Drept civil. Sinteze - Ed. a II-a, 2010

Acţiunea oblică şi acţiunea pauliană

- Planul lucrării -

- Capitolul 1 - Noţiuni şi explicaţii introductive privind drepturile creditorilor asupra patrimoniului debitorului

1.1. Categorii de drepturi ale creditorului asupra patrimoniului debitorului

1.2. Măsuri ce pot fi luate de creditor pentru conservarea patrimoniului debitorului

1.2.1. Noţiune

1.2.2. Categorii de măsuri conservatorii

1.3. Elemente generale privind acţiunea oblică şi acţiunea pauliană

- Capitolul 2 - Acţiunea oblică

2.1. Noţiunea de acţiune oblică şi natura juridică a instituţiei

2.2. Domeniul de aplicare

2.2.1. Categoriile de acţiuni ce pot fi exercitate de creditori

2.2.2. Excepţii. Drepturi şi acţiuni patrimoniale exclusiv personale

2.3. Condiţiile intentării acţiunii oblice

2.3.1. Condiţii cu privire la dreptul de creanţă

2.3.2. Condiţii pe care trebuie să le îndeplinească debitorul

2.3.3. Condiţii pe care trebuie să le îndeplinească creditorul

2.4. Efectele acţiunii oblice

2.4.1. Efecte faţă de creditorul ce exercită acţiunea oblică

2.4.2. Efectele intentării acţiunii faţă de debitor

2.4.3. Efecte faţă de terţul pârât

2.4.4. Efectele faţă de ceilalţi creditori ai debitorului pasiv

- Capitolul 3 - Acţiunea pauliană

3.1. Originea acţiunii pauliene

3.2. Noţiunea de acţiune pauliană. Sediul normativ în materie

3.3. Natura juridică a acţiunii pauliene. Delimitări faţă de acţiunea în simulaţie

3.4. Domeniul de aplicare

3.5. Condiţiile de admisibilitate a acţiunii pauliene

3.6. Efectele admiterii acţiunii pauliene

- Capitolul 4 - Delimitarea acţiunii oblice şi acţiunii pauliene în raport cu alte acţiuni

4.1. Aspecte generale

4.2. Noţiuni şi explicaţii privind acţiunile directe

4.3. Condiţiile de exercitare a acţiunilor directe

- Capitolul 5 - Concluzii şi observaţii finale

Ultimul volum - cel de-al cincelea - al tratatului Bazele dreptului civil este consacrat succesiunilor.

Volumul de faţă face parte din categoria lucrărilor de anvergură în materie, fiind una dintre cele mai ample după cele două volume apărute în anii '60 prin Editura Academiei, sub semnătura erudului cercetător şi profesor universitar Mihail Dodel Eliescu.

Prin structura sa şi prin aria tematicii, lucrarea poate constitui un punct solid de plecare pentru o ediţie viitoare care va supune prelucrării în mod critic şi comparatist practica judecătoarească în materie, la un număr de ani de la intrarea în vigoare a Noului Cod Civil, deosebirile de reglementare juridică între Codul Civil existent şi cel care îl va înlocui şi principalele aspecte doctrinare.

Lucrarea încearcă să răspundă unor întrebări fundamentale cu privire la publicitatea imobiliară, analizând într-o manieră concretă principalele elemente ce alcătuiesc esenţa acestei proceduri.

Astfel, cartea debutează cu o scurtă expunere teoretică a noţiunilor generale, sistematizată sub forma unor răspunsuri venite în întâmpinarea celor mai des întâlnite întrebări din domeniu.

Atât cititorii avizaţi, cât şi cei neiniţiaţi în domeniul juridic, vor regăsi elemente comune ale publicităţii imobiliare şi vor avea schema exactă a paşilor necesari în vederea îndeplinirii ei.

Lucrarea de faţă este structurată pe parcursul a două părţi:

- Prima parte cuprinde textul Codului civil român în vigoare, cu modificările apărute până în octombrie 2009. Codul este însoţit de un index alfabetic detaliat, având drept scop a facilita cititorilor mai puţin obişnuiţi cu structura lui, accesul rapid la normele legale în vigoare.

- Cea de-a doua parte cuprinde Noul Cod Civil, adoptat de Parlament prin Legea nr. 287/2009 la 26 iunie, în urma angajării răspunderii de către Guvern.

PROMO

Din 9 noiembrie 2011 - pe stoc Noul Cod Civil Republicat - Ad Litteram,

EDIŢIE CARTONATĂ, INTERIOR CUSUT, 

HÂRTIE DE CALITATE SUPERIOARĂ, COTOR ROTUND 

Un adevărat instrument de lucru pentru birou!

CLICK PENTRU DETALII

Contractul de împrumut este unul dintre cele mai frecvent întâlnite în practica zilelor noastre, datorită serviciilor deosebite pe care le oferă atât persoanelor fizice, cât şi persoanelor juridice.

Acest contract este întâlnit şi în raporturile comerciale şi bancare, însă pe parcursul lucrării vom avea în vedere doar contractul de împrumut reglementat de normele dreptului civil.

Contractul de împrumut poate fi definit ca fiind acela prin care o persoană, numită împrumutător, transmite unei alte persoane, numită împrumutat, folosinţa sau proprietatea unui bun, cu obligaţia pentru aceasta din urmă să restituie la scadentă bunul în natură (în individualitatea sa) sau bunuri de acelaşi gen, de aceeaşi calitate şi în aceeaşi cantitate.

Din definiţia de mai sus rezultă că, în temeiul unui contract de împrumut reglementat de normele dreptului comun, se poate transmite atât folosinţa, cât şi proprietatea asupra unor bunuri. Astfel, la încetarea contractului, împrumutatul va trebui să restituie obiectul împrumutat, respectiv un obiect similar cu acesta.

Potrivit prevederilor art. 1576 C. Civ., „împrumutul de consumaţie este acel contract prin care o persoană, numită împrumutător, transmite proprietatea asupra unor lucruri fungibile şi consumptibile unei alte persoane, numită împrumutat, cu obligaţia acestuia din urmă de a restitui la scadenţă aceeaşi cantitate de lucruri de acelaşi gen şi aceeaşi calitate”.

Împrumutul de consumaţie (împrumutul propriu-zis) mai este cunoscut şi sub denumirea de mutuum.Aşadar, obiectul unui contract de împrumut poate fi format şi din bunuri de gen, situaţie în care contractul capătă un profil juridic distinct.

Părţile împrumutului de consumaţie sunt:

 împrumutătorul;

 împrumutatul. Acestea pot fi persoane fizice, sau persoane juridice (de drept public sau privat). Împrumutul este un contract extrem de răspândit mai ales sub forma împrumutului de bani.

Comodatul sau împrumutul de folosinţă este acel contract prin care o persoană, numită comodant, remite spre folosinţa temporară şi gratuită unei alte persoane, numită comodatar, un lucru nefungibil şi neconsumptibil, cu obligaţia pentru acesta de a-l restitui la termen în natură, în individualitatea sa - art. 1560 C. civ.

După cum rezultă din această definiţie, părţile contractului de comodat sunt :

 comodantul, împrumutătorul, adică persoana care remite bunul;

 comodatarul, împrumutatul, cel căruia i se împrumută bunul.

Acest contract se poate încheia între persoane fizice, între acestea şi persoane juridice, precum şi, în condiţiile respectării principiului specialităţii capacităţii de folosinţă, între persoane juridice.

Locaţiunea este un contract prin care o persoană, numită locator, se obligă să asigure unei alte persoane, numită locatar (chiriaş), folosinţa temporară sau parţială, a unui bun în schimbul unei sume de bani sau alte prestaţii, numită chirie (art. 1411 C. civ.).

Locaţiunea (deşi se poate spune că reprezintă o „vânzare” a folosinţei) se deosebeşte de contractul de vânzare-cumpărare prin faptul ca transmite numai dreptul de folosinţă - ca drept de creanţă - asupra lucrului, iar nu un drept real. Chiar dacă lucrul dat în locaţiune este producător de fructe, locatorul dobândeşte proprietatea fructelor nu în virtutea locaţiunii, ci ca accesoriu al folosinţei. Iar în opinia altor autori, locatorul fiind obligat sa-i asigure folosinţa lucrului, nu şi dobândirea proprietăţii fructelor. Astfel fiind, dacă contractul are ca obiect numai dobândirea unor fructe, (de exemplu, arborii din pădure, recolta de pe câmp etc.), contractul nu poate fi calificat locaţiune, ci vânzare-cumpărare.

Cu atât mai mult, contractul nu poate fi calificat locaţiune, ci vânzare-cumpărare, dacă are ca obiect produse (foloase trase prin consumarea substanţei lucrului), deoarece folosinţa locativă nu poate sa absoarbă lucrul însuşi şi puterea lui productivă.

Originea contractului de mandat o găsim în dreptul roman. Dreptul roman a inspirat fundamental legislaţiile civile moderne, mărturie stând în acest sens Codul civil francez, regăsind aproape ad litteram în Codul civil român. Explicaţia vitalităţii excepţionale a acestui sistem juridic al antichităţii stă în aceea că romanii au reuşit să creeze concepte prin intermediul cărora au tradus în limbaj juridic structurile fundamentale, perene ale raporturilor civile interumane.

O asemenea elaborare a făcut posibil ca multe dintre construcţiile şi categoriile juridice respective să fie utilizate pe scară universală şi să fie preluate de legislaţiile moderne fără modificări importante. Amintim, cu titlu de exemplu, conceptul de obligaţie contractuală, transferul sau stingerea obligaţiilor, contractul, termenul sau condiţia etc.

Temeiul legal al contractului de mandat este dat de art. 1532-1559 C. civ . Faţă de împrejurarea că mandatul poate fi cu reprezentare sau fără reprezentate – după cum, în raporturile cu terţii cu care urmează să încheie actele juridice stipulate în contract, mandatarul lucrează în numele mandantului sau în numele său, înţelegerea dintre el şi mandant fiind păstrată ocultă – trebuie precizat că reglementarea din Codul Civil este consacrată mandatului cu reprezentare.

Contractul de rentă viageră este instrumentul juridic prin care o persoană înstrăinează un bun sau plăteşte o sumă, numită capital, în schimbul unei prestaţii periodice în bani, care urmează a i se plăti până la decesul său.

Prestaţia periodică pe care o primeşte persoana care a înstrăinat bunul sau a vărsat capitalul se numeşte rentă viageră.

Contractul de rentă viageră se încheie între două persoane şi anume:

1. Persoana care plăteşte suma de bani sau înstrăinează bunul se numeşte credirentier (creditorul rentei), şi

2. Persoana care se obligă să plătească periodic suma de bani stipulată se numeşte debirentier (debitorul rentei).

Codul civil defineşte contractul de societate în art. 1491 ca fiind acel „contract prin care două sau mai multe persoane se învoiesc să pună ceva în comun, cu scop de a împărţi foloasele ce ar putea deriva”. Referindu-se la persoane, art. 1491 C. civ. nu face distincţie între persoanele fizice şi persoanele juridice, de unde concluzia că un asemenea contract poate fi încheiat şi între persoane juridice, sau între persoane fizice şi persoane juridice. Între asociaţi, contractul de societate creează o comuniune de interese.

