, este respectarea, cu stricteţe, a regulilor de tactică criminalistică utile în efectuarea cercetării penale de descoperire a infracţiunilor săvârşite la regimul armelor şi muniţiilor. Datorită pericolului social pe care îl prezintă infracţiunile săvârşite la acest regim, organele de urmărire penală trebuie să dea dovadă de o pregătire temeinică şi riguroasă în prevenirea şi descoperirea acestor fapte.

Admiţând că amploarea fenomenului de nerespectare a regimului armelor de foc şi muniţiilor constituie o ameninţare la adresa ordinii economice şi sociale, este unanim acceptată ideea conform căreia în lupta dată împotriva acestui flagel, trebuie coroborate eforturile mai multor factori, cum ar fi:

 puterea legislativă;

 puterea executivă;

 puterea judecătorească (instanţele şi parchetul);

 persoanele juridice de orice natură;

 marea masă a cetăţenilor.

O altă măsură, ce trebuie luată, este înăsprirea regimului sancţionator legal actual. Este nevoie ca, prin documente internaţionale, să se precizeze caracterul criminal din punct de vedere al dreptului internaţional, atât al acţiunilor de continuare şi accentuare a cursei înarmărilor, cât şi al fabricării, stocării şi folosirii armelor de foc şi a muniţiilor aferente acestora.

În Declaraţia Universală a drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite în anul 1948, a fost inclus, printre drepturile fundamentale ale omului, şi dreptul de apărare. Tot astfel, art. 14 pct. 3 lit. d din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice se referă la dreptul persoanei de a se apăra ea însăşi sau de a avea asistenţa unui apărător. Art. 6 al C.E.D.O., garantând dreptul persoanei de a avea acces la o justiţie echitabilă, precizează, între altele, că persoana căreia i se impută săvârşirea unei infracţiuni trebuie să dispună de „timpul şi de facilităţile necesare pentru pregătirea apărării sale”.

 Recunoscând ca legitimă o asemenea consacrare a dreptului de apărare, Constituţia ţării noastre, adoptată în anul 1991 şi revizuită în anul 2003 înscrie, în art. 24, dreptul de apărare printre drepturile fundamentale ale cetăţenilor. Aşadar, în art. 24 din Constituţie, se stipulează că „dreptul la apărare este garantat” şi că „părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu”, fiind prevăzute şi garanţiile corespunzătoare pentru realizarea acestuia.

Astfel, art. 23 alin. 8 din Constituţie inserează o serie de garanţii (dreptul reţinutului sau arestatului de a i se aduce la cunoştinţă, în limba pe care o înţelege, motivele reţinerii sau ale arestării, iar învinuirea, în cel mai scurt termen, numai în prezenţa unui avocat ales sau numit din oficiu). Codul de procedură penală, fiind legea de bază care disciplinează desfăşurarea procesului penal, înscrie, între regulile de bază ale acestei activităţi sociale, garantarea dreptului de apărare.

În acest sens, în art. 6 se arată că dreptul de apărare este garantat învinuitului, inculpatului şi celorlalte părţi în tot cursul procesului penal. Organele judiciare au obligaţia să încunoştinţeze pe învinuit sau pe inculpat despre fapta pentru care este învinuit, încadrarea juridică a acesteia şi să-i asigure posibilitatea pregătirii şi exercitării apărării. Orice parte are dreptul să fie asistată de apărător în tot cursul procesului penal. Organele judiciare au obligaţia să încunoştinţeze de îndată şi înainte de a-l audiat, pe învinuit sau pe inculpat despre dreptul de a fi asistat de un apărător.