Profilul juridic al acestui contract face ca societatea să se deosebească de indiviziune şi de comunitatea de bunuri. Ea nu trebuie confundată nici cu asociaţia, deoarece o asociaţie are scop nepatrimonial . Ori, obţinerea foloaselor este de esenţa contractului de societate civilă.

Pornind de la definiţia dată societăţii de art. 1491 C. civ., majoritatea autorilor de specialitate definesc societatea civilă ca fiind contractul prin care două sau mai multe persoane „se obligă, fiecare faţă de celelalte, să pună în comun aportul lor material şi/sau de muncă spre a constitui un fond şi să desfăşoare împreună o activitate în vederea atingerii unui scop patrimonial comun, foloasele sau pierderile fiind împărţite între ele”.

CONTRACTUL reprezintă o instituţie juridică fundamentală a dreptului care a fost şi continuă să fie izvorul principal de obligaţii, prin care se realizează circulaţia bunurilor, prestările de servicii şi, în general, satisfacerea trebuinţelor materiale şi spirituale ale oamenilor.

Potrivit art. 942 Cod civil, contractul este „acordul de voinţă între două sau mai multe persoane pentru a constitui sau a stinge între dânşii raporturi juridice”.

Contractul prezintă următoarele caractere juridice:

- este un izvor de obligaţii a cărui existenţă depinde de voinţa părţilor;

- este un act juridic bi sau multilateral, care exprimă voinţa conciliantă şi interesele părţilor sub forma acordului, a consimţământului.

- este un instrument juridic prin care subiectele de drept pot constitui, modifica sau stinge raporturi juridice obligaţionale în conţinutul cărora intră drepturi şi obligaţii în folosul ori în sarcina acestora. În legislaţia noastră, termenul de contract este echivalent celui de convenţie, lucru ce rezultă din cuprinsul Titlului III Cod civil intitulat „Despre contracte sau convenţii”, care cuprinde reglementările privitoare la contracte (art. 942-1222). Conform dreptului roman, „contractul este legea părţilor”.

În Codul civil român această idee a fost preluată în art. 969, care precizează: „Convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante”. Urmând linia tradiţională a dreptului roman, subiectele contractului poartă denumirea de „părţi contractante” sau pur şi simplu „părţi”.

Vânzarea-cumpãrarea îşi gãseşte originile în perioada apariţiei proprietãţii private asupra bunurilor, când apare într-o formã incipientã economia de schimb.

De-a lungul istoriei, în corelaţie cu diviziunea socialã a muncii şi schimbarea raportului între economia închisã şi cea deschisã, acest tip de contract a cunoscut o serie de transformãri.

Pânã în prezent au existat trei momente importante în evoluţia economicã, de care se leagã şi evoluţia de la contractul de schimb la cãtre cel de vânzare-cumpãrare, precum şi perfecţionarea acestuia din urmã. Primul moment este reprezentat de etapa în care omul a obţinut o producţie mai mare decât cea necesarã şi a apelat la schimb, pe baza acestui surplus, pentru a-şi asigura necesarul de alte produse.

De „lege lata”, prescripţia extinctivă este reglementată ca o instituţie juridică de ordine publică, destinată ocrotirii unui interes general, adică înlăturarea incertitudinii în raporturile juridice civile şi asigurarea stabilităţii lor.

Acest caracter al instituţiei rezultă şi din aceea că legea prevede, pe de o parte, inadmisibilitatea clauzelor care s-ar abate de la normele ce reglementează prescripţia extinctivă, deci părţile nu pot deroga, prin act juridic, de la normele juridice respective (art. 1 alin. final din Decretul nr. 167/1958, potrivit căruia, “orice clauză care se abate de la reglementarea legală a prescripţiei extinctive este nulă”) , iar, pe de altă parte, obligativitatea aplicării, din oficiu, de către organul de jurisdicţie a normelor juridice privind prescripţia extinctivă (art. 18 din Decretul nr. 167/1958).

Faţă de aceste aspecte, „de lege ferenda”, în literatura juridică de specialitate s-a propus să se revină la soluţia prevăzută de art. 1841 din Codul civil, în sensul că prescripţia să fie aplicată numai când partea interesată invocă aceasta, soluţie care ar fi cerută şi justificată de principiul disponibilităţii, aplicabil în dreptul civil.

Pornind de la constatarea că textele art. 476-478 Cod civ. folosesc expresia de domeniu public fără a o opune celei de domeniu privat, incluzând atât bunuri care fac parte din domeniul public, cât şi din cel privat, în doctrina juridică s-a spus că înţelesul trebuie să fie acela de „bunuri domeniale” sau „domeniu al statului”, care cuprinde toate bunurile proprietatea statului, indiferent de categoria căreia îi aparţin.

Precizăm faptul că noţiunea de domeniu public are o conotaţie istorică. Ca urmare a revoluţiilor burgheze din Europa secolelor XVII-XVIII, bunurile care în epoca feudala aparţineau Coroanei sau prinţului, alcătuind domeniul acestuia, trec acum în proprietatea naţiunii, formând aşa numitul domeniu public al statului. Această noţiune evocă ideea de totalitate de bunuri ce aparţin subiecţilor de drept public, determinate ca atare de legea statului şi a unităţilor administrativ-teritoriale. După adoptarea Constituţiei din 1991, şi ulterior ca urmare a revizuirii acesteia în anul 2003, pe baza interpretării art. 136, alin. 3 din legea fundamentală, din care rezultă că unele bunuri fac exclusiv obiectul proprietăţii publice, iar toate celelalte bunuri pot fi obiectul proprietăţii publice sau private, s-a spus că proprietatea publica poate fi de domeniul public sau de domeniul privat . Astfel, între noţiunile de proprietate publică şi domeniu public nu ar exista identitate, diferenţa fiind cea dintre gen şi specie. Faţă de actualul stadiu al legislaţiei noastre acest punct de vedere a fost combătut în literatura de specialitate, arătându-se că noţiunea de „domeniu public” are mai degrabă o conotaţie de ordin istoric, găsindu-şi sorgintea în cea de „domeniu al coroanei”.

În concluzie, între noţiunile de proprietate publică şi domeniu public există identitate, legile ordinare neputând să utilizeze termenii public şi privat cu un alt înţeles decât cel dat de legiuitorul constituant.

Administraţia se regăseşte pretutindeni, în toată complexitatea vieţii sociale, constituind una din cele mai utile activităţi umane. Administraţia publică în statul de drept reprezintă principala pârghie prin care se realizează valorile stabilite la nivelul palierului politic. Ea trebuie să fie continuă, omniprezentă, promptă şi energică, deoarece reprezintă necontenit statul, atât în interior, cât şi în exterior. În orice compartiment al vieţii sociale, procesul complex al administrării constă într-o activitate raţională şi eficientă de utilizare a resurselor umane, materiale şi financiare în scopul obţinerii unor rezultate maxime cu eforturi minime.

Complexitatea cerinţelor sociale, ridică în faţa administraţiei o serie de probleme, care trebuie rezolvate. Societatea cunoaşte un proces continuu de multiplicare şi diversificare a sarcinilor administraţiei, care impune necontenite îmbunătăţiri şi perfecţionări în structura şi activitatea administraţiei, prin utilizarea unor metode şi tehnici moderne. În ţara noastră, tranziţia spre economia de piaţă a determinat o transformare şi în calitatea administraţiei, conducând la profesionalism.

Administraţia publică din ţara noastră s-a văzut confruntată în ultimii ani cu schimbări semnificative în ceea ce priveşte cadrul propriu de funcţionare, aşteptările din partea cetăţenilor, atribuţiile şi responsabilităţile. Includerea ei, cel puţin declarativ, în procesul general de reforme a făcut-o să se confrunte cu un set de dileme caracteristice întregii societăţi.

Conţinutul dreptului de proprietate este dat în principal de cele trei atribute ale sale: posesia, folosinţa şi dispoziţia. Alte drepturi reale principale fiinţează ca urmare a separării atributelor componente ale dreptului de proprietate, adică prin dezmembrămintele dreptului de proprietate şi constituirea unui nou drept, opozabil tuturor, inclusiv proprietarului.

Astfel, dezmembrămintele, ca drepturi reale asupra lucrului altuia, limitează caracterul exclusiv al dreptului de proprietate. Concomitent asupra aceluiaşi lucru îşi exercită limitat prerogativele, titularul dreptului de proprietate, precum şi titularul dezmembrământului dreptului de proprietate. Dreptul de proprietate este dreptul cel mai complet asupra unui lucru, iar cele trei atribute ale sale au caracter absolut, în sensul că ele există în raporturile proprietarului cu terţii şi un caracter exclusiv, în sensul că numai proprietarul le poate exercita în deplinătatea lor.

Astfel, se poate spune că, dintre drepturile reale, dreptul de proprietate este cel mai important, deoarece conferă titularului toate cele trei atribute, celelalte drepturi reale neconferind titularului lor decât unele dintre cele trei atribute. Aceasta se realizează în situaţia în care atributele dreptului de proprietate sunt exercitate de titulari diferiţi, astfel că se ajunge la dezmembrarea dreptului de proprietate, în sensul că atributul dispoziţiei revine întotdeauna la proprietar, iar celelalte două atribute, respectiv posesia şi folosinţa, sunt exercitate de alte persoane, în condiţiile stabilite de lege.

Dicţionarul de drept civil şi de proceduri civile reprezintă o încercare de a defini noţiunile de drept civil, precum şi pe cele ale procedurii civile de drept comun, la care s-au adăugat cele instituite prin unele proceduri speciale în materie civilă.

 Demersul de faţă are în vedere, cu preponderenţă, Codul civil al României (Legea nr. 287/2009 publicată în M.Of. nr. 511 din 24 iulie 2009), cât şi proiectul de Cod de procedură civilă în forma trimisă Parlamentului în cursul anului 2009.

Importanţa societăţilor în dreptul privat a condus la necesitatea reglementării acestora încă din cele mai vechi timpuri. Punctul de pornire l-a constituit societatea civilă, ale cărei origini se regăsesc în dreptul privat roman. Treptat, în decursul timpului, formele de societăţi s-au diversificat odată cu apariţia societăţilor comerciale.

Astfel, se disting trei etape importante în evoluţia istorică a reglementării societăţilor: etapa antică, etapa medievală şi etapa modernă.

§ 1. Etapa antică. Primele reglementări având ca obiect instituţia juridică a societăţilor se regăsesc în Codul lui Hammurabi, din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea î.e.n. Acest moment legislativ antic consacră societăţilor şapte din cele 34 de articole rezervate contractelor . Meritul acestui Cod este acela de a fi consfinţit în plan legislativ posibilitatea de asociere în scopul obţinerii unor foloase patrimoniale.

§ 2. Etapa medievală. În ţara noastră, primele reglementări având ca obiect societăţile şi actul lor constitutiv (contractul de societate) le întâlnim în Legiuirea Caragea (1818) şi în Codul Calimah (1817) . Astfel, Legiuirea Caragea definea în art. 1 al Capitolului 14 „tovărăşia” - „un fel de obştire şi se zice, când doi sau mai mulţi, tocmindu-se, vor pune toţi câte atât, cu care se negustoresc împreună, având ca obşte şi câştigul şi paguba”.

§ 3. Etapa modernă. Această etapă se caracterizează prin reglementarea sistematică şi atotcuprinzătoare a societăţilor. Astfel, se face distincţie între societăţile civile (reglementate de Codul civil român din 1864, prin dispoziţiile art. 1491-1531) şi societăţile comerciale, reglementate de Codul comercial român din 1887 (art. 77 şi urm.). În funcţie de ramura de drept căreia îi aparţin, societăţile întâlnite în dreptul nostru privat pot fi împărţite în trei mari categorii (tipuri):

 societăţi civile - reglementate prin norme aparţinând dreptului civil (art. 1491-1531 C. civ.);

 societăţi comerciale - care constituie obiect de reglementare al dreptului comercial;

 societăţi agricole.

Lucrarea se constituie într-un examen sistematizat şi complet al elementelor esenţiale ale contractului de vânzare-cumpărare, schimb, donaţie, locaţiune, închirierea locuinţei, arendare, antepriză, mandat, comodat, împrumut de consumaţie, depozit, asigurare, societate civilă, rentă viageră şi întreţinere, valorificând, în egală măsură, atât bogata legislaţie în domeniu, cât şi numeroasele dezbateri doctrinare şi soluţii jurisprudenţiale.

Cartea "Drept civil. Drepturile reale principale" a fost scrisa de Ioan Adam si a fost publicata de editura C. H. Beck, in data de 10 octombrie 2005

Se poate spune că Noul Cod civil este Vechiul Cod civil. Cele mai multe dintre normele din Codul civil în vigoare au fost preluate în Noul Cod civil. Acest adevăr a fost urmat, în această lucrare, în modul de prezentare a reglementărilor din Noul Cod civil.

 De cele mai multe ori, ele nu au fost analizate în mod separat, ci împreună cu reglementările din Codul civil în vigoare.

În măsura în care unele dintre soluţiile cuprinse în Noul Cod civil, deşi nu se regăsesc în Codul civil în vigoare, sunt contribuţia practicii judiciare şi a doctrinei, ele îşi găsesc şi îşi vor găsi aplicarea chiar şi înainte de intrarea în vigoare a acestui act normativ.

Studiul lor este cu atât mai necesar în prezent. Numai atunci când soluţiile din Noul Cod civil sunt cu totul noi, ele au fost analizate în mod distinct de reglementările din Codul civil în vigoare.

Ediţia a treia a lucrării Drept civil. Drepturile reale principale se adresează în primul rând celor care studiază în facultăţile de drept. De aceea şi modul în care este abordată materia este cel deja consacrat pentru acest gen de lucrări.

De asemenea, prezentarea sistematizată a cazurilor în care legea permite restituirea în natură a imobilelor şi a celor în care se pot acorda măsuri reparatorii în echivalent, explicarea prevederilor legale care reglementează regimul circulaţiei juridice a terenurilor şi a construcţiilor, precum şi analiza critică a jurisprudenţei relevante oferă informaţii utile şi celor care sunt direct implicaţi în activitatea practică de aplicare a acestei legilaţii.

Lucrarea se adresează studenţilor care parcurg disciplina Drept civil. Drepturile reale principale.

Fiecare temă tratată este structurată pe trei secţiuni (de scheme şi rezumate teoretice, de speţe şi de citate din literatura juridică română şi franceză), obţinându-se astfel un instrument util de lucru atât în timpul seminarelor, cât şi pentru pregătirea individuală.

TITLU EPUIZAT!

Lucrarea "Drept civil. Idei producatoare de efecte juridice" expune ideile fundamentale ale dreptului civil - buna-credinta, aparenta, conversiunea prin reductiune a actelor juridice civile, inexistenta juridica, absenta, raspunderea civila delictuala, si autonomia de vointa - concepte cu puternice efecte in toata aria dreptului.

Continutul propriu-zis al lucrarii "Drept civil. Partea generala. Editia 2" consta într-o caracterizare generala a dreptului civil, definirea si analizarea elementelor raporturilor juridice civile proba si izvoarele acestora, notiunea si clasificarea, conditiile de validitate, modalitatile, efectele si nulitatea actului juridic civil, notiunea si reglementarea prescriptiei extinctive.

TITLU EPUIZAT!

Drept civil. Partea generala. Persoanele. Caiet de seminar reprezinta un instrument de lucru accesibil, necesar, dar nu suficient, o lucrare in cuprinsul careia institutiile dreptului civil sunt prezentate sintetic, intr-o forma concisa si atractiva, care sa faciliteze insusirea limbajului juridic, invatarea si intelegerea conceptelor, ideilor si teoriilor.

Cunostintele dobandite pot fi verificate cu usurinta, lucrarea continand, la sfarsitul fiecarui capitol, o fisa pedagogica cuprinzand aplicatii practice, posibile teme pentru redactarea unor referate sau eseuri, jurisprudenta si bibliografie utila pentru aprofundarea studiului materiei prezentate.

Lucrarea "Drept civil. Persoanele. Editia 2" sintetizeaza principalele probleme pe care le ridica studiul celor doua mari categorii de subiecte ale dreptului civil: persoana fizica si persoana juridica.

Accentul este însa pus pe studiul persoanei fizice, nu numai pentru ca omul, privit în individualitatea sa, este cel mai important subiect de drept, dar si pentru ca studentii vor dobândi informatii de detaliu despre diversele categorii de persoane juridice atunci când vor studia alte materii, asa cum este, spre exemplu, cazul dreptului comercial.

TITLU EPUIZAT!

Volumul "Drept civil. Persoanele. Scheme" reprezinta o încercare de a sintetiza ampla si complexa materie a dreptului civil.

TITLU EPUIZAT!

Cartea "Drept civil. Succesiunile" isi depaseste obiectivul primordial, acela de a raspunde necesitatilor universitare ale studentilor, apropiindu-se - prin ampla documentare, (raportata la elemente de drept comparat s.a.) - de rigorile unui tratat.

TITLU EPUIZAT!

Drept civil. Succesiunile reprezinta un curs universitar in care autorii analizeaza, printr-o abordare clara si accesibila, reglementarile privind succesiunile in dreptul civil roman.

Dupa un titlu, in care sunt prezentate regulile generale ale mostenirii lucrarea analizeaza, cum era si firesc, cele doua moduri de transmisiune succesorala, cea legala si cea testamentara.

Lucrarea se adresează cu precădere studenţilor în studierea disciplinei „Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor”.

Structurată pe trei secţiuni (de scheme şi rezumate teoretice, de speţe şi de citate din literatura juridică română şi franceză) este un instrument util de lucru în timpul seminarelor, dar şi al pregătirii individuale.

TITLU EPUIZAT!

Plecand de la realitatile sociale si culturale, autorul prezinta intr-un mod cuprinzator evolutia stiintei dreptului si semnaleaza principiile proprii dreptului civil intr-o maniera devenita de pe acum traditionala.

Lucrarea insista intr-un mod aparte asupra conceptului juridic de "persoana", prezentand rolul, functiile, atributele si pozitia acesteia, ca subiect al diferitelor raporturi de drept civil.

TITLU EPUIZAT!

Printr-o intamplare fericita, unul dintre cele cateva exemplare ale cursului sapirografiat de Drept civil al profesorului Nicolae Titulescu, care se pare ca dateaza din 1916, a fost descoperit in anul 2000.

Atat materia primului volum: introducere in dreptul civil, persoanele, casatoria, divortul, filiatia cat si a celui de al doilea volum: privilegiile si ipotecile sunt tratate in perspectiva dreptului comparat – francez, belgian si german – si cu temeinice incursiuni in practica instantelor judecatoresti.

Cele mai multe dintre analize si solutii isi pastreaza nealterate importanta si chiar aplicabilitatea.

Surprinde minutia investigatiei stiintifice si izvoarele consultate si evocate.

Frazarea oratorica titulesciana, ce era capabila sa transforme in discurs chiar si prezentarea celor mai seci acte normative, este un alt element valoros al cursului.

Această lucrare este destinată persoanelor care vor să-şi uşureze munca de pregătire a examenului de primire sau definitivare în profesia de avocat şi a fost elaborată ţinând cont de bibliografia recomandată de instituţiile abilitate şi în conformitate cu legislaţia în vigoare la momentul redactarii.

Această lucrare este destinată persoanelor care vor să-şi uşureze munca de pregătire a examenului de primire sau definitivare în profesia de avocat şi a fost elaborată ţinând cont de bibliografia recomandată de instituţiile abilitate şi în conformitate cu legislaţia în vigoare la momentul redactarii.

STOC EPUIZAT!

Această lucrare este destinată persoanelor care vor să-şi uşureze munca de pregătire a examenului de primire sau definitivare în profesia de avocat şi a fost elaborată ţinând cont de bibliografia recomandată de instituţiile abilitate şi în conformitate cu legislaţia în vigoare la momentul redactarii.

Ştiinţa dreptului formulează principiile generale în baza cărora dreptul îşi structurează un mecanism adecvat: eficient şi adaptat la omul real, concret, de influenţare a comportamentului, în temeiul unor cerinţe valorice.  Ea este o ştiinţă explicativă, cu un statut specific, dar şi o ştiinţă normativă

Definind proprietatea publică prin prevederile art. 136 alin. 2 Constituţia României prevede la alin. 3, din acelaşi articol, care sunt bunurile ce sunt obiect exclusiv al proprietăţii publice, rezultând că celelalte bunuri fac obiectul proprietăţii private, ele nefiind limitativ enumerate.

 Ţinând cont de acest context, este de datoria legiuitorului ca, preluând cele mai noi concepţii din doctrina şi practica judiciară a ţărilor mai avansate, privind cazurile de nulitate absolută şi relativă, principiile efectelor nulităţii etc., dar aplicându-le la condiţiile concrete din ţara noastră, să intervină, atunci când sancţionează nerespectarea condiţiilor cerute la încheierea unui act juridic civil, pentru a arăta care tip de nulitate este mai eficient şi ce efecte produce aceasta. Nu trebuie exclusă nici posibilitatea ca, într-un viitor Cod civil, să se încerce consacrarea legislativă a unei teorii generale a nulităţii.