Totodată, potrivit art. 171 alin. 1 Cod procedură penală, învinuitul sau inculpatul are dreptul să fie asistat de un apărător în tot cursul urmăririi penale şi al judecăţii, iar organele judiciare sunt obligate să-i aducă la cunoştinţă acest drept. În completare, alin. 2 şi 3 ale aceluiaşi articol se referă la cazurile în care asistenţa juridică este obligatorie. Din conţinutul acestor texte de lege se desprinde concluzia că asistenţa juridică excede cadrul unui drept subiectiv prin aceea că învinuitul sau inculpatul nu are posibilitatea de a renunţa la apărător în situaţiile prevăzute de lege - art. 171 alin. 2 şi 3. Asistenţa juridică obligatorie a învinuitului sau inculpatului reprezintă o cerinţă fundamentală a desfăşurării procesului penal, întrucât chiar şi în situaţia în care inculpatul arestat preventiv declară că refuză să fie asistat de apărătorul desemnat din oficiu şi că renunţă la serviciile acestuia, preferând să se apere singur, organul judiciar nu poate să dea curs opţiunii acestuia.

Pe lângă cazurile de asistenţă juridică obligatorie comune atât urmăririi penale, cât şi judecăţii, s-au prevăzut cazuri suplimentare de asistenţă juridică obligatorie în cursul judecăţii, când s-au săvârşit infracţiuni pentru care legea prevede o pedeapsă de 5 ani sau mai mare ori detenţiunea pe viaţă. Aceste dispoziţii legale se aplică indiferent de modul în care a fost sesizată instanţa de judecată şi indiferent dacă, în cauză, se reţin circumstanţe atenuante, care ar putea duce la scăderea pedepsei sub limita de 5 ani. Potrivit art. 172 alin. 1 C. pr. pen., în cursul urmăririi penale, apărătorul învinuitului sau inculpatului are dreptul să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală care implică audierea sau prezenţa învinuitului sau inculpatului căruia îi asigură apărarea şi poate formula cereri şi depune memorii.

Lipsa apărătorului nu împiedică efectuarea actului de urmărire penală, dacă există dovada că apărătorul a fost încunoştinţat de data şi ora efectuării actului. încunoştinţarea se face prin notificare telefonică, fax, internet sau prin alte asemenea mijloace, încheindu-se în acest sens un proces-verbal. Când asistenţa juridică este obligatorie, organul de urmărire penală va asigura prezenţa apărătorului la ascultarea învinuitului sau inculpatului. In cazul în care apărătorul învinuitului sau inculpatului este prezent la efectuarea unui act de urmărire penală, se face menţiune despre aceasta, iar actul este semnat şi de apărător. Persoana reţinută sau arestată are dreptul să ia contact cu apărătorul, asigurându-i-se confidenţialitatea convorbirilor. Apărătorul are dreptul de a se plânge, potrivit art. 275, dacă cererile sale nu au fost acceptate.

Aşa cum am arătat Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 172 alin. 1 Cod procedură penală, subliniind în acest sens că modificând şi completând Codul de procedură penală, Legea nr. 356/2006, în art. I pct. 99, a dat art. 172 alin. 1 un alt conţinut, şi anume: „În cursul urmăririi penale, apărătorul învinuitului sau inculpatului are dreptul să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală care implică audierea sau prezenţa învinuitului sau inculpatului căruia îi asigură apărarea şi poate formula cereri şi depune memorii”. Textul alin. 1 al art. 172, înainte de a fi modificat, avea următorul conţinut: „În cursul urmăririi penale apărătorul învinuitului sau inculpatului are dreptul să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală şi poate formula cereri şi depune memorii”. Curtea a constatat că modificarea adusă art. 172 alin. 1 constă în introducerea în textul legii a următoarei sintagme: „care implică audierea sau prezenţa învinuitului sau inculpatului”. Aceasta este partea de text care, raportată la art. 24 din Constituţie, se constată că este o condiţionare şi o restrângere a dreptului apărătorului de a asista la efectuarea actelor de urmărire penală privindu-l pe învinuitul sau inculpatul căruia îi asigură apărarea şi, prin aceasta, este o restrângere şi o limitare a însuşi dreptului la apărare.

Tot astfel, Curtea Constituţională a observat că şi prevederile art. 173 alin.(1) din Codul de procedură penală au fost modificate şi completate prin aceeaşi Lege nr. 356/2006, prin art. I pct. 101, şi în acelaşi sens în care au fost modificate şi completate prevederile art. 172 alin.(1) din Codul de procedură penală, cu aceeaşi condiţionare şi limitare a dreptului la apărare pentru celelalte părţi din procesul penal. 

. . .