TITLU EPUIZAT!

Una dintre operele fundamentale ale literaturii noastre juridice, "Elementele dreptului civil", aparuta pentru prima oara in anul 1921, este o versiune concisa a cursului de drept civil sustinut de Matei B. Cantacuzino in perioada cat a predat in cadrul Universitatii din Iasi.

 Prezentand principalele institutii ale dreptului civil si ale dreptului familiei, reputatul avocat si orator adapteaza echilibrat principiile juridice la ideea de libertate, ca sinteza a nazuintelor celor mai inalte ale spiritului uman.

Lucrarea ofera o imagine asupra evolutiei institutiilor de drept civil, paralela cu cea a relatiilor sociale, economice si politice si, desi doctrina dreptului civil a cunoscut multiple interpretari, ramane un punct de referinta in literatura de specialitate datorita profunzimii gandirii juridice si a principiilor expuse, confirmate de-a lungul a trei sferturi de veac.

Executarea silită (urmărirea silită) este procedura prin mijlocirea căreia creditorul, titular al dreptului recunoscut printr-o hotărâre judecătorească sau printr-un alt titlu executoriu, constrânge - cu concursul organelor de stat competente - pe debitorul său, care nu-şi execută de bună voie obligaţiile decurgând dintr-un asemenea titlu, de a şi le aduce la îndeplinire, în mod silit.

Scopul activităţii judiciare nu se poate limita doar la obţinerea unei hotărâri judecătoreşti favorabile. Simpla recunoaştere a dreptului sau obligarea debitorului de a restabili dreptul încălcat ori contestat nu este, adeseori suficientă. De aceea, adeseori este necesară şi recurgerea la forţa de constrângere a statului pentru aducerea la îndeplinire a măsurilor dispuse printr-o hotărâre judecătorească, atunci când executarea acesteia nu se face în mod voluntar, aşa cum rezultă din prevederile art. 3711 din Codul de procedură civilă. Astfel, această constrângere şi pe cale de consecinţă realizarea dreptului subiectiv civil poate avea loc în faza executării silite.

Executarea silită nu este însă obligatorie, dar ea este întotdeauna posibilă. Este posibil ca debitorul, în faţa unei hotărâri înzestrate cu forţă executorie şi putere de lucru judecat, să se convingă de justeţea deciziei date şi să procedeze de bună voie la realizarea obligaţiei dispuse în sarcina sa. Legiuitorul trebuie să instituie însă un ansamblu de mijloace procedurale de natură a face posibilă realizarea efectivă a dreptului chiar şi în cazurile de opunere ale debitorului la îndeplinirea obligaţiilor statuate prin hotărârea judecătorească pronunţată împotriva sa.

Structurat pe parcursul a şase capitole, studiul propus vizează o analiză exhaustivă a următoarelor fapte juridice licite ca izvoare de obligaţii: gestiunea intereselor altei persoane, plata lucrului nedatorat şi îmbogăţirea fără justă cauză.

In primul capitol introductiv am avut în vedere unele noţiuni generale cu privire la teoria generală a obligaţiilor, în mod special reţinând atenţia noţiunea de obligaţie, importanţa şi clasificarea acestora, precum şi locul şi importanţa faptelor juridice ca izvoare de obligaţii. În Capitolul II al proiectului voi sublinia unele aspecte legate de noţiunea faptului juridic licit ca izvor de obligaţii, stabilind totodată importanţa faptelor juridice licite în rândul izvoarelor obligaţiilor.

Astfel, aşa cum voi detalia, în categoria faptelor licite, izvoare de obligaţii, sunt incluse, potrivit doctrinei şi practicii judiciare, gestiunea de afaceri, plata nedatorată şi îmbogăţirea fără justă cauză. virtutea legii.

În Capitolul III al lucrării este analizată, atât din punct de vedere teoretic, cât şi practic, instituţia juridică a gestiunii intereselor altei persoane.

Plata lucrului nedatorat formează obiect de cercetare în cadrul Capitolului IV al proiectului, fiind detaliate aspectele legate de: noţiune şi sediul legal, condiţiile plăţii nedatorate, natura juridică a plăţii nedatorate, efectele plăţii nedatorate, regulile privind restituirea plăţii nedatorate şi termenul de prescripţie şi nu în ultimul rând, situaţiile şi cazurile particulare privind inexistenţa obligaţiei de restituire a plăţii nedatorate. 993 C. civ.

În fine, în Capitolul V am avut în vedere analiza instituţiei juridice a îmbogăţirii fără justă cauză. Îmbogăţirea fără justă cauză constituie un fapt juridic licit - izvor de obligaţii, dezvoltat în doctrină şi în practica judecătorească, fără însă a avea o reglementare proprie în Codul civil. În partea finală a lucrării - Capitolul VI - sunt reţinute principalele concluzii cu privire la tema aleasă, fiind prezentate elementele esenţiale ale instituţiilor juridice analizate.

Fidejusiunea este o obligaţie accesorie la o obligaţie principală, căreia îi asigură executarea, ea neputând avea o existenţă independentă.

Atât sub aspectul condiţiilor de validitate cât şi sub aspectul cauzelor de stingere, se va aplica principiul accesorium sequitur principalem. În principiu:“Fidejusiunea nu poate exista decât pentru o obligaţiune validă.” (art. 1653, alin.1 C.civ. ). Astfel, dacă obligaţia principală este atinsă de o cauză de nulitate absolută sau de o cauză de nulitate relativă , fidejusorul se va putea prevala de această nulitate (chiar când debitorul principal va fi ratificat obligaţia sa atinsă de nulitate relativă ).

Orice altă cauză de ineficacitate a obligaţiei principale (de pildă, rezoluţiunea sau rezilierea) are efect identic asupra fidejusiunii.

De asemenea, împlinirea termenului extinctiv sau transformarea obligaţiei principale pe cale de novaţie obiectivă sau subiectivă ori pe cale de delegaţie perfectă (dar nu şi pe cale de delegaţie imperfectă, când raportului obligaţional preexistent i se adaugă altul nou) duce la stingerea fidejusiunii.

În cadrul acestei lucrări se va analiza funcţia juridică a cadastrului precum şi rolul şi importanţa publicităţii imobiliare. De aceea, cele spuse mai sus trebuie privite din perspectiva problematicii bunurilor imobiliare. În acest sens, pământul a avut şi are, din punct de vedere al formării şi dezvoltării societăţii omeneşti, o însemnătate deosebită, explicabil prin aceea că el este principalul furnizor al celor necesare vieţii materiale a omului.

În diferitele sectoare ale activităţii omeneşti, în funcţie de specificul acestora, pământul este folosit în diverse scopuri, ceea ce face ca rolul lui să nu fie acelaşi în toate ramurile economiei naţionale.

Astfel, în industrie unde procesul de producţie nu depinde de fertilitatea solului, rolul lui este altul decât în agricultură, unde procesul de producţie nu poate fi conceput fără această însuşire a pământului. Dacă în industrie, construcţii, transporturi etc., pământul reprezintă baza de amplasare şi de operaţii, deci condiţia generală a muncii, în agricultură şi silvicultură el constituie atât un mijloc de muncă cât şi obiectul principal al muncii, pe care oamenii îl folosesc în procesul de producere a bunurilor materiale.

În contextul evoluţiei jurisprudenţei constituţionale, analiza raportului dintre dreptul civil şi cel constituţional reprezintă o necesitate pentru teoria şi practica dreptului, doctrina franceză şi cea românească acordând spaţii din ce în ce mai extinse deciziilor instanţelor constituţionale ce includ referiri la principiile dreptului civil.

Diversitatea punctelor de vedere asupra acestui fenomen este însă de natură a introduce în limbajul juridic noţiuni ale căror contururi nu sunt mereu precizate, de unde necesitatea unor studii interdisciplinare prin care să fie identificate şi analizate elementele şi noţiunile juridice care susţin raportul dintre civil şi constituţional.

Instituţie clasică a dreptului civil, garanţia pentru evicţiune a evoluat în timp, fiind continuu cizelată de jurisprudenţă şi doctrină, pentru a putea răspunde mai bine nevoilor prezentului. Din această perspectivă, o analiză la zi, în lumina ultimelor soluţii jurisprudenţiale şi comentarii doctrinare, nu este câtuşi de puţin lipsită de interes, cu atât mai mult cu cât legislaţia noastră este într-o permanentă schimbare, impusă atât de evoluţia raporturilor juridice, cât şi ca urmare a necesităţii alinierii legislaţiei la aquis-ul comunitar şi la legislaţia internaţională, în general.

Ca regulă, a garanta înseamnă de fapt a asigura persoanei căreia i s-a predat un lucru, posesiunea liniştită a acelui lucru. În sensul său cel mai strict, etimologic, evicţiunea desemnează pierderea unui drept prin judecată . Termenul de „evicţiune” provine din latinescul „evictio, - onis” care înseamnă deposedare, ceea ce înseamnă că o persoană pierde dreptul său asupra unui lucru întrucât prin justiţie s-a recunoscut unui terţ un drept concurent cu al evinsului.

În doctrina noastră juridică s-a subliniat că studiul textelor din Codul civil relevă o sferă mai largă a noţiunii, nefiind indispensabilă o hotărâre judecătorească irevocabilă pentru angajarea răspunderii garantului. În dreptul nostru, Codul civil prevede că una dintre obligaţiile principale ale vânzătorului este aceea de a preda bunul, de unde concluzia că, în măsura în care dobânditorul este evins, tulburat, i se acordă posibilitatea de a se întoarce împotriva autorului său.

Expresia „fond de comerţ” este folosită rareori de legiuitor, atât în dreptul român, cât şi în cel francez .

În dreptul român, în mod incidental legiuitorul foloseşte termenul de „fond de comerţ”, în art. 861 din C. com., text aplicabil procedurii falimentului (în prezent abrogat) şi în art. 21 şi art. 42 din Legea nr. 26/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, privind registrul comerţului. În schimb, normele juridice actuale care reglementează activitatea contabilă folosesc expresia „fond de comerţ” stabilindu-i conţinutul, considerând că este o parte a „fondului comercial”.

În dreptul francez, Legea din 17 martie 1909 conţine reglementări cu privire la fondul de comerţ, dispoziţii care se limitează doar în a stabili câteva reguli relative la vânzarea, garantarea şi urmărirea lui. Legiuitorul foloseşte expresia „fond de comerţ” mai cu seamă în materie fiscală.

Din punct de vedere istoric, în dreptul francez, noţiunea de fond de comerţ a apărut în secolul al XIX-lea din necesităţi de ordin practic. Vechiul drept nu cunoştea decât fondul boutiq-urilor, comun profesiunilor de negoţ şi artizanat, care s-a identificat încet, încet cu mărfurile antrepozitate (depozitate) în magazinul exploatantului.

Împărţeala (partajul) este operaţiunea juridică prin care încetează starea de indiviziune, în sensul că bunurile stăpânite pe cote-părţi ideale sunt trecute în proprietatea exclusivă a fiecărui coindivizar şi determinate în materialitatea lor.

În conformitate cu prevederile art. 728 C. civ. nimeni nu poate fi silit să rămână în indiviziune, ceea ce însemnă că dreptul nostru exclude indiviziunea silită. În condiţiile legii, este însă admisă indiviziunea voluntară. Împărţeala (partajul) este o modalitate prin care moştenitorii îşi realizează dreptul de a ieşi din indiviziune. Partajul nu este însă, singura modalitate de încetare a indiviziunii (el este cel mai des întâlnit în practică).

Un ultim aspect pe care îl subliniem este acela că împărţeala poate avea loc prin bună învoială, iar în caz contrar va putea fi realizată pe cale judiciară. În ceea ce priveşte cadrul legal, în prezent, acesta este dat de Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 138/2000 care a introdus Capitolul VII1 intitulat „Procedura împărţelii judiciare”. Astfel aceste reglementări constituie dreptul comun aplicabil oricărei forme de împărţeală, Legea nr. 603/1943 pentru simplificarea împărţelilor judiciare, fiind abrogată.

Termenul de succesiune poate fi înţeles atât într-un sens larg, cât şi în sens restrâns. În sens larg, el desemnează „orice transmisiune de drepturi, chiar cu titlu particular”.

Astfel, în cadrul dreptului civil, „lato sensu”, prin succesiune se înţelege orice transmisiune de drepturi, între vii sau pentru cauză de moarte, transmisiune care poate fi universală, cu titlu universal sau cu titlu particular.

„Stricto sensu”, termenul de succesiune primeşte două accepţiuni:

- în primul rând, succesiunea, ereditatea sau moştenirea este transmiterea patrimoniului unei persoane fizice decedate, la una sau mai multe persoane în viaţă. În acest înţeles, se spune că o persoană succede alteia, sau o moşteneşte;

- într-un al doilea înţeles, derivând din primul, succesiunea, moştenirea sau ereditatea desemnează patrimoniul transmis „mortis causa”; în această accepţie, se spune că succesiunea sau moştenirea este vacantă sau insolvabilă.

Rezultă de aici, că termenul de succesiune, moştenire sau ereditate, înseamnă atât moştenirea mortis causa, cât şi obiectul acesteia.

Împrumutul cu dobândă – varietate a contractului de împrumut propriu-zis

Planul lucrarii

CAPITOLUL I: CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE.

Secţiunea I: Scurt istoric.

Secţiunea II: Reglementare legală.

Secţiunea III: Elemente de drept comparat.

CAPITOLUL II: PROBLEME GENERALE PRIVIND ÎMPRUMUTUL CU DOBÂNDĂ CA VARIETATE A CONTRACTULUI DE ÎMPRUMUT PROPRIU-ZIS.

Secţiunea I: Noţiune, caractere juridice şi condiţii de validitate ale împrumutului cu dobândă.

1.1. Noţiunea şi caracterele juridice.

1.2. Capacitatea părţilor.

1.3. Dovada contractului.

CAPITOLUL III: OBIECTUL CONTRACTULUI.

Secţiunea I: Lucrul împrumutat.

Secţiunea II: Dobânda. Dovada plăţii dobânzilor.

Secţiunea III: Reguli speciale privind răspunderea împrumutatului pentru nerespectarea obligaţiilor civile în cazul împrumuturilor băneşti.

Secţiunea IV: Prescripţia dreptului la acţiune pentru plata dobânzilor.

Secţiunea V: Contractul de împrumut bancar.

CAPITOLUL IV: EFECTELE ÎMPRUMUTULUI CU DOBÂNDĂ.

Secţiunea I: Obligaţiile împrumutatului.

1.1. Obligaţia de restituire.

1.2. Scadenţa obligaţiei de restituire.

1.3. Prescripţia acţiunii în restituire.

1.4. Răspunderea împrumutatului.

Secţiunea II: Obligaţiile împrumutătorului.

2.1. Răspunderea pentru vicii.

CAPITOLUL V: ÎNCETAREA ÎMPRUMUTULUI CU DOBÂNDĂ. CAUZE.

1. Prin plată.

2. Alte moduri de stingere.

Noţiunea de indiviziune este foarte vastă şi comportă multe dezvoltări, dintre care unele vor fi amintite pe parcursul lucrării. În materia succesiunilor însă, indiviziunea este rezultatul transmiterii ereditare a unei mase de bunuri în persoana mai multor comoştenitori.

 Toţi au drepturi asupra bunurilor succesorale, fără ca aceste drepturi să fie individualizate.

Determinarea drepturilor fiecăruia nu poate fi realizată decât prin operaţiunea partajului, adică împărţirea averii succesorale. După această operaţiune, fiecare dintre comoştenitori va primi în exclusiva sa proprietate o anumită cantitate de bunuri . Instituţia indiviziunii şi a partajului succesoral este cunoscută încă din cele mai vechi timpuri.

Astfel, în dreptul roman, proprietatea mai multor persoane asupra unui lucru, era numită condominium (coproprietate). Aceasta a apărut în cadrul proprietăţii familiale. După moartea lui pater familias, descendenţii, fără a păşi la împărţirea patrimoniului familial puteau continua să-l stăpânească în comun, păstrând dreptul, conform legii decemvirale, dar puteau să ceară şi împărţirea averii .

Lucrarea, singulară în literatura juridică română, realizează o analiză pe articole a legislaţiei asigurărilor, îmbinată cu referiri la soluţiile a peste 150 de hotărâri recente ale instanţelor judecătoreşti şi cu trimiteri la prevederile Noului Cod civil.

Materia suscită interes atât pentru practician, cât şi pentru omul de rând care conştientizează importanţa încheierii unui contract de asigurare, sau care, după caz, este obligat prin natura bunurilor pe care le deţine sau a activităţii pe care o prestează la încheierea unui astfel de contract.

Datorită restrângerilor aduse de lege, o persoană poate dispune de bunurile sale pentru cauză de moarte numai prin acte revocabile, adică prin legate cuprinse într-un testament; fapt care are menirea să asigure celui care lasă moştenirea, posibilitatea de a dispune până în ultima clipă a vieţii sale de bunurile agonisite de-a lungul vieţii.

Deci este interzisă devoluţiunea testamentară a moştenirii printr-un‚ contract, adică un act juridic irevocabil, legea interzicând pactele asupra unei succesiuni viitoare, nedeschise. Constituie pact asupra unei succesiuni viitoare convenţia, nepermisă de lege, prin care o persoană dobândeşte drepturi eventuale la o moştenire sau renunţă a ele.

Prohibirea acestor pacte este cunoscută încă din Dreptul roman, în orânduirea sclavagistă, când pater familias trebuia să păstreze neştirbită, facultatea de a face singur şi a desface la proprie voinţă dispoziţiile sale pentru cauză de moarte, păstrând astfel în mâinile sale un puternic instrument de constrângere asupra membrilor familiei.

Termenul de act juridic este întrebuinţat nu numai spre a desemna operaţia juridică, actul de voinţă (care este actul propriu-zis - negotim ori negotim juris) ci el se întrebuinţează şi pentru a desemna doar înscrisul constatator al actului de voinţă, adică un instrument probator al actului juridic (instrumentum probationim).

Spre deosebire de contract unde voinţa de a produce efecte juridice este încorporată într-un acord de voinţă , actul juridic civil presupune manifestarea unei singure voinţe. Prin urmare, contractul este o specie a actului juridic civil.

Conceptul de act juridic este un concept general, obţinut printr-un proces de abstractizare şi de generalizare a caracterelor comune diferitelor acte pe care le cuprinde. Este însă util şi necesar ca acest concept să fie privit şi din perspectiva categoriilor de acte juridice civile, stabilite în funcţie de anumite criterii de clasificare.

Continuând prezentarea, reţinem că prin condiţiile actului juridic se înţeleg elementele din care este alcătuit un asemenea act şi fără de care o convenţiune nu poate exista, nu se poate concepe. Termenul condiţie este polivalent, el având în doctrina şi legislaţia civilă, în afară de sensul arătat (element al actului juridic civil), încă două sensuri, şi anume: condiţie, ca modalitate a actului juridic civil (adică un element viitor şi nesigur de care depinde naşterea ori desfiinţarea actului juridic civil) şi condiţie ca şi clauză a actului juridic civil.

Pentru a putea fi studiate mai bine şi pentru a li se identifica mai uşor efectele condiţiile actului juridic civil au fost clasificate în raport de mai multe criterii.

Obligaţiile esenţiale ale cumpărătorului. Principalele obligaţii ale cumpărătorului se rezumă la două subcategorii:

  plata preţului convenit;

 ridicarea bunului predat de vânzător la data şi la locul convenite.

Pentru că, prin plata preţului, cumpărătorul transmite vânzătorului un drept de proprietate asupra sumei avansate, obligaţia de plată a fost asimilată oricărei obligaţii prin care se constituie un drept de proprietate (dare), spre deosebire de obligaţia esenţială a vânzătorului, care era de facere (efectuarea unei tradiţiuni ulterioare acordului de voinţă - emptor autem nummos venditoris facere cogitur).

Printr-o constituţiune imperială a lui Diocletianus (Codex Justinianeus repetitae praelectionis, Liber XXIV, Titulus octavus, De evictionibus) cumpărătorul a fost obligat să plătească preţul şi atunci când o evicţiune totală sau parţială din partea unui terţ îi ameninţa poziţia juridică, însă, cu condiţia ca el să fi primit suficiente garanţii contra evicţiunii din partea vânzătorului, garanţii ce puteau, exempli gratia, viza:

 existenţa unei ipoteci de care trebuia degrevat bunul cumpărat;

 existenţa unei servituţi ce greva bunul;

 existenţa unui pericol ca un terţ să invoce dreptul de proprietate asupra bunului.

Mandatul este un contract prin care o persoană, numită mandatar, se obligă să încheie unul sau mai multe acte juridice pe seama unei alte persoane, numită mandant, care îi dă această împuternicire şi pe care îl reprezintă. În sistemul nostru de drept, temeiul legal al contractului de mandat este art. 1532-1559 C. civ.

Faţă de împrejurarea că mandatul poate fi cu reprezentare sau fără reprezentate - după cum, în raporturile cu terţii cu care urmează să încheie actele juridice stipulate în contract, mandatarul lucrează în numele mandantului sau în numele său, înţelegerea dintre el şi mandant fiind păstrată ocultă - trebuie precizat că reglementarea din Codul Civil este consacrată mandatului cu reprezentare.

Aceasta nu înseamnă, desigur, că existenţa mandatului fără reprezentare ar putea fi pusă la îndoială, utilitatea sa practică impunându-l de la sine .

Această lucrare este destinată persoanelor care vor să-şi uşureze munca de pregătire a examenului de primire sau defi nitivare în profesia de avocat şi a fost elaborată ţinând cont de bibliografi a recomandată de instituţiile abilitate şi în conformitate cu legislaţia în vigoare.

Termenul de succesiune poate fi înţeles atât într-un sens larg, cât şi în sens restrâns. În sens larg, el desemnează „orice transmisiune de drepturi, chiar cu titlu particular”.

Astfel, în cadrul dreptului civil, „lato sensu”, prin succesiune se înţelege orice transmisiune de drepturi, între vii sau pentru cauză de moarte, transmisiune care poate fi universală, cu titlu universal sau cu titlu particular . „Stricto sensu”, termenul de succesiune primeşte două accepţiuni:

 în primul rând, succesiunea, ereditatea sau moştenirea este transmiterea patrimoniului unei persoane fizice decedate, la una sau mai multe persoane în viaţă. În acest înţeles, se spune că o persoană succede alteia, sau o moşteneşte;

 într-un al doilea înţeles, derivând din primul, succesiunea, moştenirea sau ereditatea desemnează patrimoniul transmis „mortis causa”; în această accepţie, se spune că succesiunea sau moştenirea este vacantă sau insolvabilă.

Rezultă de aici, că termenul de succesiune, moştenire sau ereditate, înseamnă atât moştenirea mortis causa, cât şi obiectul acesteia.

Împărţeala (partajul) este operaţiunea juridică prin care încetează starea de indiviziune, în sensul că bunurile stăpânite pe cote-părţi ideale sunt trecute în proprietatea exclusivă a fiecărui copărtaş şi determinate în materialitatea lor.

În conformitate cu prevederile art. 728 C. civ. nimeni nu poate fi silit să rămână în indiviziune, ceea ce însemnă că dreptul nostru exclude indiviziunea silită. În condiţiile legii, este însă admisă indiviziunea voluntară.

Împărţeala (partajul) este o modalitate prin care moştenitorii îşi realizează dreptul de a ieşi din indiviziune. Partajul nu este însă, singura modalitate de încetare a indiviziunii (el este cel mai des întâlnit în practică). Un ultim aspect pe care îl subliniem este acela că împărţeala poate avea loc prin bună învoială, iar în caz contrar va putea fi realizată pe cale judiciară.

În ceea ce priveşte cadrul legal, în prezent, acesta este dat de Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 138/2000 (aprobată cu modificări prin Legea nr. 219/2005, publicată în Monitorul Oficial nr. 609 din 14 iulie 2005) care a introdus în Codul de procedură civilă Capitolul VII1 intitulat „Procedura împărţelii judiciare”.

Astfel aceste reglementări constituie dreptul comun aplicabil oricărei forme de împărţeală, Legea nr. 603/1943 pentru simplificarea împărţelilor judiciare, fiind abrogată.

Situată la frontiera dintre juridic şi non-juridic, posesia este unul dintre acele concepte care ilustrează, în maniera cea mai elocventă, că trecerea din teritoriul faptului în acela al dreptului nu se realizează printr-o ruptură, ci dimpotrivă, după anumite criterii legale, elementele de fapt dobândesc legitimare juridică, fiind ridicate la rang de regulă juridică.

Importanţa şi actualitatea unui studiu asupra posesiei şi viciilor posesiei rezultă tocmai din necesitatea înţelegerii mecanismelor juridice instituite de legiuitor care conferă protecţie juridică unei stări „de fapt” numită posesie.

Aşa cum voi detalia, instituţia juridică a posesiei se defineşte ca fiind o stare de fapt generatoare de efecte juridice care constă în stăpânirea materială sau exercitarea unei puteri de fapt, de către o persoană asupra unui bun, cu intenţia şi voinţa de a se comporta, faţă de toţi ceilalţi, ca proprietar sau titular al altui drept real.

„Împărţirea bunurilor fiind realizată în societate, era necesar ca fiecare să poată păstra fără grijă ceea ce avea şi să existe semne vizibile şi cunoscute care să o menţină.

Niciun semn nu este mai vizibil decât posesia…”. Cuvântul „posesie” derivă din verbul latin „possidere”, a cărui origine etimologică se consideră a fi cuvintele „pos” şi „sedere”, însemnând a fi instalat, a şedea persistent, cu alte cuvinte, a stăpâni un bun. Situată la frontiera dintre juridic şi non-juridic, posesia este unul dintre acele concepte care ilustrează, în maniera cea mai elocventă, că trecerea din teritoriul faptului în acela al dreptului nu se realizează printr-o ruptură, că dimpotrivă, după criterii mai mult sau mai puţin raţionale, elemente de fapt dobândesc legitimare juridică, sunt ridicate la rangul de drept.

Dacă, de regulă, dreptul nu recunoaşte situaţiile de fapt decât în măsura în care ele i se conformează, sancţionându-le sau ignorându-le cu desăvârşire pe acelea care îl contrazic, se întâmplă totuşi, în mod excepţional, ca el să se alinieze acestora din urmă, tocmai pentru a pune capăt oricărei distorsiuni între ceea ce există din punct de vedere juridic şi ceea ce apare ca existând, în fapt .

În principiu, legea cheamă la moştenirea defunctului rudele apropiate ale acestuia, precum şi pe soţul supravieţuitor. Precum observăm, temeiul chemării la moştenire constă în rudenie , indiferent de natura ei - din căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopţie, cu excepţia situaţiei soţului supravieţuitor.

În primele două cazuri este vorba despre rudenia firească, iar în ultimul caz despre rudenia civilă. Rudenia, însă, poate fi în linie dreaptă sau în linie colaterală . Rudenia în linie dreaptă, la rândul ei, poate fi ascendentă sau descendentă.

Chemarea legală la moştenire a rudelor defunctului şi a soţului supravieţuitor se întemeiază pe interesul social al conservării bunurilor dobândite de generaţii succesive în sânul aceleiaşi familii, precum şi pe afecţiunea prezumată a defunctului pentru aceste persoane. Dacă toate rudele defunctului ar fi chemate deodată la moştenire, s-ar ajunge la o fărâmiţare excesivă a averilor succesorale, lucru care însă nu este de dorit.

Pe acest temei, prin lege, legiuitorul român de la 1864 a instituit o anumită ordine de preferinţă în care rudele defunctului sunt chemate la moştenire, în funcţie de clasa de moştenitori din care fac parte, în primul rând, şi în funcţie de gradul de rudenie cu acesta, în al doilea rând.

Având în vedere primirea călduroasă de care s-a bucurat precedenta lucrare intitulată „Jurisprudenţă civilă a instanţei supreme 2003-2007” de acelaşi autor, culegerea de faţă – redusă cantitativ, dar sporită calitativ – continuă publicarea până la zi a celor mai relevante decizii rezumate ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţate în materie civilă şi procesual-civilă.

Este vorba de decizii de speţă ale Secţiei civile şi de proprietate intelectuală a instanţei supreme, pronunţate ca urmare a recursurilor exercitate împotriva deciziilor date în apel, în primul rând de Secţia civilă a Curţii de Apel Cluj, dar şi de alte curţi de apel din ţară, în urma căilor de atac declarate în contra sentinţelor pronunţate în primă instanţă de Tribunalele Bistriţa-Năsăud, Cluj, Maramureş, Sălaj, dar şi de alte tribunale din ţară.

Lucrarea prezintă cele mai importante probleme de drept civil şi procesual civil ivite în practica instanţei noastre supreme, cu predilecţie din materia proprietăţii imobiliare – un accent deosebit fiind pus pe imobilele preluate în mod abuziv –, a proprietăţii intelectuale, a reparării prejudiciilor cauzate din erori judiciare etc.

 Forma suplă şi incitantă în care este prezentat materialul prelucrat şi sistematizat după o metodă originală, reprezintă o transpunere fericită a tehnologiei de know-how, adaptată la cerinţele problematicii abordate.

Pe parcursul studiului de faţă, structurat pe parcursul a cinci capitole, am avut în vedere o analiză detaliată a instituţiei vânzării-cumpărării, cu privire specială asupra aspectelor ce ţin de promisiunea de vânzare-cumpărare, pactul de preferinţă şi dreptul de preemţiune.

În Capitolul 1 introductiv am considerat oportun să prezint unele aspecte generale legate de contractul de vânzare-cumpărare: noţiunea, caracterele juridice şi condiţiile de validitate. Aşa cum voi detalia, contractul de vânzare-cumpărare este reglementat în dreptul nostru de Codul civil şi de alte acte normative cu caracter special.

Promisiunea de vânzare cumpărare (unilaterală sau bilaterală) va fi analizată în Capitolul 2 din proiect. Aşa cum voi detalia, promisiunea unilaterală de vânzare este un contract prin care o parte promitent se obligă (promite) să vândă un bun, la un preţ determinat, celeilalte părţi beneficiar, care acceptă promisiunea, rezervându-şi facultatea de a-şi manifesta ulterior acordul său la cumpărarea bunului, de regulă înăuntrul unui termen.

În Capitolul 3 al proiectului voi analiza şi dezvolta aspectele legate de pactul de preferinţă. Prin intermediul pactului de preferinţă proprietarul unui bun (promitent) se obligă ca, în cazul în care va vinde acel bun, să acorde preferinţă unei anumite persoane (beneficiar), la preţ egal.

Dreptul de preemţiune va fi analiza în Capitolul 4 din proiect. Aşa cum voi detalia, dreptul de preempţiune constă în dreptul prioritar la cumpărare, recunoscut de lege anumitor persoane, drept ce este de natură a afecta într-o oarecare măsura libertatea consimţământului înstrăinătorului.

În Capitolul 5 am considerat oportun să prezentăm în rezumat principale idei dezvoltate pe parcursul studiului.

Încă din dreptul roman, atributele dreptului de proprietate erau următoarele: jus utendi, jus fruendi, jus abutendi. Jus utendi era dreptul de a folosi lucrurile potrivit naturii sau destinaţiei acestora, jus fruendi însemna dreptul de a culege fructele şi veniturile iar jus abutendi însemna a consuma, a înstrăina, a desfiinţa, a distruge, a întrebuinţa în mod definitiv.

Romanii cunoşteau şi alte drepturi reale, în afară de dreptul de proprietate, iar acestea erau denumite drepturi asupra lucrului altuia (iura in re aliena).

În dreptul roman, cu excepţia dreptului de proprietate, toate celelalte drepturi reale purtau asupra lucrului altuia şi aceste drepturi reale coexistau cu dreptul de proprietate asupra aceluiaşi lucru.

Drepturile reale asupra lucrului altuia erau: servituţile, superficia, dreptul născut din emfiteoză, dreptul născut din conductio agri vectigalis, ipoteca şi pignus (gajul).

Raportând răspunderea juridică la ordinea juridică, ca ansamblu de norme juridice, cristalizate la un moment dat, într-o societate dată, vom deosebi semnificaţia exactă a normei juridice, atunci când afirmăm că norma juridică reprezintă factorul de bază pe care se întemeiază răspunderea juridică.

Dar, dacă în acest cadru condiţia suficienţei este întrunită, chiar atunci când vizăm doar semnificaţia de obligaţie a normei juridice, nu acelaşi lucru se poate spune despre responsabilitatea juridică. Căci, în sfera responsabilităţii individul se raportează la norma juridică în aşa fel încât aceasta nu are valoarea unei obligaţii, ci o altă valoare. Individul poate înţelege adevăratul conţinut al normei, poate opta pentru aceasta, ca fiind în acord cu interesele şi idealurile sale, astfel încât, norma juridică nu-i apare ca o obligaţie exterioară.

Prin urmare, răspunderea juridică este de ordin normativ, ţine de domeniul autorităţii publice şi vizează în fapt respectarea sau nerespectarea unor prescripţii conţinute de normele juridice.

Legislaţia nu defineşte într-un text unitar, noţiunea răspunderii juridice. La rândul ei, practica judiciară şi doctrina s-au preocupat mai mult de formele răspunderii juridice şi mai puţin de răspunderea juridică privită ca şi categorie juridică, cu vocaţie de generalitate.

În literatura de specialitate, s-a încercat identificarea conceptului de răspundere juridică, cu obligaţia suportării consecinţelor încălcării normelor juridice, cu sancţiunea juridică. Într-o formulare concisă, a răspunde civil înseamnă a repara prejudiciul cauzat altei persoane, în concordanţă cu dispoziţiile dreptului obiectiv.

Respectarea unor reguli de principiu asigură sensul şi finalitatea instituţiei răspunderii civile care reprezintă acea formă a răspunderii juridice care constă într-un raport de obligaţii în temeiul căruia o persoană este îndatorată să repare prejudiciul cauzat altuia prin fapta sa ori, în cazurile prevăzute de lege, prejudiciul pentru care este răspunzător.

Potrivit terminologiei tradiţionale, fapta ilicită care dă naştere raportului juridic de răspundere, poartă numele de „delict” şi de „cvasidelict”. Faţă de aceste considerente, se subliniază că, pornind de la termenul de „delict” răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin fapte ilicite extra-contractuale se numeşte delictuală.

Parte integrantă a răspunderii juridice, răspunderea civilă este o formă a acesteia care constă : într-un raport de obligaţii în temeiul căruia o persoană este îndatorată să repare prejudiciul cauzat altuia prin fapta sa ori, în cazurile prevăzute de lege, prejudiciul pentru care este răspunzătoare.

Răspunderea este un corolar al libertăţii, deoarece numai un om liber poate să răspundă pentru actele sale. Domeniul ilicitului civil nu se limitează strict la încălcările normelor juridice care ţin de ramura dreptului civil, ci înglobează toate faptele prin care se încalcă norme juridice de natură civilă.

 Avem în vedere norme edictate pentru a reglementa "raporturile juridice în care părţile figurează ca subiecte egale în drepturi, raporturile personale nepatrimoniale în care se manifestă individualitatea persoanei, precum şi condiţia juridică a persoanelor fizice şi a persoanelor juridice, în calitate de participanţi la raporturile juridice civile".

Întrunirea tuturor condiţiilor răspunderii civile impune restabilirea echilibrului rupt prin săvârşirea faptei ilicite. În ultim înţeles, a răspunde civil înseamnă a repara prejudiciul cauzat delictual sau generat contractual.

Raportând răspunderea juridică la ordinea juridică, ca ansamblu de norme juridice, cristalizate la un moment dat, într-o societate dată, vom deosebi semnificaţia exactă a normei juridice, atunci când afirmăm că norma juridică reprezintă factorul de bază pe care se întemeiază răspunderea juridică. Dar, dacă în acest cadru condiţia suficienţei este întrunită, chiar atunci când vizăm doar semnificaţia de obligaţie a normei juridice, nu acelaşi lucru se poate spune despre responsabilitatea juridică.

Căci, în sfera responsabilităţii individul se raportează la norma juridică în aşa fel încât aceasta nu are valoarea unei obligaţii, ci o altă valoare. Individul poate înţelege adevăratul conţinut al normei, poate opta pentru aceasta, ca fiind în acord cu interesele şi idealurile sale, astfel încât, norma juridică nu-i apare ca o obligaţie exterioară. Prin urmare, răspunderea juridică este de ordin normativ, ţine de domeniul autorităţii publice şi vizează în fapt respectarea sau nerespectarea unor prescripţii conţinute de normele juridice.

Legislaţia nu defineşte într-un text unitar, noţiunea răspunderii juridice. La rândul ei, practica judiciară şi doctrina s-au preocupat mai mult de formele răspunderii juridice şi mai puţin de răspunderea juridică privită ca şi categorie juridică, cu vocaţie de generalitate.

Fundamentul răspunderii părinţilor pentru fapta copiilor minori a fost diferit explicat diferit. În doctrina juridică opinia majoritară recurge la o triplă prezumţie legală de culpă instituită în sarcina părinţilor: prezumţia existenţei unor abateri în exercitarea îndatoririlor ce reveneau părinţilor faţă de copilul lor minor; prezumţia de cauzalitate între neîndeplinirea îndatoririlor părinteşti şi săvârşirea faptei ilicite, cauzatoare de prejudiciu; prezumţia vinei părinţilor, de regulă în forma neglijenţei, în aducerea la îndeplinire a obligaţiilor părinteşti.

În ceea ce priveşte conţinutul prezumţiei de culpă, s-au conturat trei opinii: răspunderea părinţilor se întemeiază pe neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiei de supraveghere a minorului (practica judiciară a urmat o perioadă de timp această linie de gândire); răspunderea părinţilor se întemeiază pe nerespectarea obligaţiei de creştere şi a obligaţiei de educare a copilului; temeiul răspunderii părinţilor îl constituie nerespectarea obligaţiei de supraveghere şi a obligaţiei de creştere a minorului.

Potrivit Codului familiei, părinţilor le incumbă obligaţia de a creşte copilul, îngrijindu-se de sănătatea şi dezvoltarea lui fizică, de educarea, învăţătura şi pregătirea lui profesională. Obligaţia de creştere înglobează şi îndatoririle privind educarea minorului. Această din urmă teorie este cea judicioasă, întrucât răspunde imperativului protecţiei minorului.

Prezumţia legală de culpă se aplică părinţilor din căsătorie, din afara căsătoriei şi părinţilor adoptatori. În ceea ce priveşte domeniul de aplicare am reţinut că răspund părinţii fireşti, indiferent dacă minorul a rezultat din căsătorie sau din afara căsătoriei, precum şi părinţii adoptivi. Textul legal nu poate fi extins la tutori, curatori sau la instituţiile de ocrotire cărora le-au fost încredinţaţi minorii.

PLANUL LUCRĂRII

REORGANIZAREA ŞI ÎNCETAREA PERSOANEI JURIDICE

CAPITOLUL I: ASPECTE INTRODUCTIVE

CAPITOLUL II: NOŢIUNI GENERALE PRIVIND PERSOANA JURIDICĂ

SECŢIUNEA I: DEFINIŢIA PERSOANEI JURIDICE

SECŢIUNEA II: CADRUL LEGAL

SECŢIUNEA III: ELEMENTELE CONSTITUTIVE ALE PERSOANEI JURIDICE

SECŢIUNEA IV: ÎNFIINŢAREA PERSOANEI JURIDICE

CAPITOLUL III: NOŢIUNEA REORGANIZĂRII PERSOANEI JURIDICE

SECŢIUNEA I: CADRUL LEGAL

SECŢIUNEA II: NECESITATEA REORGANIZĂRII PERSOANEI JURIDICE

CAPITOLUL IV: FORMELE REORGANIZĂRII PERSOANEI JURIDICE

SECŢIUNEA I: REORGANIZAREA PERSOANEI JURIDICE PRIN COMASARE

SECŢIUNEA II: REORGANIZAREA PERSOANEI JURIDICE PRIN DIVIZARE

SECŢIUNEA III: TRANSFORMAREA PERSOANEI JURIDICE

CAPITOLUL V: ELEMENTELE REORGANIZĂRII PERSOANEI JURIDICE

SECŢIUNEA I: PREZENTARE GENERALĂ. CADRUL LEGAL

SECŢIUNEA II: CARACTERIZAREA EFECTELOR DE DREPT CIVIL ALE REORGANIZĂRII PERSOANEI JURIDICE

CAPITOLUL IV: ÎNCETAREA PERSOANEI JURIDICE

SECŢIUNEA I: NOŢIUNEA ÎNCETĂRII PERSOANEI JURIDICE

SECŢIUNEA II: CADRUL LEGAL SECŢIUNEA III: ENUMERAREA MODURILOR DE ÎNCETARE

CAPITOLUL VII: DIZOLVAREA PERSOANEI JURIDICE

SECŢIUNEA I: DEFINIŢIA DIZOLVĂRII PERSOANEI JURIDICE

SECŢIUNEA II: FELURILE DIZOLVĂRII

SECŢIUNEA III: CAUZELE DIZOLVĂRII

SECŢIUNEA IV: EFECTELE DIZOLVĂRII

CAPITOLUL VIII: DESFIINŢAREA PERSOANEI JURIDICE

SECŢIUNEA I: DEFINIŢIE ŞI CADRU LEGAL

SECŢIUNEA II: DOMENIUL DE APLICARE

SECŢIUNEA III: EFECTELE DESFIINŢĂRII

CAPITOLUL IX: CONSIDERAŢII FINALE

Ne aflăm într-o perioadă caracterizată de progres tehnologic şi, în consecinţă, de recalificări ale valorilor umane. A admite în ziua de azi că omul este, în continuare, o fiinţă sensibilă, fragilă prin însăşi natura sa, este o teză din ce în ce mai dificil de probat. Scutul aparent pe care ni-l construim pare a nu lăsa vreo faptă exterioară nocivă să ne afecteze dincolo de ţesutul de suprafaţă. Tăria personalităţii umane constă în negarea oricărei suferinţe lăuntrice care ne-ar afecta echilibrul.

Totuşi, în realitate suntem nevoiţi să recunoaştem că putem fi lezaţi în valorile personale, în drepturile subiective nepatrimoniale. Şi de la această recunoaştere, determinată, bineînţeles, de producerea unui fapt ilicit care cauzează leziuni, până la recurgerea la o acţiune în justiţie este un mic pas, care, aşa cum demonstrează practica judiciară actuală, este tot mai des făcut. Fără să se ridice problema unei aşa-numite procesomanii în materie, observăm că oamenii au înţeles că se pot apăra în justiţie şi că pot avea încredere că cererea lor va fi satisfăcută în mod echitabil, prin despăgubiri proporţionale cu vătămarea îndurată.

Reticenţa instanţelor judecătoreşti în privinţa acordării de daune morale este motivată de faptul că prejudiciile nepatrimoniale sunt mai greu de dovedit şi, mai ales că este în continuare greu de acceptat că despăgubirea unor daune morale se poate face prin mijloace băneşti. S-a demonstrat, însă, că daunele morale pot avea urmări de natură patrimonială în viaţa persoanei vătămate şi că pentru acest motiv, se impune o reparare pecuniară a acestor prejudicii. Mai mult, în dreptul nostru, repararea daunelor morale este consacrată prin diferite acte legislative, dar deocamdată, lacunare.

O viitoare reglementare specifică este absolut necesară acum, când instanţele de judecată se confruntă cu astfel de cereri aproape la fiecare cauză adusă spre soluţionare. Va trebui specificat în termeni clari care sunt cazurile în care se cuvin despăgubiri băneşti şi care, dimpotrivă, vor fi despăgubite prin măsuri nepatrimoniale.

Consider că prejudiciile aduse onoarei, reputaţiei, cinstei, prestigiului, ar trebui reparate prin mijloace nepatrimoniale, opinând că o sumă de bani nu poate înlocui suferinţa rezultată. Mai adecvată pare obligarea celui vinovat la prezentarea de scuze publice sau acordarea unui drept la replică în favoarea persoanei lezate. Şi măsura nepatrimonială care prevede publicarea hotărârii de condamnare mi se pare satisfăcătoare în acest caz, întrucât ruşinea pe care o va simţi persoana răspunzătoare va fi mai mare decât durerea cauzată de ieşirea unei sume de bani din patrimoniu. Cuantificarea reparaţiei băneşti este o sarcină extrem de dificilă în lipsa unor criterii prestabilite.

Tehnologia avansată ajută, în practica occidentală în domeniu, la stabilirea unor criterii, fapt ce trebuie să constituie un exemplu pentru noi. În orice caz, evaluarea despăgubirilor este justă atunci când este relativă, de la o situaţie la alta, soluţia celor 3.500 de lire din dreptul englez la care am făcut trimitere, fiind greu de înţeles.

 În ceea ce priveşte arbitrariul, rezultat din faptul că judecătorul este suveran în aprecierea întinderii daunelor morale, consider că acesta trebuie fie înlăturat, fie instituit la nivel de regulă, dar pentru oricare din variante, este imperativă reglementarea cât mai rapidă în domeniu. În loc de cuvânt de încheiere, vreau să reiterez opinia doctrinei franceze , conforma căreia indemnizaţia acordată în cazul producerii unui prejudiciu moral are rol satisfăcător, ajutând victima să-şi recapete demnitatea, dând valoare pierderii sale. Suferinţa nu mai e negată sau ascunsă, ci pur şi simplu, e luată în calcul.

Psihiatrii consideră că „preţul sângelui şi conştientizarea propriei infirmităţi, precum şi a poziţiei de victimă, are un rol liberator, de catharsis, care facilitează însănătoşirea şi reintegrează, corp şi suflet, persoana suferindă, în societate. Acest rezultat e infinit de preţios”.

În literatura de specialitate definiţia reprezentării succesorale de a fi o „ficţiune a legii” a fost criticată, motiv pentru care de lege ferenda ar trebui folosită sintagma de „beneficiu al legii”.

Aşa cum ştim, în principiu, succesibilii sunt chemaţi la o moştenire „proprio nomine” - în nume propriu, iar în materia analizată beneficiul reprezentării este acordat de legiuitor numai descendenţilor fraţilor şi surorilor. În ambele cazuri, dacă succesiunea ar fi pretinsă de beneficiarii reprezentării succesorale în nume propriu, ei ar fi înlăturaţi de succesorii în grad de rudenie mai apropiat de defunct. Reprezentarea le permite să urce în locul autorului lor predecedat şi să beneficieze de vocaţia succesorală concretă pe care ar fi avut-o acesta.

Dispoziţiile care reglementează reprezentarea succesorală fiind derogatorii de la principiile care reglementează devoluţiunea succesorală legală sunt de strictă interpretare şi nu pot fi extinse prin analogie.

În literatura de specialitate mai recentă rezerva se consideră ca fiind „partea de moştenire care în prezenţa unor anumite categorii de moştenitori este sustrasă prin lege voinţei liberale a defunctului şi care, în consecinţă, se va transmite către moştenitori, chiar împotriva voinţei defunctului” sau „acea parte a moştenirii care este sustrasă actelor cu titlu gratuit ale celui care lasă moştenirea, el putând face acte cu titlu oneros”.

De asemenea, rezerva succesorală a mai fost definită ca fiind „acea parte din moştenire care se cuvine, în puterea legii, moştenitorilor rezervatari şi de care cel care lasă moştenirea nu poate dispune prin liberalităţi”.

Ceea ce trebuie reţinut însă este că, în concepţia Codului civil român, rezerva este o parte din moştenirea legală pars hereditatis pe care legea o deferă unei anumite categorii de moştenitori şi nu un drept de creanţă asupra moştenirii (pars bonorurn), fapt ce implică o limitare a dreptului lui de cujus de a dispune cu titlu gratuit de o parte din averea sa. Această parte se constituie într-o masă de bunuri pe care dispoziţiile legale o transmit erezilor rezervatari cu titlu de moştenire legală.

Societatea civila a fost definita ca fiind un contract prin care doua sau mai multe persoane (fizice sau juridice) se obliga, fiecare faţă de celelalte, să puna in comun aportul lor material si/sau de munca spre a constitui un fond si sa desfasoare impreuna o activitate in vederea atingerii unui scop patrimonial comun, foloasele sau pierderile fiind impartite intre ele.

Aceasta definitie rezulta din combinarea art. 1491 cu art. 1492 alin. 2 si art. 1513 din Codul civil.Astfel, art. 1491 prevede că : "Societatea este un contract prin care doua sau mai multe persoane se invoiesc sa puna ceva in comun, cu scop de a imparti foloasele ce ar putea deriva." ; potrivit art. 1492 C.civ.: "Orice societate trebuie sa aiba de obiect un ce licit si sa fie contractata spre folosul comun al partilor. Fiecare membru al unei societati trebuie sa puna in comun sau bani, sau alte lucruri, sau industria sa." ; potrivit art. 1513 C. civ.: "Este nul contractul prin care un asociat isi stipuleaza totalitatea castigurilor.

Pe parcursul acestui studiu am încercat să dezvoltăm atât aspecte teoretice şi practice în materia vânzării-cumpărării, dar şi elemente de drept comparat, în ideea elaborării unei lucrări cât mai complete care să ofere nu numai o privire de ansamblu asupra materiei, ci să ajute şi la identificarea reală a rolului deosebit pe care acest contract îl are în realitatea economică şi socială actuală.

Este de necontestat importanţa deosebită a contractului de vânzare-cumpărare în rândul contractelor civile speciale, fiind cel mai utilizat contract întrucât asigură circulaţia juridică a bunurilor şi a altor valori patrimoniale. Art. 1294 C. civ. defineşte vânzarea ca fiind “o convenţie prin care două părţi se obliga intre sine, una a transmite celeilalte proprietatea unui lucru şi aceasta a plăti celei dintâi preţul lui”.

Definiţia dată de legiuitor contractului de vânzare-cumpărare nu este completă, ea rezumându-se doar la transmiterea proprietăţii, ori, este unanim admis că, în schimbul unui preţ, se poate transmite şi un alt drept (real sau de creanţă) decât dreptul de proprietate, întrucât transmiterea proprietăţii nu este de esenţa vânzării-cumpărării, ci doar de natura acesteia. Astfel, prin contractul de vânzare-cumpărare se poate transmite nu doar dreptul de proprietate, ci şi un alt drept real, de exemplu, dreptul de superficie ori de uzufruct.

Tot astfel, un drept de creanţă se poate transmite prin vânzare-cumpărare, această operaţiune juridică fiind cunoscută sub denumirea de cesiune de creanţă (art. 1391-1404 C. civ.).

TITLU EPUIZAT!

Alaturi de un omagiu adus operei si activitatii celor trei mari juristi romani care au consolidat in mare masura doctrina si jurisprudenta romaneasca, lucrarea "Tratat de drept civil roman vol. II, ed. a II-a" reprezinta acea scriere de anvergura, practica si clara, care, pe parcursul a trei volume, incearca sa condenseze o materie vasta, cum este cea a dreptului civil, beneficiind de un comentariu sintetic si concentrat.

"Tratat de drept civil roman. Volumul III" reprezinta acea scriere de anvergura, practica si clara.

Alaturi de un omagiu adus operei si activitatii celor trei mari juristi romani care au consolidat in mare masura doctrina si jurisprudenta romaneasca, lucrarea "Tratat de drept civil roman. Volumul III. Editia a II-a" reprezinta acea scriere de anvergura, practica si clara, care, pe parcursul a trei volume, incearca sa condenseze o materie vasta, cum este cea a dreptului civil, beneficiind de un comentariu sintetic si concentrat.

Lucrarea de faţă, intitulată sugestiv „Uzucapiunea. Aspecte teoretice şi jurisprudenţă, îşi propune a răspunde, prin argumente doctrinare şi de practică judiciară, mai multor întrebări, precum: Ce este uzucapiunea?; Care este importanţa uzucapiunii în dreptul civil român?; Câte tipuri de uzucapiune cunoaşte sistemul nostru de drept?; Care sunt condiţiile cerute de lege pentru a opera uzucapiunea?; Care este modul de calcul al termenului în materie de uzucapiune?; Care sunt efectele uzucapiunii? etc.

Consimţământul este acea condiţie esenţială, de fond şi generală a actului juridic civil care constă în manifestarea exterioară a hotărârii de a încheia un astfel de act.

Termenul de consimţământ este folosit în două sensuri:

a. Într-un prim sens, prin consimţământ se înţelege manifestarea unilaterală de voinţă, adică voinţa exteriorizată a uneia dintre părţile actului bilateral ori a autorului actului unilateral. În acest sens, art. 948 C. civ. vorbeşte de consimţământ valabil al părţii care se obligă iar art. 953 C. civ. prevede că nu este valabil consimţământul dat prin eroare, smuls prin violenţă sau surprins de dol.

b. În al doilea sens, prin consimţământ se înţelege acordul de voinţă al părţilor în actele juridice bilaterale sau multilaterale. Se poate daca exemplu art. 969 C. civ. potrivit căruia „convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante şi nu pot fi revocate decât prin consimţământul mutual sau din cauze autorizate de lege”.

Precizăm, însă, că în cazul persoanelor juridice nu se poate vorbi de consimţământul acestora ca subiecte colective de drept. Ci doar de hotărârea luată de organul competent pentru încheierea actului juridic civil respectiv, hotărâre care este rezultatul acordului de voinţă al persoanelor fizice care alcătuiesc organul de conducere.